DAN BYRON - "Curiozitatea este un mușchi care se antrenează"

- De fapt, îl cheamă Daniel Radu, este liderul formației Byron și una dintre vocile mari ale muzicii rock românești. Muzician cu școală, compozitor, vocalist, chitarist și un foarte destoinic flautist, Dan Byron trăiește numai muzică, una cu totul specială și personală, cu versuri care îl confirmă și ca poet. O întâlnire după zece ani -

12 ani de Byron

- Dan, sunt zece ani de când ne întâlneam, pentru primul interviu, în paginile "Formulei AS". Tu și trupa Byron erați în frun­tea scenei rockului alternativ și acolo ați rămas: șapte albume în doi­sprezece ani, cola­borări la teatru, co­loane sonore și o puzderie de con­certe. Cum reușiți?

- Chiar au trecut zece ani?!... S-au dus repede și nu i-am simțit, sunt mereu pe drumuri, mereu în mijlocul unui pro­iect. De doisprezece ani, de când suntem în actuala componență a trupei, avem cel puțin două concerte pe săptămână, dar câteodată chiar trei sau patru. Cum reu­șim? Din asta trăim, ne-am luat munca în serios și astfel, deși cântăm exclusiv compozițiile noastre, avem concerte. Nu ratăm niciun festi­val care se mulează pe stilul nostru, niciun eveniment. Muncim. Dar lucrul acesta nu se poate face altfel decât cu ajutorul unei echipe. Eu am înființat trupa Byron acum doisprezece ani. Dar înainte să luăm startul, am avut două obsesii: să-mi găsesc un manager și un sunetist foarte buni. Acești doi oameni, care și acum lucrează cu noi, au fost lângă mine înainte de alegerea trupei. Managerul nostru, care la vremea aceea lucra în vânzări, la o multinațională, are azi propria firmă de ma­nageriat artistic, lucrează non stop în domeniu, e foarte pasionat și silitor, iar de aici și rezul­tatele. Știu că poate suna ciudat, din gura unui muzician, care nu se încadrează în stilul comercial, dar în meseria asta trebuie să fii conștient că muzica este, totuși, un produs care are nevoie să se vândă ca să supraviețuiască. Nu trebuie să faci com­pro­misuri, nu trebuie să-ți afecteze creativitatea, dar totuși trebuie să vinzi. De aceea ai nevoie lângă tine de profesioniști care se ocupă pe partea aceasta, de business, pentru ca tu să poți crea în liniște.

- De unde numele Byron?...

- Când am început să cânt, pentru că-mi plă­cea "Queen", am fost separat de ceilalți "Dani" din cartier, prin apelativul "Dan Queen". Din car­tier m-am mutat în lumea muzicală și am devenit Dan Byron, pentru simplul motiv că așa se numea tru­pa mea. Cât despre numele trupei, da, are le­gătură și cu poetul, dar "byron" cu "b" mic, așa cum e scris numele formației, mai înseamnă în jargonul britanic și un tip irezistibil, mișto, nu știu exact cum să explic...

- Muzica mai puțin co­mer­cială, ca aceea pe care o cân­tați, are tendința de a rămâne în cluburi, doar pentru urechile cunoscătorilor. Tu și trupa ta ați depășit cu mult limita aceasta. Nicio altă formație de la noi nu se poate lăuda cu o colaborare cu HBO. Să ai concert pe acest post exclusivist, să faci coloană sonoră de film pentru ei, sunt izbânzi remar­cabile. Cum ați reușit?

