Succes pe... ascuns
- Dragă Dana, nu ai mai fost în paginile "Formulei AS" de zece ani, timp în care n-am mai aflat ştiri legate de tine. La vremea aceea erai un producător TV în plină ascensiune. Ce s-a mai întâmplat între timp? Îţi este bine în faţa biroului tău, departe de luminile scenei?
- Îmi este foarte bine. De fapt, scaunul acela este locul meu preferat. Sunt conştientă că nu mai ştie lumea nimic despre mine, dar nu mă deranjează absolut deloc acest lucru. Probabil, numai de pe Facebook mai ştiu oamenii ce fac, deşi postările mele sunt legate aproape în totalitate de vacanţe. Lumea mă ştie din călătorii, când lucrez... nu prea. Interesant este, şi mă bucură acest fapt, că românii încă mă recunosc pe stradă ca "fata de la Şcoala Vedetelor". Este grozav şi onorant pentru mine, că acel moment din istoria TVR a rămas atât de puternic în memoria publicului. Majoritatea lor ştiu emisiunile pe care le fac, dar nu ştiu că eu le produc. Dar nu mă deranjează deloc că lumea nu ştie că eu am produs, de pildă, "Surprize, surprize", că ale mele sunt "Next Star", "Plasa de stele" şi atâtea alte emisiuni. Plus, cele cam cincisprezece Revelioane de la Antenă. Îmi place rolul meu din spatele cortinei, nu mi-e dor deloc de timpurile când eram vizibilă. Am avut norocul ca în toată cariera mea de până acum să fac emisiuni care au plăcut publicului. Longevitatea lor, în comparaţie cu alte emisiuni, este o dovadă în acest sens. În plus, unele au creat mode, tendinţe în televiziune...
- Şcoala Vedetelor a fost un reper în televiziunea de după Revoluţie, iar faptul că tinerii de atunci sunt şi azi oameni de succes este o dovadă a faptului că lucrurile se făceau foarte bine pe vremea aceea... Mai pot exista azi astfel de producţii?
- Este adevărat că aproape toţi cei care au fost implicaţi în "Şcoala Vedetelor" sunt oameni de succes în meseriile lor. Unii sunt în televiziuni, alţii încă fac legea în muzică (precum Călin Goia de la Voltaj, sau Adi Despot de la Viţa de Vie), alţii sunt regizori muzicali sau compozitori. Sunt foarte mândră de asta, dar îmi dau seama că am fost şi nişte norocoşi. Noi eram prima generaţie din televiziunea democrată, care îşi dorea altceva, care venise cu un format cu totul nou. Eram îndrumaţi de marele Titus Munteanu, eram extrem de inimoşi, entuziaşti, plini de viaţă. Aş vrea să mai existe şi acum această efervescenţă, dar nu se mai potriveşte timpurilor de-acum. Acum, vedetele se pot "naşte" direct pe YouTube, nici măcar nu mai e nevoie de noi, oamenii de televiziune. Îţi dai seama ce greu este să ţii pasul cu vremurile?! Acum, aproape că nu mai contează ideile, până şi imaginaţia are o mare frână: bugetul. Aşa că de-a lungul carierei mele, am adaptat, am încercat să fac cât mai mult cu puţinul pe care-l aveam, urmând vorbele lui Titus, care spunea mereu: "Trebuie să ne iasă, doar nu vrei să pui subtitrare cu «vă rugăm să ne scuzaţi, doar atâţia bani am avut»". Mereu spunea asta, şi mi-a rămas în minte ca o lecţie de la care nu m-am abătut. Mult timp a trebuit să fim inventivi, să facem emisiuni care să semene vizual cu cele din afară, dar cu condiţiile de la noi. Astăzi este altă situaţie, iar eu sunt din nou norocoasă cu şefi care nu se zgârcesc la bugete şi îmi dau libertatea de a face emisiuni frumoase, din toate punctele de vedere. Aşadar, azi e azi, timpul nu se dă înapoi, iar prezentul în televiziune înseamnă divertisment, înainte de toate.
