"Faptul că nu mai apar în filme româneşti m-a întristat"
- După ce ani de zile ai fost absentă din filmul românesc, te-am găsit în "Charleston", un film care din 8 mai va intra în cinematografele româneşti şi în care deja se zvoneşte că ai un rol cu totul neaşteptat. De fapt, ce faci tu acolo?
- "Charleston" e un film cu actori numai unul şi unul: Şerban Pavlu, Radu Iacoban, Rodica Lazăr, Crina Semciuc, Andi Vasluianu etc. Şi e diferit, estetic, de tot ce s-a mai făcut la noi. Are un aer de nouvelle vague mai romanţat, are şi o nostalgie foarte frumoasă, dar şi un ritm şi o dinamică a zilelor noastre, toate cu gustul impecabil al lui Andrei Creţulescu, care ştie film, ştie muzică, vine din critica de film şi acum a riscat şi a trecut de partea cealaltă a baricadei. E povestea foarte frumoasă, cu umor, dar şi cu tragism, a doi bărbaţi rivali, care ajung să se cunoască şi să se împrietenească prin femeia pe care o iubesc amândoi. Însă nu pot să povestesc ce joc eu, am decis împreună cu regizorul să păstrăm misterul. Mergeţi să vedeţi filmul, e extraordinar!
- De câţiva ani eşti tot mai greu de prins pentru interviuri, tot mai rar văzută la evenimente mondene. Şi mereu când te caut, aflu că eşti plecată din ţară.
- Culmea e că, faţă de cum m-am obişnuit în ultimii şase ani, acum sunt într-un relanti care mă enervează. Aş zice că totul a izbucnit în 2010, când am jucat rolul principal în filmul "Periferic", regizat de Bogdan George Apetri, film care mi-a adus foarte multe plecări şi premii la festivaluri în Occident. Doi ani mai târziu, datorită acestui film, am fost unul din cei zece actori europeni selecţionaţi în programul "Shooting Star" din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Acolo am cunoscut enorm de mulţi oameni, printre care şi pe prima mea agentă (acum lucrez cu altcineva) şi în felul ăsta am ajuns să dau tot felul de probe din care au decurs tot felul de filme, seriale şi plecările aferente prin străinătăţuri.
- Şi aşa se face că, deşi din atenţia românilor ai dispărut, filmografia ta a mers mai departe.
- Când am făcut "Periferic", am zis: "Să vezi că nu mai prind eu rol prea curând". Şi am avut gura blestemată. Din păcate, un rol principal într-un film românesc aproape îţi garantează că nu vei mai lucra deloc, cel puţin dacă eşti actriţă. Industria noastră românească e total de-a-ndoaselea. Expunerea prea mare într-o parte te face persona non grata pentru foarte mulţi regizori, care nu vor feţe recognoscibile, caută actori proaspeţi, uneori chiar neprofesionişti. Faptul că nu mai apar în filme româneşti m-a întristat, da, dar până la urmă, mai am şi altă treabă decât să fiu tristă. De pildă, să-mi văd de carieră.
"Când o las mai moale, simt că mi se atrofiază muşchiul creativ"
Frumoasă şi groaznic de talentată
- Şi îţi vezi destul de bine. De la "Periferic" încoace, apari în nu mai puţin de 26 de filme, din care 24 în Occident. Nu te oboseşte ritmul ăsta?
- Mie poate să mi se dea oricât de muncă. Când o las mai moale, simt că mi se atrofiază muşchiul creativ. M-am obişnuit prost să am mintea la 3, 4 personaje pe an şi nu-mi place să stagnez, încep să mă gândesc că sunt uitată, că devin irelevantă, toţi artiştii au crize din astea. Până la urmă, pe bună dreptate, ce facem noi e foarte efemer, una-două dispari din memoria publicului. La un moment dat, prin 2016, am trăit o lună de zile dintr-o valiză. Filmam în Irlanda, apoi în Belgia, apoi în Spania, în acelaşi timp repetam spectacolul "O intervenţie", aici, la noi, şi aveam şi turneu la Arad şi Cluj, cu "Omul cel bun din Sechuan", al lui Andrei Şerban. Plus spectacolele obişnuite. Mama mă ducea şi mă lua de la aeroport, uneori mă lăsa direct în teatru. Ajungeam acasă doar cât să-mi spăl hainele, să le pun pe calorifer să se usuce şi plecam iarăşi. Ei bine, eu în perioadele alea am fost cea mai fericită din viaţa mea.
