DAN BYRON - "Curiozitatea este un muşchi care se antrenează"

- De fapt, îl cheamă Daniel Radu, este liderul formaţiei Byron şi una dintre vocile mari ale muzicii rock româneşti. Muzician cu şcoală, compozitor, vocalist, chitarist şi un foarte destoinic flautist, Dan Byron trăieşte numai muzică, una cu totul specială şi personală, cu versuri care îl confirmă şi ca poet. O întâlnire după zece ani -

12 ani de Byron

- Dan, sunt zece ani de când ne întâlneam, pentru primul interviu, în paginile "Formulei AS". Tu şi trupa Byron eraţi în frun­tea scenei rockului alternativ şi acolo aţi rămas: şapte albume în doi­sprezece ani, cola­borări la teatru, co­loane sonore şi o puzderie de con­certe. Cum reuşiţi?

- Chiar au trecut zece ani?!... S-au dus repede şi nu i-am simţit, sunt mereu pe drumuri, mereu în mijlocul unui pro­iect. De doisprezece ani, de când suntem în actuala componenţă a trupei, avem cel puţin două concerte pe săptămână, dar câteodată chiar trei sau patru. Cum reu­şim? Din asta trăim, ne-am luat munca în serios şi astfel, deşi cântăm exclusiv compoziţiile noastre, avem concerte. Nu ratăm niciun festi­val care se mulează pe stilul nostru, niciun eveniment. Muncim. Dar lucrul acesta nu se poate face altfel decât cu ajutorul unei echipe. Eu am înfiinţat trupa Byron acum doisprezece ani. Dar înainte să luăm startul, am avut două obsesii: să-mi găsesc un manager şi un sunetist foarte buni. Aceşti doi oameni, care şi acum lucrează cu noi, au fost lângă mine înainte de alegerea trupei. Managerul nostru, care la vremea aceea lucra în vânzări, la o multinaţională, are azi propria firmă de ma­nageriat artistic, lucrează non stop în domeniu, e foarte pasionat şi silitor, iar de aici şi rezul­tatele. Ştiu că poate suna ciudat, din gura unui muzician, care nu se încadrează în stilul comercial, dar în meseria asta trebuie să fii conştient că muzica este, totuşi, un produs care are nevoie să se vândă ca să supravieţuiască. Nu trebuie să faci com­pro­misuri, nu trebuie să-ţi afecteze creativitatea, dar totuşi trebuie să vinzi. De aceea ai nevoie lângă tine de profesionişti care se ocupă pe partea aceasta, de business, pentru ca tu să poţi crea în linişte.

- De unde numele Byron?...

- Când am început să cânt, pentru că-mi plă­cea "Queen", am fost separat de ceilalţi "Dani" din cartier, prin apelativul "Dan Queen". Din car­tier m-am mutat în lumea muzicală şi am devenit Dan Byron, pentru simplul motiv că aşa se numea tru­pa mea. Cât despre numele trupei, da, are le­gătură şi cu poetul, dar "byron" cu "b" mic, aşa cum e scris numele formaţiei, mai înseamnă în jargonul britanic şi un tip irezistibil, mişto, nu ştiu exact cum să explic...

- Muzica mai puţin co­mer­cială, ca aceea pe care o cân­taţi, are tendinţa de a rămâne în cluburi, doar pentru urechile cunoscătorilor. Tu şi trupa ta aţi depăşit cu mult limita aceasta. Nicio altă formaţie de la noi nu se poate lăuda cu o colaborare cu HBO. Să ai concert pe acest post exclusivist, să faci coloană sonoră de film pentru ei, sunt izbânzi remar­cabile. Cum aţi reuşit?

