Când ne-am revăzut, după mai bine de douăzeci de ani de la terminarea facultăţii, s-a uitat lung la mine şi, după o vreme, ca şi cum şi-ar fi cântărit bine vorbele, ca să nu mă supere, mi-a spus că m-am schimbat mult şi că a dispărut din ochii mei lumina.
Lumina aceea pentru care atunci, demult, în clasa a noua, ea a ales să stea în bancă alături de mine. Avea dreptate, dar m-a şocat, totuşi, directeţea ei, brutalitatea vorbelor spuse după atâta vreme în care nu ne mai văzusem. Înseamnă că suferinţa mea este prea vizibilă ca să mai încerc s-o ascund, mi-am zis, şi m-am hotărât brusc să-mi deschid inima şi să-i povestesc Luciei prin ce-am trecut.
Spovedanie într-o grădină cu floriAm ajuns la casa ei, aflată într-un sat de pe Valea Târnavelor, profitând de una dintre zilele libere din vacanţa de sărbători. Bucuria revederii a fost mare. Am stat în grădina înflorită doar noi două, pentru că toţi ai ei, copii şi bărbat, erau plecaţi la pescuit. Am putut, aşadar, vorbi în linişte, am putut să-i mărturisesc deschis toate întâmplările şi tulburările pe care le-am trăit, toate tulburările pe care le trăiesc încă şi care mi-au măcinat seninul din ochi, lumina aceea care a dispărut.
Lucia, draga mea colegă de liceu, face parte dintr-o familie cu mulţi copii, unii au plecat la muncă în străinătate, alţii au rămas în sat şi sunt mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Au gospodării trainice, sunt muncitori, nu se plâng de politică şi lipsuri. Oameni obişnuiţi, săritori la greu, oameni de mare omenie. Au tot ce le trebuie şi nu-i interesează ce se pune la cale în Bucureşti. Universul lor e munca şi se conduc, la fel ca moşii lor, doar după ceea ce le oferă pământul, pomii şi animalele din bătătură. Vă mărturisesc că mi-a făcut tare bine să văd şi să ascult nişte oameni care încă au păstrat valori normale în viaţa lor. Oameni pentru care timpul are altă semnificaţie şi pare mult mai plin şi mai încăpător decât al nostru, al celor ce trăim la oraş. Poate că şi din acest motiv am ajuns să-i fac mărturisiri Luciei, poate că mi-era dor de oameni nesofisticaţi, care să judece limpede ceea ce aveam de povestit. Ceea ce mă apăsa ca un mare păcat nespovedit vreodată.
*Acum, când vă scriu, încă mă mir de uşurinţa cu care i-am povestit Luciei naufragiile vieţii mele. Poate că entuziasmul şi bucuria revederii după atâţia ani au făcut mai uşoară mărturisirea. Poate că m-am simţit mai apărată, cumva, într-un mediu atât de prietenos şi normal, şi de aceea nu am ascuns nimic din ce a însemnat viaţa mea de până atunci. Am început cu perioada facultăţii, când l-am cunoscut pe cel care a fost primul meu bărbat. Era cu mult mai în vârstă decât mine, era profesor la facultatea unde învăţam şi, ceea ce era şi mai trist pentru mine, era căsătorit şi avea copii cam de vârsta mea. I-am povestit Luciei cum am ajuns în patul lui, cu câtă uşurinţă am acceptat să trec prin momente de umilinţă şi de frustrare. I-am povestit cum m-a ameninţat că voi zbura afară din facultate atunci când am vrut să închei povestea cu el, i-am spus despre toate slăbiciunile, temerile şi neîmplinirile pe care o asemenea aventură mi le-a adus. Şi despre cenuşa care mi s-a lăsat pe suflet. După ce am terminat facultatea, m-am întors în locul natal şi am crezut că am scăpat şi că o pot lua de la capăt, frumos şi curat. Dar adâncul făpturii mele nu mai era acelaşi, fusese pervertit şi mânjit, distrus pentru totdeauna. Nu m-am mai putut apropia de oameni de vârsta mea. Îi evitam, ori de câte ori îmi apăreau în cale. Am avut legături cu bărbaţi mai bătrâni, cei mai mulţi căsătoriţi, şi viaţa mea a continuat, pe ascuns, în promiscuitate, mereu cu spaima că într-o bună zi cineva va afla cum trăiesc şi mă va arăta cu degetul, în public. Dar spaima nu m-a oprit să o ţin pe acelaşi drum. Se stricase ceva în mine definitiv. Singura zonă în care ştiam să mă mişc era a camerelor a căror cheie o primeam pentru o singură noapte. În care intram pe vârfuri şi plecam pe furiş. Ajunsesem să duc o viaţă depravată, nu pentru avantaje materiale. Tânjeam după puţină afecţiune. Vânam, acesta este cuvântul, vânam de la bărbaţii cu care mă întâlneam măcar un gest de tandreţe adevărată, de recunoştinţă, de mângâiere pentru trupul meu tânăr, pe care îl ofeream. Dar afecţiunea nu venea, în locul ei se acumulau frustrarea şi umilinţa.
