Fotograful satului ardelean - PETER KORNISS: "Toată lumea e în mișcare. Trebuie să ne obișnuim"

Iulian Ignat
- Bucureștiul se poate mândri în această primăvară cu câteva expoziții fotografice de anvergură, prezentate la nivel înalt. Două dintre ele, găzduite de "Institutul Balassi" și de Muzeul Național de Artă, concentrează munca de 50 de ani a celui mai apreciat fotograf maghiar contemporan, născut la Cluj -

Mic de statură, jovial, energic, cu ma­nie­re de gentleman, fotograful nu-și arată nici un moment vârsta: 80 de ani. Cincizeci dintre aceștia și i-a petrecut foto­gra­fiind satul transilvănean și schimbările prin care trece această lume rurală. S-a născut la Cluj și s-a sta­­bilit cu familia la Budapesta pe când avea 12 ani. Timp de treizeci de ani, a lucrat la o revistă săp­tămânală pentru femei, iar apoi, din 1991, a continuat ca fotograf independent. Are la activ zeci de expoziții, cărți foarte bine primite, premii presti­gioase. A fotografiat pe mai multe continente, însă cea mai importantă parte a carierei sale a fost realizată aproape de orașul său natal, în satele clujene, unde a fotografiat, an de an, din 1967 până în 2017. Expoziția "Memorie continuă", prezen­tată în toamna trecută de Galeria Națională din Budapesta, a fost văzută de 40.000 de vizitatori, re­cord absolut. Aceeași expoziție poate fi vizitată acum și la București, unde Peter Korniss s-a întors după 20 de ani, câți au trecut de la expoziția realizată la Muzeul Țăranului Român, la invitația lui Horia Bernea. "Mă bucur să mă aflu din nou la București. Simt că avem o soartă comună, vom trăi împreună în această regiune și sper să învățăm din trecut pentru viitor" . "Memorie continuă" pre­zin­tă primele fotografii făcute de Korniss în 1967, în satul Sic din județul Cluj, fotografii în care a surprins momente ale vieții de zi cu zi. Multe din­tre aceste fotografii superbe ar putea avea trecute sem­năturile celor mai mari fotografi mondiali. Apoi, în anii '90, Korniss a trecut la o abordare di­fe­­rită, prin portrete statice, reci, regizate, pentru ca în anii 2000 să fotografieze femeile din Sic, care și-au părăsit temporar satul pentru a munci în Bu­dapesta. Prezent la vernisajele expozițiilor sale de la "Institutul Balassi" și MNAR (Sala Kretzu­les­cu), Peter Korniss ne-a acordat următorul interviu.

- Cu ce amintiri ați rămas din Cluj, în ce fel v-a influențat copilăria petrecută acolo?

- Am avut o copilărie obișnuită, nimic ieșit din comun. Cea mai frumoasă amintire o reprezintă faptul că am avut parte de prieteni adevărați, cu care am păstrat relații apropiate întreaga viață, iar asta a însemnat foarte mult pentru mine. M-am în­tors de multe ori în oraș, am fost membru în juriul unui festival de fotografie, însă una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea s-a petrecut în 2010, când mi-am prezentat în orașul în care m-am născut o expoziție de fotografie, la Muzeul de Artă. Clădirea frumoasă, multă lume la vernisaj, prieteni, amintirea unor imagini din copilărie, a fost un moment foarte emoționant.

- Ați avut un șoc cultural când v-ați mutat cu familia la Budapesta?

- Exact! Asta-i cea mai bună expresie, șoc cultural. Din acel oraș liniștit, în care aveam cercul meu cald de pri­eteni, am ajuns în acea metropolă cu totul dife­rită. Doi ani mi-a luat să mă acomodez. De aceea, am simțit mereu că mă întorc acasă atunci când ajungeam în Transilvania.

- Ați avut încă din copilărie talente artis­tice, înclinație spre vi­zual?