- Sigur, contează ca­litatea ta ca muzician, contează norocul, dar toate acestea sunt parte a meseriei făcute în echi­pă. Povestea colaborării cu HBO a început cam aşa: noi am fost inter­pre­ţii muzicii lui Nicu Ali­fantis, în piesa de teatru "Nevestele vesele din Windsor", în regia lui Alexandru To­cilescu. În acea piesă juca un actor care, cu totul întâmplător, este şi vocea promo-urilor HBO. El le-a arătat celor de la celebrul post TV albumul nostru "Live Underground", com­pus din­tr-un CD şi un DVD, fil­mate într-un con­cert din Sa­lina Tur­­da. Celor de la HBO le-a plăcut foar­te mult şi aşa a în­ceput povestea. Am fil­­mat pentru ei con­certul, alături de fan­fara "Electric Marching Band", am compus co­loana sonoră de la "Rămâi cu mi­ne", se­rialul cu Marcel Iureş, care a rulat pe HBO. Muzica pentru acest film s-a materializat mai apoi în albumul "Melancolic". Bi­ne­în­­ţeles că nu a fost nicidecum o treabă simplă, aşa cum pare povestită acum, lucrurile bune ţi se în­tâmplă doar când munceşti serios, pentru lucrurile la care visezi.

Pe româneşte

- Un alt lucru de laudă este că, spre deosebire de mulţi artişti de gen de la noi, cântaţi foarte mult în limba română. Versurile, foarte fru­moase, sunt scrise de tine şi se potrivesc mănuşă pe vocea ta. Se zice că este mai greu să scrii versuri pentru muzică în română decât în engleză, adevărat?

- Este mult mai greu să scrii în română, mai ales din punct de vedere tehnic, ca să spun aşa. Ce înseamnă asta? În primul rând, fiecare cuvânt în română are mai multe silabe. Engleza abundă în cuvinte monosilabice, ceea ce face ca punerea lor pe note să fie mult mai uşoară. Ro­mâna are cu­vinte extrem de lungi, expri­marea devine greoaie, dar satisfacţia este cu atât mai mare când reuşeşti. Dicţionare, dicţionare de rime, mici artificii lingvistice, de­prinse din expe­rienţă, toate instru­men­tele şi ajutoarele posibile sunt la mine pe masă. Apoi, mai este un amă­nunt, legat de faptul că limba nativă o simţi, o simţi cu inima, îi per­cepi şi pro­funzimea sensi­bilă, dar şi peni­bilul, iar acest ultim lucru te ajută să scrii mai bine. Mie îmi place po­ezia, literatura, Günter Grass este "pri­etenul" meu cel mai bun, aşadar, muncesc mult ca să evit locurile co­mune în versurile mele, să găsesc stări spe­ciale, pe care să le aşez în cuvinte po­trivite. Îmi place mult. Îmi place să mă pot exprima fru­mos în limba mea, să pot face o rimă nouă sau o asociere inspirată de cuvinte. Este o chestiune de bun-simţ, aşa cum tot de bun simţ ţine şi scrisul în engleză, pe care mulţi cred, în mod eronat, că-l stăpânesc. Versurile lor sunt dol­dora de greşeli. Şi eu greşesc în engleză, poate mai puţin decât acum zece ani, dar încă fac gre­şeli, deşi nu mi se întâmplă niciodată să lan­sez o piesă în engleză fără să o dau la corectură înainte. Niciodată!

- Rezonează publicul mai bine la muzica în limba română?

- Infinit mai bine. La un moment dat, am scos un disc bilingv, cântând aceleaşi melodii, atât în ro­mână cât şi în engleză (un demers extrem de dificil, pe care nu l-aş mai repeta). Ei bine, dacă te uiţi pe YouTube, varianta în română are cu 300.000 mai multe vizualizări. Un alt exem­plu: am lansat o melodie anul acesta, "Ani­ma". Am cântat piesa prima dată într-un club din Bucu­reşti, a doua zi aveam concert la Iaşi, iar lumea din sală cunoştea deja versurile. Nu mi-a venit să cred. E cu atât mai impresionant cu cât ştiu că oa­menii nu prea ascultă cuvintele dintr-o melo­die, iar dacă le reţin pe ale noastre, înseamnă că facem treabă destul de bună.

- Am remarcat că de ceva vreme cochetezi şi cu fotografia. Cum ţi-a ieşit în drum?