- Sigur, contează ca­litatea ta ca muzician, contează norocul, dar toate acestea sunt parte a meseriei făcute în echi­pă. Povestea colaborării cu HBO a început cam așa: noi am fost inter­pre­ții muzicii lui Nicu Ali­fantis, în piesa de teatru "Nevestele vesele din Windsor", în regia lui Alexandru To­cilescu. În acea piesă juca un actor care, cu totul întâmplător, este și vocea promo-urilor HBO. El le-a arătat celor de la celebrul post TV albumul nostru "Live Underground", com­pus din­tr-un CD și un DVD, fil­mate într-un con­cert din Sa­lina Tur­­da. Celor de la HBO le-a plăcut foar­te mult și așa a în­ceput povestea. Am fil­­mat pentru ei con­certul, alături de fan­fara "Electric Marching Band", am compus co­loana sonoră de la "Rămâi cu mi­ne", se­rialul cu Marcel Iureș, care a rulat pe HBO. Muzica pentru acest film s-a materializat mai apoi în albumul "Melancolic". Bi­ne­în­­țeles că nu a fost nicidecum o treabă simplă, așa cum pare povestită acum, lucrurile bune ți se în­tâmplă doar când muncești serios, pentru lucrurile la care visezi.

Pe românește

- Un alt lucru de laudă este că, spre deosebire de mulți artiști de gen de la noi, cântați foarte mult în limba română. Versurile, foarte fru­moase, sunt scrise de tine și se potrivesc mănușă pe vocea ta. Se zice că este mai greu să scrii versuri pentru muzică în română decât în engleză, adevărat?

- Este mult mai greu să scrii în română, mai ales din punct de vedere tehnic, ca să spun așa. Ce înseamnă asta? În primul rând, fiecare cuvânt în română are mai multe silabe. Engleza abundă în cuvinte monosilabice, ceea ce face ca punerea lor pe note să fie mult mai ușoară. Ro­mâna are cu­vinte extrem de lungi, expri­marea devine greoaie, dar satisfacția este cu atât mai mare când reușești. Dicționare, dicționare de rime, mici artificii lingvistice, de­prinse din expe­riență, toate instru­men­tele și ajutoarele posibile sunt la mine pe masă. Apoi, mai este un amă­nunt, legat de faptul că limba nativă o simți, o simți cu inima, îi per­cepi și pro­funzimea sensi­bilă, dar și peni­bilul, iar acest ultim lucru te ajută să scrii mai bine. Mie îmi place po­ezia, literatura, Günter Grass este "pri­etenul" meu cel mai bun, așadar, muncesc mult ca să evit locurile co­mune în versurile mele, să găsesc stări spe­ciale, pe care să le așez în cuvinte po­trivite. Îmi place mult. Îmi place să mă pot exprima fru­mos în limba mea, să pot face o rimă nouă sau o asociere inspirată de cuvinte. Este o chestiune de bun-simț, așa cum tot de bun simț ține și scrisul în engleză, pe care mulți cred, în mod eronat, că-l stăpânesc. Versurile lor sunt dol­dora de greșeli. Și eu greșesc în engleză, poate mai puțin decât acum zece ani, dar încă fac gre­șeli, deși nu mi se întâmplă niciodată să lan­sez o piesă în engleză fără să o dau la corectură înainte. Niciodată!

- Rezonează publicul mai bine la muzica în limba română?

- Infinit mai bine. La un moment dat, am scos un disc bilingv, cântând aceleași melodii, atât în ro­mână cât și în engleză (un demers extrem de dificil, pe care nu l-aș mai repeta). Ei bine, dacă te uiți pe YouTube, varianta în română are cu 300.000 mai multe vizualizări. Un alt exem­plu: am lansat o melodie anul acesta, "Ani­ma". Am cântat piesa prima dată într-un club din Bucu­rești, a doua zi aveam concert la Iași, iar lumea din sală cunoștea deja versurile. Nu mi-a venit să cred. E cu atât mai impresionant cu cât știu că oa­menii nu prea ascultă cuvintele dintr-o melo­die, iar dacă le rețin pe ale noastre, înseamnă că facem treabă destul de bună.

- Am remarcat că de ceva vreme cochetezi și cu fotografia. Cum ți-a ieșit în drum?

