Mic de statură, jovial, energic, cu maniere de gentleman, fotograful nu-și arată nici un moment vârsta: 80 de ani. Cincizeci dintre aceștia și i-a petrecut fotografiind satul transilvănean și schimbările prin care trece această lume rurală. S-a născut la Cluj și s-a stabilit cu familia la Budapesta pe când avea 12 ani. Timp de treizeci de ani, a lucrat la o revistă săptămânală pentru femei, iar apoi, din 1991, a continuat ca fotograf independent. Are la activ zeci de expoziții, cărți foarte bine primite, premii prestigioase. A fotografiat pe mai multe continente, însă cea mai importantă parte a carierei sale a fost realizată aproape de orașul său natal, în satele clujene, unde a fotografiat, an de an, din 1967 până în 2017. Expoziția "Memorie continuă", prezentată în toamna trecută de Galeria Națională din Budapesta, a fost văzută de 40.000 de vizitatori, record absolut. Aceeași expoziție poate fi vizitată acum și la București, unde Peter Korniss s-a întors după 20 de ani, câți au trecut de la expoziția realizată la Muzeul Țăranului Român, la invitația lui Horia Bernea. "Mă bucur să mă aflu din nou la București. Simt că avem o soartă comună, vom trăi împreună în această regiune și sper să învățăm din trecut pentru viitor" . "Memorie continuă" prezintă primele fotografii făcute de Korniss în 1967, în satul Sic din județul Cluj, fotografii în care a surprins momente ale vieții de zi cu zi. Multe dintre aceste fotografii superbe ar putea avea trecute semnăturile celor mai mari fotografi mondiali. Apoi, în anii '90, Korniss a trecut la o abordare diferită, prin portrete statice, reci, regizate, pentru ca în anii 2000 să fotografieze femeile din Sic, care și-au părăsit temporar satul pentru a munci în Budapesta. Prezent la vernisajele expozițiilor sale de la "Institutul Balassi" și MNAR (Sala Kretzulescu), Peter Korniss ne-a acordat următorul interviu.
- Cu ce amintiri ați rămas din Cluj, în ce fel v-a influențat copilăria petrecută acolo?
- Am avut o copilărie obișnuită, nimic ieșit din comun. Cea mai frumoasă amintire o reprezintă faptul că am avut parte de prieteni adevărați, cu care am păstrat relații apropiate întreaga viață, iar asta a însemnat foarte mult pentru mine. M-am întors de multe ori în oraș, am fost membru în juriul unui festival de fotografie, însă una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea s-a petrecut în 2010, când mi-am prezentat în orașul în care m-am născut o expoziție de fotografie, la Muzeul de Artă. Clădirea frumoasă, multă lume la vernisaj, prieteni, amintirea unor imagini din copilărie, a fost un moment foarte emoționant.
- Ați avut un șoc cultural când v-ați mutat cu familia la Budapesta?
- Exact! Asta-i cea mai bună expresie, șoc cultural. Din acel oraș liniștit, în care aveam cercul meu cald de prieteni, am ajuns în acea metropolă cu totul diferită. Doi ani mi-a luat să mă acomodez. De aceea, am simțit mereu că mă întorc acasă atunci când ajungeam în Transilvania.
- Ați avut încă din copilărie talente artistice, înclinație spre vizual?
- Nu cred, a fost mai mult o întâmplare. În 1956, după Revoluția din Ungaria, am fost exmatriculat de la Universitate din motive politice. Nu știam ce să fac, încotro să o apuc, așa că am fost bucuros să-mi găsesc de lucru într-o asociație, cooperativă fotografică. Sigur, aveam eu un vis măreț să devin fotograf, dar nu știam cum se va întâmpla asta, nu eram nici măcar asistent, lucram în laborator, cu substanțele. Apoi, într-o zi, toți fotografii acestei asociații au fost fie bolnavi, fie indisponibili. Șeful s-a uitat la mine și a zis: "Hai, du-te tu!". Asta a fost șansa mea, mâna lui Dumnezeu. Am mers la Opera din Budapesta să fotografiez un examen al școlii de balet și așa a pornit cariera mea.
- Sunteți un băiat de oraș. Cum ați ajuns să fotografiați viața rurală?
- Așa e, nu știam nimic despre lumea satului. S-a întâmplat că de la balet am ajuns să fotografiez o companie de dans contemporan, iar de aici, un ansamblu de dansuri folclorice. Coregraful ansamblului m-a invitat să merg în sat, să văd cum sunt dansurile în lumea lor, nu pe scenă. 1967 a fost anul ce mi-a schimbat viața, anul în care am ajuns pentru prima oară la Sic, un sat aflat la 64 de kilometri de Cluj-Napoca, lângă Gherla. M-am întors acolo an de an și sunt fericit că am fost acceptat în acea comunitate. Am relații foarte puternice acolo, sunt chiar nașul de botez al unei fete, care acum a crescut și are copii, la rândul ei.
- Simțiți că ne apropiem de sfârșitul stilului tradițional de viață al satului?
- Nu-i sfârșitul satului, însă tradiția este în pericol. Asta, pentru că legăturile comunității se slăbesc, peste tot în lume oamenii pleacă să muncească pe bani mai mulți, în alte locuri. Lucrurile se mișcă foarte repede și am putut să urmăresc, timp de 50 de ani, aceste schimbări în Sic. De aceea, și stilul meu de a fotografia s-a transformat, limbajul este diferit, el încearcă să țină pasul cu schimbarea din jur. Viața a devenit mult mai complexă, mai complicată. Înainte, omul se năștea la sat, își făcea acolo majoritatea relațiilor, își trăia acolo toată viața, în vechea tradiție. Acum, este atât de diferit. De pildă, în fotografia asta, este o femeie din Oaș, care muncește de 16 ani în Anglia. Vine vara acasă, când se întorc cu toții pentru nunți, și doar atunci stă în casa ei de lux, cu trei etaje și mobilă modernă. Fotograful trebuie să arate ce se întâmplă, să pună degetul unde doare, și acel punct sunt relațiile umane. Gândiți-vă cât de complexe au devenit relațiile umane, cu părinți ce-și lasă copiii să crească aici și pleacă să muncească în străinătate. Care mai e rolul mamei în această lume ce se schimbă rapid? Fotografiile astea nu-s doar despre cei din satul Sic, despre țăranul transilvănean, ci despre noi toți. În Ungaria ne plângem că medicii pleacă să lucreze în Anglia, vara nu avem ospătari la Lacul Balaton, pentru că-s plecați în Austria și găsim greu dulgheri, pentru că muncesc în Germania. Fiul meu este profesor de fizică în Satele Unite. Departe, foarte departe de mine, nu sunt deloc bucuros de asta. Dar ce să fac? Toată lumea e în mișcare, trebuie să ne obișnuim.
Foto: PETER KORNISS