- În momentul în care înţelegi una dintre arte, e mai uşor să rezonezi cu celelalte. Faci paralele între ele, te influenţează, te inspiră. Fotografia a intrat tiptil printre preocupările mele, datorită unui om foarte bun la suflet şi, pe deasupra, foto­graf de excepţie, Cristian Şuţu. El face cursuri şi tabere gratis pentru bloggeri şi pentru cei pre­zenţi cu lucruri promiţătoare pe reţelele sociale. În general, cei care sunt activi pe aceste reţele cred că a face o fotografie cu un telefon şi un filtru deasupra este suficient. Nu este, pozele arată rău, iar eu voiam să am un blog frumos şi din punct de vedere vizual. Fac pe el recenzii de discuri, reportaje de la festivaluri, ba chiar şi interviuri făcute de mine, iar toate aceste lucruri trebuie să aibă un suport fotografic pe măsură. Aşadar, am început să particip la taberele lui Cristian. Nu ştiam absolut nimic la început, dar sunt ambiţios. După un număr considerabil de tabere, după sute de ore de încercări şi învăţătură, am primit şi eu un prim "bravo, măi!". Parcă aş fi luat primul zece la şcoală, aşa am fost de fe­ricit. Acum, nu prea mă mai despart de aparatul foto, îmi place foarte mult. Eu cred că orice om, nu doar artiştii, ar trebui să aibă mereu orizontul larg în faţa lui. Chiar dacă are o meserie la care este foarte bun şi care îi ia mai tot timpul, ori­zontul lui nu trebuie nicio clipă să se îngusteze. Dacă acest lucru se întâmplă, el riscă ceva care pe mine mă sperie mai mult decât orice: plafonarea. Aceasta este o boală, în opinia mea, soră bună cu depresia. Şi mai există un pericol de care ar trebui să ne ferim: dacă la prima clipă liberă pe care o ai deschizi telefonul pe Facebook sau WhatsApp, nu înseamnă deloc că te deco­nec­tezi şi că scapi de plafonare. Reţelele acestea, Internetul, sunt foarte bune, te pui la curent cu ce se mai în­tâm­plă, iei uşor le­gătura cu oa­me­nii, dar cam atât. Când tim­pul alocat de­pă­şeşte nevoia de a comunica cu cineva sau de a te informa, a­tunci e mare pe­ricol. Eu însumi am simţit la un mo­ment dat că voi deveni de­pre­siv dacă mai stau cu ochii în telefon, şi am schimbat macazul total. Nici măcar ştirile nu le mai citesc aşa cum fă­ceam, la prima oră, dimineaţa. Întâi alerg, mă­nânc, îmi fac planul pe ziua respectivă, iar pe la prânz aşa, arunc un ochi pe ştiri. În felul acesta nu mă enervez chiar de când mă trezesc.

Un om curios

- Dan, eşti solar, vesel, plin de energie... Ce reţetă secretă ai?

- Sunt un om foarte cu­rios. Am fost aşa de copil şi este o calitate care nu mi-a dis­părut în timp. Eu, şi în zilele absolut libere, în care aş putea să dorm până târziu şi să nu fac nimic, tot nu stau. Chiar de curând am fost în Suedia la o conferinţă de Music Business, unde am şi cântat. Unul dintre participanţi, un folkist de peste şaizeci de ani, a ţinut o conferinţă despre cum să-ţi păstrezi pasiunea într-o meserie de lungă durată. "Curiozitatea este un muşchi pe care, dacă nu-l exersezi, se atrofiază", a zis, de parcă mi s-ar fi adre­sat mie.

- De multe ori, dai concerte de unul singur. Tu, chitara şi un spot de lumină. Te exprimi mai deplin aşa?

- Îmi place foarte mult să fiu câteodată absolut singur pe sce­nă. Să mă "dezbrac" de toate şi să mă prezint aşa cum sunt, doar eu şi chitara. De anul trecut, am şi un prim album solo, "Privind cerul". De fapt, toţi membrii trupei Byron au câte un album solo, pe care l-a imprimat fiecare în parte, în decurs de o lună. Singuri, dar împreună, cinci discuri solo deodată. Chiar şi sunetistul nostru a făcut asta, el însuşi fiind muzician.