- Ana, cum e să ai un agent în Occident? Cred că e visul oricărui actor, nu?
- Cum să fie? Începi să dai mult mai multe probe. Şi într-un fel, cresc şansele să faci mai multe filme, deşi matematica e mult mai complicată. Pentru că dacă aici, în România, la categoria mea de vârstă şi la tipologia mea mă bat cu puţine actriţe, acolo mă bat literalmente cu mii.
- Dar de luat ai luat probele! E vreun secret, în afară de talent?
- Nu, e doar proba pe care o dai şi hazardul. Sunt roluri pe care le-am luat trimiţând o înregistrare făcută cu telefonul mobil şi sunt altele, pentru care am mers până în Anglia, am luat avionul de pe o zi pe alta, şi pe care nu le-am luat. La un casting, regizorii au o idee foarte clară despre cum trebuie să arate actorul ăla. La serialul "Utopia", de pildă, m-am trezit că dau probă cu 25 de gagici blonde, care arătau în acelaşi fel. Eu, care eram o punkeriţă, mă gândeam: "Ce caut eu aici?". Regizorul nici nu a ridicat privirea. Sau mi s-a întâmplat să mi se spună, în 14 e-mailuri, cu mult entuziasm, că eu voi fi actriţa aleasă şi în al 15-lea să mi se spună că au ales o fată mică, delicată, feminină, cuminţică, exact opusul meu. E mult hazard, dar ţine şi de pregătire. Pentru că, în perioada în care dai probe, ţi se trimit zeci de pagini de învăţat în câteva ore, ba cu accent britanic, ba cu accent spaniolesc, trebuie să te şi documentezi un pic, nu e chiar uşor. Trebuie să fii bun şi să fii pe fază. Îţi faci treaba cât mai bine şi la finalul zilei ajungi să zici "Fie ce-o fi!".
"Actorii foarte mari pe care i-am cunoscut sunt absolut toţi, fără excepţie, cu picioarele pe pământ"
Lumină de primăvară
- Dar tu eşti Rac, o zodie foarte vulnerabilă. Cum faci ca în meseria asta să nu te afecteze refuzurile?
- Da, aşa e, sunt foarte sensibilă şi e greu, pentru că nu ţine numai de noi, actorul e ca o mireasă curtată. Dar te obişnuieşti. Eu am fost ani de zile super răsfăţată, dar chiar şi aşa, dădeam zeci de probe până primeam un "da". Iar o zi în care primeam un "nu" nici nu era o zi rea. Mai rău e să constaţi că s-a făcut deja filmul fără tine şi nici n-ai fost anunţată. Când e perioada de castinguri pentru seriale în Los Angeles, sunt sute de probe pe zi în locuri diferite, alergăm toţi ca demenţii. Sigur, îţi construieşti o armură cât de bine poţi, îţi ţii ficatul tare, dar dacă primeşti 30 de "nu"-uri, tot pici. Mai faci o depresie mică, te mai ridică familia spunându-ţi să ai răbdare. Şi mergi mai departe, pentru că meseria asta nu e suta de metri, ci e maraton. Ce contează e rezistenţa pe termen lung.
- Partea bună e că actoria se face chiar cu vulnerabilitatea. Şi că Racii sunt foarte sensibili şi în sensul bun.
- Odată ce înveţi să lucrezi cu emoţiile tale, asta te ajută. Sunt foarte mulţi actori Raci: Florin Piersic Jr., Andi Vasluianu, Şerban Pavlu etc. În noi e atâta emoţie, atâta clocot, încât dacă nu am avea unde să-l dăm, ne-ar termina. Eu, una, simt că trebuie să fac ceva cu tumultul ăsta. De aia nici nu-mi găsesc liniştea când nu fac nimic. Sunt hiperactivă. Când sunt pe platou, chiar dacă e 4 dimineaţa, devin turată la puterea o mie, nu mai am somn.