*Lucia a adus din casă o farfurie cu prăjituri tare îmbietoare! N-am putut să iau niciuna. Pornită să vărs tot răul din mine, trebuia să-l las să se scurgă până la ultima picătură. Şi în timp ce vorbeam, m-am gândit, brusc, că eu sunt o "femeie stricată". O femeie "stricată", aşa cum este o jucărie pe care ai desfăcut-o în bucăţele. Nu mai poţi reface întregul, nu mai poţi aduna părţile ca să îi redai farmecul de la început.
Cât a lipsit Lucia şi cum am rămas singură în grădină, poate că din pricina luminii extraordinare care mă înconjura, am izbutit să smulg din mine şi o amintire frumoasă, singura mea amintire frumoasă legată de un bărbat. L-am cunoscut într-o vară. Era "Ziua minerilor", şi orăşelul meu era împodobit de sărbătoare. Oamenii aşteptau întotdeauna cu nerăbdare sărbătoarea aceasta. Se cânta, se dansa pe platoul din faţa minei, erau pe-acolo mulţi târgoveţi cu tot felul de mărfuri, era bună dispoziţie şi toată lumea era bucuroasă.
Ziua se încheia cu un bal al minerilor, la care participau aproape toţi locuitorii. O vreme nu m-a luat nimeni la dans. Poate că bărbaţii, veniţi cu nevestele, nu doreau să aibă acasă discuţii. Eram deja pe drumul spre ieşirea din sala de dans, când m-am simţit prinsă de mână. Era învăţătorul venit de curând în localitate şi care nu apucase să audă prea multe despre mine. Am dansat vreo două, trei dansuri împreună, după care am fugit acasă, fără să dau vreo explicaţie. Mi-era frică de ce simţeam. A doua zi, învăţătorul mi-a adus un buchet de flori. Era pentru prima oară când un bărbat făcea un asemenea gest faţă de mine. Mi-a venit să plâng. Nu ştiu dacă de bucurie sau de necaz. Simţeam că aş fi putut ieşi spre lumină, dar mă temeam. Între bunăcuviinţa lui şi "trecutul" meu era o distanţă de mii de ani. Sufletul meu era târşâit de trecut. Nu mai aveam puritatea, seninul din care se nasc iubirile adevărate. Entuziasmul care să îmi spele păcatele...
Oricât a insistat apoi bărbatul acela să fim împreună, l-am refuzat. Ba şi mai mult, am plecat în Bucureşti, un loc în care nu cunoşteam pe nimeni. Au trecut de atunci cincisprezece ani. Sunt tot singură, ferecată în cuşca cu remuşcări. Am pornit strâmb în viaţă şi nu pot recupera. Nu pot să trec din umbră în lumină. Sufletul meu e închis în subsol şi nu poate ieşi de acolo. Sunt captivă în ţara umbrelor. Japonezii sunt renumiţi pentru arta de a reface vasele de porţelan sparte sau crăpate. Nu ascund defectul, ci îl înnobilează, cârpind spărturile cu fir de aur topit. E o adevărată artă care cere minuţiozitate şi răbdare. Povestindu-i Luciei ce viaţă am dus, n-am făcut decât să constat "fisurile" existenţei mele. Mă rog ca până la sfârşitul acestei vieţi să am puterea de a topi suferinţa şi de a lipi părţile jucăriei stricate.
DIANA TOLPEŢ - ReşiţaReproduceri după desene de DANIEL BIRICI (2), WANDA MIHULEAC & BIRGIT PLESCHBERGER
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
