Lumina aceea pentru care atunci, demult, în clasa a noua, ea a ales să stea în bancă alături de mine. Avea dreptate, dar m-a șocat, totuși, directețea ei, brutalitatea vorbelor spuse după atâta vreme în care nu ne mai văzusem. Înseamnă că suferința mea este prea vizibilă ca să mai încerc s-o ascund, mi-am zis, și m-am hotărât brusc să-mi deschid inima și să-i povestesc Luciei prin ce-am trecut.
Spovedanie într-o grădină cu flori
Am ajuns la casa ei, aflată într-un sat de pe Valea Târnavelor, profitând de una dintre zilele libere din vacanța de sărbători. Bucuria revederii a fost mare. Am stat în grădina înflorită doar noi două, pentru că toți ai ei, copii și bărbat, erau plecați la pescuit. Am putut, așadar, vorbi în liniște, am putut să-i mărturisesc deschis toate întâmplările și tulburările pe care le-am trăit, toate tulburările pe care le trăiesc încă și care mi-au măcinat seninul din ochi, lumina aceea care a dispărut.
Lucia, draga mea colegă de liceu, face parte dintr-o familie cu mulți copii, unii au plecat la muncă în străinătate, alții au rămas în sat și sunt mulțumiți de viața pe care o duc. Au gospodării trainice, sunt muncitori, nu se plâng de politică și lipsuri. Oameni obișnuiți, săritori la greu, oameni de mare omenie. Au tot ce le trebuie și nu-i interesează ce se pune la cale în București. Universul lor e munca și se conduc, la fel ca moșii lor, doar după ceea ce le oferă pământul, pomii și animalele din bătătură. Vă mărturisesc că mi-a făcut tare bine să văd și să ascult niște oameni care încă au păstrat valori normale în viața lor. Oameni pentru care timpul are altă semnificație și pare mult mai plin și mai încăpător decât al nostru, al celor ce trăim la oraș. Poate că și din acest motiv am ajuns să-i fac mărturisiri Luciei, poate că mi-era dor de oameni nesofisticați, care să judece limpede ceea ce aveam de povestit. Ceea ce mă apăsa ca un mare păcat nespovedit vreodată.
*
Acum, când vă scriu, încă mă mir de ușurința cu care i-am povestit Luciei naufragiile vieții mele. Poate că entuziasmul și bucuria revederii după atâția ani au făcut mai ușoară mărturisirea. Poate că m-am simțit mai apărată, cumva, într-un mediu atât de prietenos și normal, și de aceea nu am ascuns nimic din ce a însemnat viața mea de până atunci. Am început cu perioada facultății, când l-am cunoscut pe cel care a fost primul meu bărbat. Era cu mult mai în vârstă decât mine, era profesor la facultatea unde învățam și, ceea ce era și mai trist pentru mine, era căsătorit și avea copii cam de vârsta mea. I-am povestit Luciei cum am ajuns în patul lui, cu câtă ușurință am acceptat să trec prin momente de umilință și de frustrare. I-am povestit cum m-a amenințat că voi zbura afară din facultate atunci când am vrut să închei povestea cu el, i-am spus despre toate slăbiciunile, temerile și neîmplinirile pe care o asemenea aventură mi le-a adus. Și despre cenușa care mi s-a lăsat pe suflet. După ce am terminat facultatea, m-am întors în locul natal și am crezut că am scăpat și că o pot lua de la capăt, frumos și curat. Dar adâncul făpturii mele nu mai era același, fusese pervertit și mânjit, distrus pentru totdeauna. Nu m-am mai putut apropia de oameni de vârsta mea. Îi evitam, ori de câte ori îmi apăreau în cale. Am avut legături cu bărbați mai bătrâni, cei mai mulți căsătoriți, și viața mea a continuat, pe ascuns, în promiscuitate, mereu cu spaima că într-o bună zi cineva va afla cum trăiesc și mă va arăta cu degetul, în public. Dar spaima nu m-a oprit să o țin pe același drum. Se stricase ceva în mine definitiv. Singura zonă în care știam să mă mișc era a camerelor a căror cheie o primeam pentru o singură noapte. În care intram pe vârfuri și plecam pe furiș. Ajunsesem să duc o viață depravată, nu pentru avantaje materiale. Tânjeam după puțină afecțiune. Vânam, acesta este cuvântul, vânam de la bărbații cu care mă întâlneam măcar un gest de tandrețe adevărată, de recunoștință, de mângâiere pentru trupul meu tânăr, pe care îl ofeream. Dar afecțiunea nu venea, în locul ei se acumulau frustrarea și umilința.