- În momentul în care înțelegi una dintre arte, e mai ușor să rezonezi cu celelalte. Faci paralele între ele, te influențează, te inspiră. Fotografia a intrat tiptil printre preocupările mele, datorită unui om foarte bun la suflet și, pe deasupra, foto­graf de excepție, Cristian Șuțu. El face cursuri și tabere gratis pentru bloggeri și pentru cei pre­zenți cu lucruri promițătoare pe rețelele sociale. În general, cei care sunt activi pe aceste rețele cred că a face o fotografie cu un telefon și un filtru deasupra este suficient. Nu este, pozele arată rău, iar eu voiam să am un blog frumos și din punct de vedere vizual. Fac pe el recenzii de discuri, reportaje de la festivaluri, ba chiar și interviuri făcute de mine, iar toate aceste lucruri trebuie să aibă un suport fotografic pe măsură. Așadar, am început să particip la taberele lui Cristian. Nu știam absolut nimic la început, dar sunt ambițios. După un număr considerabil de tabere, după sute de ore de încercări și învățătură, am primit și eu un prim "bravo, măi!". Parcă aș fi luat primul zece la școală, așa am fost de fe­ricit. Acum, nu prea mă mai despart de aparatul foto, îmi place foarte mult. Eu cred că orice om, nu doar artiștii, ar trebui să aibă mereu orizontul larg în fața lui. Chiar dacă are o meserie la care este foarte bun și care îi ia mai tot timpul, ori­zontul lui nu trebuie nicio clipă să se îngusteze. Dacă acest lucru se întâmplă, el riscă ceva care pe mine mă sperie mai mult decât orice: plafonarea. Aceasta este o boală, în opinia mea, soră bună cu depresia. Și mai există un pericol de care ar trebui să ne ferim: dacă la prima clipă liberă pe care o ai deschizi telefonul pe Facebook sau WhatsApp, nu înseamnă deloc că te deco­nec­tezi și că scapi de plafonare. Rețelele acestea, Internetul, sunt foarte bune, te pui la curent cu ce se mai în­tâm­plă, iei ușor le­gătura cu oa­me­nii, dar cam atât. Când tim­pul alocat de­pă­șește nevoia de a comunica cu cineva sau de a te informa, a­tunci e mare pe­ricol. Eu însumi am simțit la un mo­ment dat că voi deveni de­pre­siv dacă mai stau cu ochii în telefon, și am schimbat macazul total. Nici măcar știrile nu le mai citesc așa cum fă­ceam, la prima oră, dimineața. Întâi alerg, mă­nânc, îmi fac planul pe ziua respectivă, iar pe la prânz așa, arunc un ochi pe știri. În felul acesta nu mă enervez chiar de când mă trezesc.

Un om curios

- Dan, ești solar, vesel, plin de energie... Ce rețetă secretă ai?

- Sunt un om foarte cu­rios. Am fost așa de copil și este o calitate care nu mi-a dis­părut în timp. Eu, și în zilele absolut libere, în care aș putea să dorm până târziu și să nu fac nimic, tot nu stau. Chiar de curând am fost în Suedia la o conferință de Music Business, unde am și cântat. Unul dintre participanți, un folkist de peste șaizeci de ani, a ținut o conferință despre cum să-ți păstrezi pasiunea într-o meserie de lungă durată. "Curiozitatea este un mușchi pe care, dacă nu-l exersezi, se atrofiază", a zis, de parcă mi s-ar fi adre­sat mie.

- De multe ori, dai concerte de unul singur. Tu, chitara și un spot de lumină. Te exprimi mai deplin așa?

- Îmi place foarte mult să fiu câteodată absolut singur pe sce­nă. Să mă "dezbrac" de toate și să mă prezint așa cum sunt, doar eu și chitara. De anul trecut, am și un prim album solo, "Privind cerul". De fapt, toți membrii trupei Byron au câte un album solo, pe care l-a imprimat fiecare în parte, în decurs de o lună. Singuri, dar împreună, cinci discuri solo deodată. Chiar și sunetistul nostru a făcut asta, el însuși fiind muzician.