- Te-ai obişnuit să sari aşa, dintr-un rol în altul, de pe un continent pe altul. Cum faci să nu uiţi cine eşti? Ai vreun reper fix în viaţa ta?
- Nu am cum să uit cine sunt, nu ai cum să uiţi asta. Oamenii cărora li se urcă la cap nu îşi merită locul. Actorii foarte mari pe care i-am cunoscut, şi am cunoscut destui, sunt absolut toţi, fără excepţie, cu picioarele pe pământ. Când povesteşti asta, toată lumea se miră: "Ce chestie, că a rămas un om normal!". Ba nu ! De aia a ajuns mare, fiindcă a rămas un om normal, nu invers. Omul ăla a ajuns mare pentru că nu s-a lăsat să i se urce la cap, pentru că ştie că e failibil, că are mereu teama asta că talentul s-ar putea termina într-o zi.
- Chiar recent ai făcut un rol principal alături de un actor adorat în toată lumea, Keanu Reeves. E mai mult decât un rol principal, e un film în doi, « Siberia », momentan în stadiu de post-producţie. Ai petrecut deci foarte multe luni alături de el.
- Keanu e un exemplu foarte concludent de om care a rămas absolut normal pentru că aşa a vrut, să poată să se ducă oricând să-şi ia un snickers de la supermarket. Dar Keanu e şi un tip înspăimântător de inteligent. Am fost avertizată de la început, vezi că e unul din cei mai deştepţi oameni pe care ai să-i cunoşti! Ce să zic? Am stat luni de zile în preajma lui, şi e un om absolut minunat, prin tot ceea ce e, prin felul în care gândeşte, prin umorul pe care îl are. E foarte pregătit pe platou şi are o stabilitate care vine din faptul că ştie cine e, că nu s-a pierdut. Şi Tom Hanks, cu care am avut ocazia să joc, e la fel. Un om normal care seara iese şi aleargă în parc. Odată a găsit permisul de conducere al unei gagici pe jos şi a postat pe twitter-ul lui. Cum e să-ţi spună prietenii "Vezi, că ţi-a găsit Tom Hanks permisul de conducere!"? Tom Hanks povestea cum la primul lui film s-a bucurat că în pauza de masă se dădeau sendviciuri gratis, că el n-avea bani de mâncare. Toţi oamenii ăştia au pornit de jos şi nu uită că nu sunt buricul pământului, sunt doar nişte entertainers. Universul poate exista şi fără noi. Eu, dacă aş şti să fac o operaţie de apendicită, m-aş simţi mai utilă.
"Când viaţa e atât de agitată, ai nevoie de o insulă numai a ta"
În studio
- Pentru că într-o zi, când aveam şase ani, m-am dus cu mama la o repetiţie la teatru, şi pe scenă era Maia Morgenstern, care spunea un monolog din Vişniec, din "Teatrul descompus", nu chiar cel mai potrivit text dramatic pentru un copil de vârsta mea. Dar eu înţelegeam totul şi mi se părea fascinant ce poate să-mi facă ea, mie, ca spectator, cum mă poate trece de la o stare de fragilitate la una de forţă. Mama făcea scenografia şi-i dăduse praf de mică, pe care îl sfărâma în mâini, în timp ce povestea de fluturii care îi mănâncă din carne. Şi mie mi se făcea efectiv pielea de găină, cred că de aia am fobie de fluturi şi-n ziua de azi, şi rămâneam cu gura căscată. Mi se părea extraordinar ce poate să-mi facă. Şi mi-am dorit să fac şi eu altora la fel. Acum, după atâţia ani, fac meseria asta din exact acelaşi motiv. Îmi place să generez emoţie şi îmi place să joc vieţile tuturor. E o meserie care te învaţă empatia, pentru că nu mereu ţii cu cei pe care-i joci, dar cel puţin îi înţelegi şi le dai dreptate.