*
Lucia a adus din casă o farfurie cu prăjituri tare îmbietoare! N-am putut să iau niciuna. Pornită să vărs tot răul din mine, trebuia să-l las să se scurgă până la ultima picătură. Și în timp ce vorbeam, m-am gândit, brusc, că eu sunt o "femeie stricată". O femeie "stricată", așa cum este o jucărie pe care ai desfăcut-o în bucățele. Nu mai poți reface întregul, nu mai poți aduna părțile ca să îi redai farmecul de la început.
Cât a lipsit Lucia și cum am rămas singură în grădină, poate că din pricina luminii extraordinare care mă înconjura, am izbutit să smulg din mine și o amintire frumoasă, singura mea amintire frumoasă legată de un bărbat. L-am cunoscut într-o vară. Era "Ziua minerilor", și orășelul meu era împodobit de sărbătoare. Oamenii așteptau întotdeauna cu nerăbdare sărbătoarea aceasta. Se cânta, se dansa pe platoul din fața minei, erau pe-acolo mulți târgoveți cu tot felul de mărfuri, era bună dispoziție și toată lumea era bucuroasă.
Ziua se încheia cu un bal al minerilor, la care participau aproape toți locuitorii. O vreme nu m-a luat nimeni la dans. Poate că bărbații, veniți cu nevestele, nu doreau să aibă acasă discuții. Eram deja pe drumul spre ieșirea din sala de dans, când m-am simțit prinsă de mână. Era învățătorul venit de curând în localitate și care nu apucase să audă prea multe despre mine. Am dansat vreo două, trei dansuri împreună, după care am fugit acasă, fără să dau vreo explicație. Mi-era frică de ce simțeam. A doua zi, învățătorul mi-a adus un buchet de flori. Era pentru prima oară când un bărbat făcea un asemenea gest față de mine. Mi-a venit să plâng. Nu știu dacă de bucurie sau de necaz. Simțeam că aș fi putut ieși spre lumină, dar mă temeam. Între bunăcuviința lui și "trecutul" meu era o distanță de mii de ani. Sufletul meu era târșâit de trecut. Nu mai aveam puritatea, seninul din care se nasc iubirile adevărate. Entuziasmul care să îmi spele păcatele...
Oricât a insistat apoi bărbatul acela să fim împreună, l-am refuzat. Ba și mai mult, am plecat în București, un loc în care nu cunoșteam pe nimeni. Au trecut de atunci cincisprezece ani. Sunt tot singură, ferecată în cușca cu remușcări. Am pornit strâmb în viață și nu pot recupera. Nu pot să trec din umbră în lumină. Sufletul meu e închis în subsol și nu poate ieși de acolo. Sunt captivă în țara umbrelor. Japonezii sunt renumiți pentru arta de a reface vasele de porțelan sparte sau crăpate. Nu ascund defectul, ci îl înnobilează, cârpind spărturile cu fir de aur topit. E o adevărată artă care cere minuțiozitate și răbdare. Povestindu-i Luciei ce viață am dus, n-am făcut decât să constat "fisurile" existenței mele. Mă rog ca până la sfârșitul acestei vieți să am puterea de a topi suferința și de a lipi părțile jucăriei stricate.
DIANA TOLPEȚ - Reșița
Reproduceri după desene de DANIEL BIRICI (2), WANDA MIHULEAC & BIRGIT PLESCHBERGER