Să oprim haosul!

- "Țara asta-i o tragedie greacă/ Nimeni nu scapă viu la final/ Dar încă suntem naivi să cre­dem c-o să treacă...", spui în­tr-o piesă de-a ta. Să se în­țeleagă din asta că ești și un om implicat social?

- Sunt, dar în măsura bunului simț. Eu nu vreau să plec din România, nu aș putea să o iau de la capăt altundeva și nu cred că este drept față de mine și mun­ca mea să o fac. Dar nici nu aș vrea să tră­iesc aici, știind că nu am făcut nimic să opresc haosul ăsta în care trăim. Așa că am partici­pat la absolut toate protestele când eram în București. Chiar și pe 10 august am fost, dar am avut norocul să plec cu câteva minute înainte să se dezlănțuie iadul. Și știi de ce? Pentru că înainte de a da cu gaze, au mai făcut ceva: au bruiat te­le­foanele. Eu am transmis live concerte de la festivalurile din afara țării și nu am pierdut semnalul ni­ciodată, iar în acea seară din Piața Victoriei, nu aveam semnal deloc. Așa că am plecat spre metrou și abia la intrarea în stație mi-a sunat telefonul, dar Iulia, soția mea, mi-a spus că încercase încontinuu să mă sune să vadă dacă sunt în regulă. Nu știam la ce se referea de era atât de îngrijorată, și când am ajuns acasă, am văzut că începuse măcelul. Incre­di­bil! Nu vreau să insist pe acest subiect, dar vreau să spun un lucru important: da­că printr-o împrejurare cu totul ieșită din comun ești obligat să te bați, să nu dai niciodată în cineva neînarmat, care e cu spatele sau mai mic decât tine. Ce au făcut ei este ca și cum niște ditai oa­menii ar fi bătut copii. Nu e cinstit, pur și simplu. În afară de asta, mă implic cu mare plăcere și dedicație la orice invitație caritabilă, în folosul oamenilor, al copiilor și al naturii.

Iubiri

- Ai pomenit-o pe soția ta... Ești bărbat însu­rat de puțin timp, cum îți șade noua postură?

- Ei, vorba vine că nu sunt de mult! Eu și Iulia eram împreună de nouă ani, când am decis să ne legalizăm senti­men­tele. Așa e normal, așa se face, așa se bucură și părinții noștri. Dar la nuntă ne-am jurat un lucru: să nu schimbăm nimic. Și reușim. Nu ne-am supus nici­unei convenții, chiar și nunta a fost doar o petrecere cu prietenii cei mai buni. A fost un cerc restrâns la ma­ximum, cu o pe­trecere pe care chiar o vom ține minte toată viața. Copii încă nu avem, pentru că nu avem timp să-i creștem, iar eu nu aș vrea în ruptul capului să-mi crească copiii altcineva. Am încre­dere totală în mama, știu că va fi o bunică grozavă și că ar face lucruri extraordinare pentru nepoții ei, dar eu cred că părinții și doar ei trebuie să-și crească copiii. În plus, nu aș vrea să o pun pe mama la mun­că din nou, după ce m-a crescut pe mine și pe fratele meu.

- O ultimă între­bare: după 12 ani de muzică, oare ai reușit să-ți împlinești visele?

- Hmmm... Atât cât s-a putut, sunt mulțumit de mine și am o viață destul de bună, trăind ex­clusiv din muzică, pasiunea mea. Le sunt foarte recunoscător părinților care ne-au dat de mici la școala de muzică, pe mine și pe fratele meu, nu pentru că manifestam mare talent, ci, mai degrabă, ca să ne îndrepte preocupările dincolo de tentațiile străzii. Dar aceasta este izbânda lor, a părinților. Cu mama vorbesc zilnic când sunt acasă, ea fiind unul dintre prietenii mei cei mai buni. Prietenia cu mama, da, iată o izbândă adevărată!