- Şi tu unde mai eşti între atâtea roluri?
- Ce-mi place mie când joc alţi oameni e să joc alţi oameni. Mi-e teamă să fiu prea mult eu, nu mă consider atât de interesantă încât să mă întind ca o broască în faţa spectatorului. Există o poezie foarte frumoasă a lui William Hazlitt despre de ce nu trebuie judecaţi prea tare actorii, pe care mi-aş pune-o în piuneze deasupra patului. Spune el acolo că suntem fiinţe care trăiesc de la mână până la gură, mereu în bătaia vântului, mereu în vizorul tuturor.
- Cu alte cuvinte, există şi un preţ pentru ce daţi voi pe scenă sau pe platou, nu?
- Da, şi preţul e vulnerabilitatea asta excesivă, şi la nivelul sănătăţii, şi la nivelul vieţii personale. Nu e uşor să trăieşti cu un actor, de aia foarte mulţi sunt în cuplu unii cu alţii. Nu toţi sunt ca Meryl Streep, care de 40 de ani e cu acelaşi bărbat care n-are nicio legătură cu actoria, dar care e destul de echilibrat încât să suporte că toată lumea ştie cine e nevasta lui şi să n-aibă nevoie ca cineva să ştie cine e el.
- Multă lume se teme că actorii sunt instabili, că sunt mereu în turneu, că sunt prea multe oferte erotice la tot pasul. Tu ai fost vreodată geloasă?
- Nu prea, dar mi s-a mai întâmplat să fie alţii pe mine. Ştiu ce se vorbeşte, dar ce pot spune eu e că tocmai pentru că viaţa noastră e foarte instabilă, e mai puţină promiscuitate. În jurul meu, cei mai mulţi prieteni actori sunt în relaţii stabile de 11, 12, 13 ani. Am cupluri de prieteni care în curând vor fi de mai multă vreme împreună decât au fost vreodată părinţii mei. Când viaţa e atât de agitată, ai nevoie de o insulă numai a ta.
- Şi totuşi, unde mai încape şi dragostea într-o valiză?
- Încape, dacă ştii să comunici, dacă ştii să te păstrezi curat şi dacă e îndeajuns de multă iubire acolo. Nu e uşor, dar nu e uşor în nicio direcţie. Eu n-aş putea să am o viaţă din aia organizată, de la ora 9 la 5, cu concediul stabilit înainte cu 4 luni, că aş muri.
"Toată viaţa mi s-a spus ori că sunt superbă, ori că sunt groaznică"
- Ana, am văzut că ai un tatuaj pe braţ. Ce semnifică?
- E o rună celtică, aducătoare de noroc. Mi l-am făcut astă toamnă, că simţeam că e nevoie de un pic de noroc în viaţa mea. Mi-e drag de el. Îmi plac tatuajele. Nu e singurul, mai am pe spate un semn al infinitului.
- Cum se împacă imaginea asta punk, pe care ai construit-o, cu cea de divă de pe covorul roşu? Unii zic chiar că eşti cu nasul pe sus.
- Oamenii care zic despre mine că sunt cu nasul pe sus nu au venit niciodată să-mi zică bună ziua. Cei care m-au cunoscut cu adevărat spun, din contră, că sunt o mămăligă de om, mama tuturor răniţilor, drăguţă cu toată lumea, exact opusul unei dive. Ce să fac, sunt Rac?! Nu sunt deloc un om conflictual, iar când am conflicte le fac prost, pentru că nu ştiu să mă cert. Când eram mai mică, lumea mă credea fiţoasă pentru că de fapt eram timidă, sensibilă şi nu-i cunoşteam. Spuneau: "Ana are fiţe, nu vine cu noi la bere". Dar eu n-aveam fiţe. Aveam 16 ani şi teză la spaniolă, a doua zi!
- Ana, e chiar aşa greu să fii femeie în industria filmului în Occident?