Televiziunea trebuie să ofere modele
- Şi cu asta rămânem, să oferim distracţie şi atât?
- Trebuie să fim realişti. Se vorbeşte mult în ultimul timp despre rolul educativ pierdut al televiziunilor. Personal, nu cred în acest rol, ba şi mai mult, nu cred că producţiile TV au avut vreodată un astfel de rol. Educaţia este în primul rând treaba familiei şi apoi a şcolii. Cred, în schimb, în valoarea modelelor pe care televiziunea trebuie să le ofere, tocmai pentru că foarte mulţi copii şi tineri se uită la televizor. Eu la asta sunt atentă în emisiunile mele, în calitate de producător: la exemplele pe care le ofer prin alegerea vedetelor, a comportamentului lor, a ţinutei şi multe alte amănunte. Mă străduiesc să ofer un divertisment de calitate.
Profesori de seamă
- Oh, da, cei mai "bazaţi", cum zicem noi! Întotdeauna am avut profesori buni în televiziune, primul fiind Nicolae Modreanu (la emisiuni matinale şi duminicale, pe unele le-am şi prezentat la TVR). Apoi am ajuns pe mâna lui Titus Munteanu, la "Şcoala vedetelor", de unde am învăţat foarte multe. Iar mai apoi a fost Valeriu Lazarov. Chiar şi azi am momente când mă întreb "Ce-ar zice domnul Lazarov despre cutare lucru?!". Cu el era chiar ca la şcoală, în timpul producţiei, puţini au avut şansa de a lucra cu un asemenea profesionist. O altă dovadă a priceperii lui Lazarov şi a lui Titus este că mai toţi cei care am învăţat de la ei suntem încă în domeniu, rezistăm pe baricade, fie ca producători, fie ca scenarişti. Mare noroc am avut cu astfel de profesori şi tare mi-aş dori să mai apară oameni ca ei! Eu sunt avidă după cunoaştere, după nou. Şi acum m-aş duce să învăţ în străinătate, de la marile televiziuni, aşa cum am făcut în tinereţe, când mă miram de ce făceau italienii de la RAI1, de exemplu. Nu m-am considerat niciodată suficient de bună. Am fost şi rămân un om curios şi însetat de nou, cunoaştere şi aventură.
- Dacă ar fi să faci un exerciţiu de memorie rapidă, ce amintire ţi-ar veni prima în minte, legată de aceşti profesori grozavi?
- Eu sunt cunoscută ca un fel de arhivar, pentru plăcerea mea de a păstra poze, documente, filmări, obiecte..., dar m-ai surprins puţin cu întrebarea ta. Mi se îngrămădesc zeci de imagini deodată în minte. Dar, ca să răspund aşa cu m-ai întrebat - ca un exerciţiu de memorie rapidă -, îţi spun că îmi amintesc, în primul rând, disputele, ciondăneala. Nu e vorba de certuri, ci de "bătaie" de idei. Amândoi, şi Titus Munteanu, şi Valeriu Lazarov, aveau ceva în comun: deşi extrem de bine pregătiţi, de puternici, de profesionişti, ei mereu te ascultau. Acceptau ideile bune, le respingeau cu argumente pe cele nepotrivite. Asta îmi aduc prima dată aminte când mă gândesc la amândoi, că ascultau şi părerile mele.
- Acum, tu eşti şeful, tu eşti producătorul general. Ce fel de şef eşti?