- Nu cred, a fost mai mult o întâmplare. În 1956, după Revo­luția din Ungaria, am fost exmatriculat de la Universitate din mo­­tive politice. Nu știam ce să fac, în­cotro să o apuc, așa că am fost bucuros să-mi găsesc de lucru într-o aso­cia­ție, coo­pe­rativă foto­gra­fică. Sigur, aveam eu un vis măreț să de­vin fo­tograf, dar nu știam cum se va întâmpla asta, nu eram nici măcar asistent, lucram în labo­rator, cu substanțele. Apoi, într-o zi, toți fotografii acestei asociații au fost fie bolnavi, fie indis­po­ni­bili. Șeful s-a uitat la mine și a zis: "Hai, du-te tu!". Asta a fost șansa mea, mâ­na lui Dum­ne­zeu. Am mers la Opera din Buda­pesta să foto­gra­fiez un examen al școlii de balet și așa a pornit cariera mea.

- Sunteți un băiat de oraș. Cum ați ajuns să fotografiați viața ru­rală?

- Așa e, nu știam nimic des­pre lumea satului. S-a întâmplat că de la balet am ajuns să foto­grafiez o companie de dans con­temporan, iar de aici, un an­samblu de dansuri folclorice. Co­regraful ansamblului m-a in­vitat să merg în sat, să văd cum sunt dansurile în lumea lor, nu pe scenă. 1967 a fost anul ce mi-a schimbat viața, anul în care am ajuns pentru prima oară la Sic, un sat aflat la 64 de kilometri de Cluj-Napoca, lângă Gherla. M-am în­tors acolo an de an și sunt fericit că am fost ac­ceptat în acea comunitate. Am relații foarte pu­ternice acolo, sunt chiar nașul de botez al unei fete, care acum a crescut și are copii, la rândul ei.

- Simțiți că ne apropiem de sfârșitul stilului tradițional de viață al satului?

- Nu-i sfârșitul satu­lui, însă tradiția este în pericol. Asta, pentru că legăturile comunității se slă­besc, peste tot în lume oamenii plea­că să mun­cească pe bani mai mulți, în alte locuri. Lu­cru­rile se mișcă foarte repede și am putut să urmăresc, timp de 50 de ani, aceste schimbări în Sic. De aceea, și sti­lul meu de a fo­tografia s-a trans­­format, lim­bajul este di­ferit, el în­cear­că să țină pa­sul cu schim­barea din jur. Viața a de­ve­nit mult mai com­plexă, mai com­plicată. Înainte, omul se năștea la sat, își făcea acolo ma­jo­ri­ta­tea rela­ții­lor, își trăia aco­lo toată viața, în vechea tradiție. Acum, este atât de diferit. De pildă, în fotografia asta, este o femeie din Oaș, care mun­cește de 16 ani în Anglia. Vine vara acasă, când se întorc cu toții pentru nunți, și doar atunci stă în casa ei de lux, cu trei etaje și mobilă moder­nă. Foto­gra­ful trebuie să arate ce se întâmplă, să pună degetul unde doare, și acel punct sunt relațiile umane. Gândiți-vă cât de complexe au devenit relațiile umane, cu părinți ce-și lasă copiii să creas­că aici și pleacă să muncească în străinătate. Care mai e rolul mamei în această lume ce se schimbă rapid? Fotografiile astea nu-s doar despre cei din satul Sic, despre țăranul transilvănean, ci despre noi toți. În Ungaria ne plângem că medicii pleacă să lucreze în Anglia, vara nu avem ospătari la La­cul Balaton, pentru că-s plecați în Austria și găsim greu dul­gheri, pentru că muncesc în Germania. Fiul meu es­te profesor de fizică în Satele Unite. Departe, foar­te departe de mine, nu sunt deloc bucuros de as­ta. Dar ce să fac? Toată lumea e în mișcare, tre­buie să ne obișnuim.

Foto: PETER KORNISS