Să oprim haosul!

- "Ţara asta-i o tragedie greacă/ Nimeni nu scapă viu la final/ Dar încă suntem naivi să cre­dem c-o să treacă...", spui în­tr-o piesă de-a ta. Să se în­ţeleagă din asta că eşti şi un om implicat social?

- Sunt, dar în măsura bunului simţ. Eu nu vreau să plec din România, nu aş putea să o iau de la capăt altundeva şi nu cred că este drept faţă de mine şi mun­ca mea să o fac. Dar nici nu aş vrea să tră­iesc aici, ştiind că nu am făcut nimic să opresc haosul ăsta în care trăim. Aşa că am partici­pat la absolut toate protestele când eram în Bucureşti. Chiar şi pe 10 august am fost, dar am avut norocul să plec cu câteva minute înainte să se dezlănţuie iadul. Şi ştii de ce? Pentru că înainte de a da cu gaze, au mai făcut ceva: au bruiat te­le­foanele. Eu am transmis live concerte de la festivalurile din afara ţării şi nu am pierdut semnalul ni­ciodată, iar în acea seară din Piaţa Victoriei, nu aveam semnal deloc. Aşa că am plecat spre metrou şi abia la intrarea în staţie mi-a sunat telefonul, dar Iulia, soţia mea, mi-a spus că încercase încontinuu să mă sune să vadă dacă sunt în regulă. Nu ştiam la ce se referea de era atât de îngrijorată, şi când am ajuns acasă, am văzut că începuse măcelul. Incre­di­bil! Nu vreau să insist pe acest subiect, dar vreau să spun un lucru important: da­că printr-o împrejurare cu totul ieşită din comun eşti obligat să te baţi, să nu dai niciodată în cineva neînarmat, care e cu spatele sau mai mic decât tine. Ce au făcut ei este ca şi cum nişte ditai oa­menii ar fi bătut copii. Nu e cinstit, pur şi simplu. În afară de asta, mă implic cu mare plăcere şi dedicaţie la orice invitaţie caritabilă, în folosul oamenilor, al copiilor şi al naturii.

Iubiri

- Ai pomenit-o pe soţia ta... Eşti bărbat însu­rat de puţin timp, cum îţi şade noua postură?

- Ei, vorba vine că nu sunt de mult! Eu şi Iulia eram împreună de nouă ani, când am decis să ne legalizăm senti­men­tele. Aşa e normal, aşa se face, aşa se bucură şi părinţii noştri. Dar la nuntă ne-am jurat un lucru: să nu schimbăm nimic. Şi reuşim. Nu ne-am supus nici­unei convenţii, chiar şi nunta a fost doar o petrecere cu prietenii cei mai buni. A fost un cerc restrâns la ma­ximum, cu o pe­trecere pe care chiar o vom ţine minte toată viaţa. Copii încă nu avem, pentru că nu avem timp să-i creştem, iar eu nu aş vrea în ruptul capului să-mi crească copiii altcineva. Am încre­dere totală în mama, ştiu că va fi o bunică grozavă şi că ar face lucruri extraordinare pentru nepoţii ei, dar eu cred că părinţii şi doar ei trebuie să-şi crească copiii. În plus, nu aş vrea să o pun pe mama la mun­că din nou, după ce m-a crescut pe mine şi pe fratele meu.

- O ultimă între­bare: după 12 ani de muzică, oare ai reuşit să-ţi împlineşti visele?

- Hmmm... Atât cât s-a putut, sunt mulţumit de mine şi am o viaţă destul de bună, trăind ex­clusiv din muzică, pasiunea mea. Le sunt foarte recunoscător părinţilor care ne-au dat de mici la şcoala de muzică, pe mine şi pe fratele meu, nu pentru că manifestam mare talent, ci, mai degrabă, ca să ne îndrepte preocupările dincolo de tentaţiile străzii. Dar aceasta este izbânda lor, a părinţilor. Cu mama vorbesc zilnic când sunt acasă, ea fiind unul dintre prietenii mei cei mai buni. Prietenia cu mama, da, iată o izbândă adevărată!