- Sunt severă. Sunt chiar foarte severă, pentru că nu-mi plac compromisurile şi jumătăţile de măsură. De la vedete, la aspectul platoului, nu las nimic de la mine. Dar din ce am observat în timp, trag concluzia că oamenii cu care am lucrat m-au respectat. Şi nu au făcut-o pentru istoricul meu, ci pentru că, deşi sunt aspră, respect oamenii. Am învăţat asta încă de la început: să respect în mod egal întreaga echipă, de la doamna care mătură platoul, până la vedeta de pe scenă şi directorul general. Fiecare este important în mecanismul unei emisii. De fiecare dată când am fost lăudată că aş fi un producător bun, am spus că nu talentul de a fi un om de televiziune este primordial, ci priceperea de a-ţi alege oameni buni şi creativi în jur. Da, îi coordonez cu severitate, dar o fac cu plăcere, cu respect şi cu multă dragoste pentru meseria asta. Ştacheta o ţin mereu sus, pentru că nu-mi pot permite altceva. O clipă de delăsare ar fi fatală, la ce concurenţă e azi pe piaţa televiziunilor.
De ziua mea, am fost în Groenlanda
- Ele sunt evadarea mea. Îmi place foarte mult să văd lumea, aşa simt cu adevărat că respir. Să călătoresc a trecut de pragul pasiunii şi a devenit aproape un mod de viaţă. Am şi o tradiţie, de a pleca undeva în martie, de ziua mea. Ani buni am fost la Londra, oraşul meu preferat, iar abia apoi, în timpul anului, făceam câte o călătorie mai mare, mai îndepărtată. Acum doi ani, însă, am mers de ziua mea în Groenlanda, pentru că îmi doream să merg cu sania trasă de câini. În vară, nu se mai poate face asta, pentru că, de când cu încălzirea globală, până şi la cercul polar se topeşte zăpada în iunie. Aşadar, am fost în Groenlanda de ziua mea. Anul trecut, am fost în Tibet de ziua mea. Iar acum, tocmai m-am întors din Coreea şi Japonia. Dacă nu mi-ar fi atât de frică de avion şi dacă aş avea contul bancar fără fund, aş sta numai prin lume.
- Schimbă ceva în tine călătoriile pe care le faci?
- Poate părea un clişeu ce spun, dar pe mine chiar mă îmbogăţesc, scot tot ce-i mai bun din mine. Pe cât de statică sunt în Bucureşti, pe atât de activă sunt în excursii, merg câte douăsprezece ore pe zi. Respir. Sunt un turist curios, silitor, care merge cu dosarul de călătorie după el. Uite, numai despre Japonia am o sută de pagini de conspect, din ce-am citit înainte de a pleca. Ajunsă la destinaţie, vorbesc cu oamenii, caut obiceiuri, colind străduţe mici. Ah, îmi place de nu mai pot! În plus, eu am învăţat mai multă istorie din călătorii, decât din cărţile de pe timpul şcolii. M-am pus la punct cu istoria lumii, cu arta. Când învăţam despre ele, mi se părea plictisitor, chiuleam de la ora de istorie, iar acum parcă aş fi o sugativă. La fel e şi cu limbile străine: după fiecare ţară vizitată, vreau să îi învăţ şi limba. Mai am un obicei în călătoriile mele, pe care l-am păstrat încă din copilărie: fără excepţie, din fiecare excursie, trimit cărţi poştale. Se adună vreo opt din fiecare loc: părinţilor, prietenilor şi mie însămi, cu câteva cuvinte scrise frumos, de mână. Chiar vorbeam cu un prieten despre obiceiul acesta al meu şi se minuna, spunând că nu mai primise o vedere de douăzeci de ani. I-am luat adresa şi-i trimit eu. Fiecare are o mică poveste. Din Tibet, mi-au ajuns vederile după două luni. Pe de altă parte, să vezi ce greu este să găseşti timbre în Japonia... O altă întâmplare haioasă cu vederile a fost în Amsterdam, când am scris toate cărţile poştale la masa unei cafenele şi le-am uitat acolo. După câteva zile, toată lumea a primit vederile, iar cel care le-a găsit a scris pe fiecare: "Am găsit această vedere şi am pus-o eu în cutia poştală". Şi amuzant, dar şi frumos - parcă s-ar naşte o solidaritate între turişti, dovadă că relaxarea călătoriei scoate umanitatea din noi. În Islanda am vizitat cam toată ţara, iar în fiecare orăşel, mai puneam câte o vedere şi mi-o trimiteam şi mie, cu câteva cuvinţele acolo, despre cum mă simt. Acum, când mă uit la ele, le pun în ordine şi cărţile poştale devin un adevărat jurnal ilustrat de călătorie al întregii ţări. Lucrul acesta mi-a dat idei şi chiar intenţionez să organizez un blog de călătorie, un canal de YouTube pe tema asta şi, cât de curând, o carte de călătorii. Multă lume mă îndeamnă la asta şi cred că ar trebui să-i ascult.
