Mic de statură, jovial, energic, cu maniere de gentleman, fotograful nu-şi arată nici un moment vârsta: 80 de ani. Cincizeci dintre aceştia şi i-a petrecut fotografiind satul transilvănean şi schimbările prin care trece această lume rurală. S-a născut la Cluj şi s-a stabilit cu familia la Budapesta pe când avea 12 ani. Timp de treizeci de ani, a lucrat la o revistă săptămânală pentru femei, iar apoi, din 1991, a continuat ca fotograf independent. Are la activ zeci de expoziţii, cărţi foarte bine primite, premii prestigioase. A fotografiat pe mai multe continente, însă cea mai importantă parte a carierei sale a fost realizată aproape de oraşul său natal, în satele clujene, unde a fotografiat, an de an, din 1967 până în 2017. Expoziţia "Memorie continuă", prezentată în toamna trecută de Galeria Naţională din Budapesta, a fost văzută de 40.000 de vizitatori, record absolut. Aceeaşi expoziţie poate fi vizitată acum şi la Bucureşti, unde Peter Korniss s-a întors după 20 de ani, câţi au trecut de la expoziţia realizată la Muzeul Ţăranului Român, la invitaţia lui Horia Bernea. "Mă bucur să mă aflu din nou la Bucureşti. Simt că avem o soartă comună, vom trăi împreună în această regiune şi sper să învăţăm din trecut pentru viitor" . "Memorie continuă" prezintă primele fotografii făcute de Korniss în 1967, în satul Sic din judeţul Cluj, fotografii în care a surprins momente ale vieţii de zi cu zi. Multe dintre aceste fotografii superbe ar putea avea trecute semnăturile celor mai mari fotografi mondiali. Apoi, în anii '90, Korniss a trecut la o abordare diferită, prin portrete statice, reci, regizate, pentru ca în anii 2000 să fotografieze femeile din Sic, care şi-au părăsit temporar satul pentru a munci în Budapesta. Prezent la vernisajele expoziţiilor sale de la "Institutul Balassi" şi MNAR (Sala Kretzulescu), Peter Korniss ne-a acordat următorul interviu.
- Cu ce amintiri aţi rămas din Cluj, în ce fel v-a influenţat copilăria petrecută acolo?
- Am avut o copilărie obişnuită, nimic ieşit din comun. Cea mai frumoasă amintire o reprezintă faptul că am avut parte de prieteni adevăraţi, cu care am păstrat relaţii apropiate întreaga viaţă, iar asta a însemnat foarte mult pentru mine. M-am întors de multe ori în oraş, am fost membru în juriul unui festival de fotografie, însă una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea s-a petrecut în 2010, când mi-am prezentat în oraşul în care m-am născut o expoziţie de fotografie, la Muzeul de Artă. Clădirea frumoasă, multă lume la vernisaj, prieteni, amintirea unor imagini din copilărie, a fost un moment foarte emoţionant.
În sala de dans (1967)
- Exact! Asta-i cea mai bună expresie, şoc cultural. Din acel oraş liniştit, în care aveam cercul meu cald de prieteni, am ajuns în acea metropolă cu totul diferită. Doi ani mi-a luat să mă acomodez. De aceea, am simţit mereu că mă întorc acasă atunci când ajungeam în Transilvania.
- Aţi avut încă din copilărie talente artistice, înclinaţie spre vizual?
- Nu cred, a fost mai mult o întâmplare. În 1956, după Revoluţia din Ungaria, am fost exmatriculat de la Universitate din motive politice. Nu ştiam ce să fac, încotro să o apuc, aşa că am fost bucuros să-mi găsesc de lucru într-o asociaţie, cooperativă fotografică. Sigur, aveam eu un vis măreţ să devin fotograf, dar nu ştiam cum se va întâmpla asta, nu eram nici măcar asistent, lucram în laborator, cu substanţele. Apoi, într-o zi, toţi fotografii acestei asociaţii au fost fie bolnavi, fie indisponibili. Şeful s-a uitat la mine şi a zis: "Hai, du-te tu!". Asta a fost şansa mea, mâna lui Dumnezeu. Am mers la Opera din Budapesta să fotografiez un examen al şcolii de balet şi aşa a pornit cariera mea.
- Sunteţi un băiat de oraş. Cum aţi ajuns să fotografiaţi viaţa rurală?
Duminica Paştelui (1972)
- Aşa e, nu ştiam nimic despre lumea satului. S-a întâmplat că de la balet am ajuns să fotografiez o companie de dans contemporan, iar de aici, un ansamblu de dansuri folclorice. Coregraful ansamblului m-a invitat să merg în sat, să văd cum sunt dansurile în lumea lor, nu pe scenă. 1967 a fost anul ce mi-a schimbat viaţa, anul în care am ajuns pentru prima oară la Sic, un sat aflat la 64 de kilometri de Cluj-Napoca, lângă Gherla. M-am întors acolo an de an şi sunt fericit că am fost acceptat în acea comunitate. Am relaţii foarte puternice acolo, sunt chiar naşul de botez al unei fete, care acum a crescut şi are copii, la rândul ei.
- Simţiţi că ne apropiem de sfârşitul stilului tradiţional de viaţă al satului?
- Nu-i sfârşitul satului, însă tradiţia este în pericol. Asta, pentru că legăturile comunităţii se slăbesc, peste tot în lume oamenii pleacă să muncească pe bani mai mulţi, în alte locuri. Lucrurile se mişcă foarte repede şi am putut să urmăresc, timp de 50 de ani, aceste schimbări în Sic. De aceea, şi stilul meu de a fotografia s-a transformat, limbajul este diferit, el încearcă să ţină pasul cu schimbarea din jur. Viaţa a devenit mult mai complexă, mai complicată. Înainte, omul se năştea la sat, îşi făcea acolo majoritatea relaţiilor, îşi trăia acolo toată viaţa, în vechea tradiţie. Acum, este atât de diferit. De pildă, în fotografia asta, este o femeie din Oaş, care munceşte de 16 ani în Anglia. Vine vara acasă, când se întorc cu toţii pentru nunţi, şi doar atunci stă în casa ei de lux, cu trei etaje şi mobilă modernă. Fotograful trebuie să arate ce se întâmplă, să pună degetul unde doare, şi acel punct sunt relaţiile umane.
Aspect din expoziţie
Foto: PETER KORNISS
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