- E mai greu să fii femeie în orice domeniu, pentru că societatea e încă foarte închisă la cap şi cei care sunt la robinetul cu bani continuă să plătească inegal femeile şi bărbaţii. Nu doar în domeniul filmului, unde sunt mai puţine finanţări pentru regizoare, de pildă, ci aproape în orice companie, uită-te şi la noi. Dincolo de asta, însă, mie nu mi s-a întâmplat nimic nasol niciodată. Însă faptul că nişte ticăloşi şi nişte prădători au fost puşi la colţ e şi dovada că nu poţi fi ticălos toată viaţa, că vine o pedeapsă, dar şi semnul că se naşte o generaţie nouă de femei, care nu mai acceptă chiar orice, şi asta e fabulos.
- Îmi amintesc că te-ai plâns într-un interviu că frumuseţea poate fi un dezavantaj, că unii regizori nu vor actriţe frumoase. Chiar aşa e?
- Nu mai ţin minte dacă am spus asta, ce ştiu e că n-am fost niciodată îndeajuns de frumoasă încât frumuseţea să fie un dezavantaj pentru mine.
- Ei, acum te alinţi...
- Nu, vorbesc serios. Toată viaţa mi s-a spus ori că sunt superbă, ori că sunt groaznică. Pentru unii, par de-a dreptul hâdă. Mie la 23 de ani, în timpul unei reclame, mi s-a spus: "Aoleu, nu zâmbi, că nu e punctul tău forte!". Altă dată mi s-a spus că sunt prea băieţoasă, că sunt ca un cowboy la curtea Regelui Arthur, ce nu mi-au auzit urechile? Din fericire, indiferentă n-am rămas. Ce e sigur e că în film se caută adesea tipare de actriţe. Şi, din când în când, mai scapă câte una complet diferită, cum e Charlotte Gainsbourg sau Milla Jovovich, cărora eu le mulţumesc că-mi justifică şi mie existenţa. Nu chiar toate trebuie să fim Brigitte Bardot.
- Tu ce numeşti frumuseţe la o femeie? Ce actriţe admiri?
- Îmi place de mor Julianne Moore, e absolut splendidă. Îmi place Charlize Theron, care e cea mai mişto contradicţie pe care o poţi găsi, o femeie splendidă, care are şi cohones. Îmi place de mor Cate Blanchett. Frumuseţea vine din inteligenţă şi umor. Doar frumuseţea fizică nu duce nicăieri. Trebuie să mai ai ceva, un farmec care vine dintr-un preaplin interior, pe care orice actor cu longevitate îl are.
- Ana, cu ce umpli zilele când eşti în ţară şi nu trebuie să fugi de la o probă la alta?
- Cu o grămadă de lucruri. Citesc, dar asta fac chiar şi când filmez, până setează luminile pe set. La filmări la "Siberia" am citit vreo cinci cărţi. Am grijă de pisicile mele, pe care le-am salvat de pe stradă şi le-am ajutat să supravieţuiască hrănindu-le cu biberonul. Îmi place să mănânc mâncare proastă şi să-mi fac abonamente la sală la care să nu mă duc sau să mă dau cu lac pe unghii şi mă dau aşa de prost! Dar acum nici de nimicuri din astea nu mai am timp, fiindcă m-am apucat de... regizat. Da, da, regizez o serie de clipuri pentru formaţia Greetings Sugar, care îmi este foarte aproape de suflet. Băieţii ăştia cântă minunat şi mă bucur că în jurul nostru s-au adunat foarte mulţi colegi actori să dea o mână de ajutor.
- Până la urmă ţi-a mers destul de bine în Occident. De ce mai stai în România? Îţi e de ajuns?
- Nu pot gândi în termenii ăştia, probabil ăsta e cel mai clar indiciu că nu mi s-a urcat la cap. Crede-mă, sunt recunoscătoare pentru fiecare om care cumpără bilet să mă vadă la cinema sau la Teatrul Act. Orice loc în care e nevoie de mine îmi e de ajuns.
Foto: Raluca Răcean Gorgos
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