Singurătate de cursă lungă
- Poate că ating un punct sensibil, dar în mai toate fotografiile eşti singură. Aşa călătoreşti, solitar?
- Nu mi-aş fi imaginat vreodată că am să pot călători de una singură, mai ales cu groaza mea de avion. Multă vreme am mers cu prieteni şi încă o mai fac, din timp în timp. Problema este că la un moment dat, am ratat nişte vacanţe, ba în urma unor despărţiri, ba că nu am găsit prieteni cu care să merg, unii au copii şi au schimbat felul de a călători, alţii nu pot merge în martie, şi atunci am hotărât să merg singură. Se poate călători singur, pare înfricoşător la început, dar până la urmă, a ajuns chiar să-mi placă. Lucru curios, de-a lungul timpului am cunoscut mult, mult mai multe femei care călătoresc solitar, decât bărbaţi. Ce fac când mă simt singură? Trimit poze prietenilor pe WhatsApp şi vorbesc cu ei. Împart impresii la cald şi-mi trece singurătatea. Uite că iar revin la scris şi promit că într-o zi voi scrie despre avantajele şi dezavantajele călătorului singur.
"Mi-am sacrificat viaţa pentru profesie"
- Încep să-mi pun din ce în ce mai des întrebarea asta. Viaţa mea de până acum a fost numai televiziune. De la trei ani fac numai asta, iar singura pauză din toată viaţa mea a fost pe timpul liceului. Am lucrat non-stop! Nu ştiu nimic altceva. A fost atât de acaparatoare meseria asta, că nu am reuşit să-mi întemeiez o familie şi, mai grav pentru mine, să am copii. Acesta este singurul meu regret în viaţă. Nu dau vina pe meserie, ar fi culmea, vina e a mea că nu am ştiut să mă împart. Dar, vezi cum e, când pui toată inima şi energia în ceea ce faci, când eşti norocos ca meseria să fie şi pasiunea ta, partea personală are de pierdut. Ştiu că dacă aş fi avut mai multă grijă şi preocupare pentru viaţa personală, aş fi avut o familie acum. Mi-am sacrificat viaţa pentru profesie, dar nu m-a obligat nimeni, aşa că dacă judec cu corectitudine viaţa mea, nu pot spune decât că eu sunt singura vinovată pentru eşecurile şi reuşitele mele. Aşadar, revenind la întrebarea ta, viitorul nu pare să fie cu mult diferit decât prezentul. Acum să vedem dacă Internetul nu va cuceri şi televiziunea, aşa cum a făcut cu presa, cu muzica, cu atâtea alte lucruri. Dacă televiziunea ar dispărea de pe faţa pământului şi mă întrebi acum ce aş face, clar nu ştiu ce să-ţi răspund. Pe de altă parte, ştiu despre mine că nimic nu mă poate împiedica să învăţ lucruri noi. Sunt categoric o supravieţuitoare, deci sunt convinsă că mi-ar veni o idee şi nu aş muri de foame. Pot învăţa orice, dar deocamdată doar televiziune ştiu. Şi, da, voi continua să bat planeta cu piciorul, să-i cunosc fiecare colţişor, fie şi de una singură.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
