Povești de dragoste - Arta japoneză

Cititor Formula AS
Când ne-am revăzut, după mai bine de do­uăzeci de ani de la terminarea fa­cul­tății, s-a uitat lung la mine și, după o vreme, ca și cum și-ar fi cântărit bine vorbele, ca să nu mă supere, mi-a spus că m-am schimbat mult și că a dispărut din ochii mei lumina.

Lu­mina aceea pentru care atunci, demult, în clasa a noua, ea a ales să stea în bancă alături de mine. Avea drep­tate, dar m-a șocat, totuși, directețea ei, bru­talitatea vorbelor spuse după atâta vreme în care nu ne mai văzusem. Înseamnă că su­fe­rin­ța mea este prea vizibilă ca să mai încerc s-o as­cund, mi-am zis, și m-am hotărât brusc să-mi des­­chid inima și să-i povestesc Luciei prin ce-am tre­cut.

Spovedanie într-o grădină cu flori

Am ajuns la casa ei, aflată într-un sat de pe Valea Târnavelor, profitând de una dintre zi­lele libere din vacanța de sărbători. Bucuria re­ve­derii a fost mare. Am stat în grădina înflorită doar noi do­uă, pentru că toți ai ei, copii și bărbat, erau ple­cați la pescuit. Am putut, așadar, vorbi în li­niște, am putut să-i mărturisesc deschis toate în­tâm­plă­rile și tulburările pe care le-am trăit, toa­te tulbu­rările pe care le trăiesc încă și care mi-au măcinat seninul din ochi, lumina aceea ca­re a dis­părut.
Lucia, draga mea colegă de liceu, face parte dintr-o familie cu mulți copii, unii au plecat la muncă în străinătate, alții au rămas în sat și sunt mul­țumiți de viața pe care o duc. Au gospodării trainice, sunt muncitori, nu se plâng de politică și lipsuri. Oameni obișnuiți, săritori la greu, oameni de mare omenie. Au tot ce le trebuie și nu-i inte­resează ce se pune la cale în Bucu­rești. Universul lor e munca și se conduc, la fel ca moșii lor, doar după ceea ce le oferă pă­mântul, pomii și animalele din bătătură. Vă mărturisesc că mi-a făcut tare bine să văd și să ascult niște oameni care încă au păstrat valori normale în viața lor. Oameni pentru care tim­pul are altă semnificație și pare mult mai plin și mai încăpător decât al nostru, al celor ce tră­im la oraș. Poate că și din acest motiv am a­juns să-i fac mărturisiri Luciei, poate că mi-era dor de oameni nesofisticați, care să judece lim­pede ceea ce aveam de povestit. Ceea ce mă apăsa ca un mare păcat nespovedit vreodată.

*

Acum, când vă scriu, încă mă mir de ușurința cu care i-am povestit Luciei naufragiile vieții me­le. Poate că entuziasmul și bucuria reve­de­rii după atâția ani au făcut mai ușoară măr­tu­risirea. Poate că m-am simțit mai apărată, cumva, într-un mediu atât de prietenos și nor­mal, și de aceea nu am ascuns nimic din ce a însemnat viața mea de până atunci. Am în­ceput cu perioada facultății, când l-am cunos­cut pe cel care a fost primul meu bărbat. Era cu mult mai în vârstă decât mine, era profesor la facultatea unde învățam și, ceea ce era și mai trist pentru mine, era căsătorit și avea copii cam de vârsta mea. I-am povestit Luciei cum am ajuns în patul lui, cu câtă ușurință am ac­ceptat să trec prin momente de umi­lință și de frustrare. I-am po­vestit cum m-a amenințat că voi zbura afară din facultate atunci când am vrut să închei povestea cu el, i-am spus despre toate slăbiciu­nile, temerile și neîmplinirile pe care o asemenea aventură mi le-a adus. Și despre cenușa care mi s-a lăsat pe suflet. După ce am ter­mi­nat facultatea, m-am întors în locul natal și am cre­zut că am scăpat și că o pot lua de la capăt, frumos și curat. Dar adâncul făpturii mele nu mai era același, fusese per­vertit și mânjit, distrus pen­tru tot­dea­una. Nu m-am mai putut apro­pia de oa­meni de vârsta mea. Îi evi­tam, ori de câte ori îmi apă­reau în cale. Am avut le­gături cu bărbați mai bă­trâni, cei mai mulți căsă­to­riți, și viața mea a con­ti­nuat, pe as­cuns, în promis­cuitate, me­reu cu spaima că într-o bună zi cineva va afla cum trăiesc și mă va arăta cu degetul, în public. Dar spaima nu m-a oprit să o țin pe același drum. Se stricase ceva în mine de­fi­nitiv. Sin­gura zonă în ca­re știam să mă mișc era a ca­me­relor a căror cheie o pri­meam pen­tru o singură noapte. În care intram pe vârfuri și ple­cam pe furiș. Ajunsesem să duc o viață depra­vată, nu pen­tru avantaje ma­te­ria­le. Tânjeam după pu­țină afec­țiune. Vânam, acesta este cuvântul, vâ­nam de la bărbații cu care mă întâlneam mă­car un gest de tandrețe ade­vă­rată, de recu­noș­tință, de mân­gâ­iere pen­tru trupul meu tânăr, pe care îl ofeream. Dar afecțiunea nu venea, în locul ei se acumulau frustrarea și umi­lin­ța.

*

Lucia a adus din casă o farfurie cu prăjituri tare îmbietoare! N-am putut să iau niciuna. Pornită să vărs tot răul din mine, trebuia să-l las să se scur­gă până la ultima picătu­ră. Și în timp ce vor­beam, m-am gândit, brusc, că eu sunt o "fe­­meie stricată". O femeie "stricată", așa cum este o jucărie pe care ai desfăcut-o în bucățele. Nu mai poți reface între­gul, nu mai poți aduna părțile ca să îi redai far­mecul de la început.
Cât a lipsit Lucia și cum am rămas singură în grădină, poate că din pricina luminii extraor­di­nare care mă înconjura, am izbutit să smulg din mine și o amintire frumoasă, singura mea amin­tire frumoasă legată de un bărbat. L-am cunoscut într-o vară. Era "Ziua minerilor", și orășelul meu era împodobit de sărbătoare. Oamenii așteptau întotdeauna cu nerăbdare sărbătoarea aceasta. Se cânta, se dansa pe platoul din fața minei, erau pe-acolo mulți târgoveți cu tot felul de mărfuri, era bună dispoziție și toată lumea era bucuroasă.
Ziua se încheia cu un bal al minerilor, la care participau aproape toți locuitorii. O vreme nu m-a luat nimeni la dans. Poate că bărbații, veniți cu nevestele, nu doreau să aibă acasă discuții. E­ram deja pe drumul spre ieșirea din sala de dans, când m-am simțit prinsă de mână. Era învăță­to­rul venit de curând în localitate și care nu apu­case să audă prea multe despre mine. Am dansat vreo două, trei dansuri împreună, după care am fu­git acasă, fără să dau vreo explicație. Mi-era frică de ce simțeam. A doua zi, învățătorul mi-a adus un buchet de flori. Era pentru prima oară când un bărbat făcea un asemenea gest față de mine. Mi-a venit să plâng. Nu știu dacă de bucu­rie sau de necaz. Simțeam că aș fi putut ieși spre lu­mină, dar mă temeam. Între bunăcuviința lui și "tre­cu­tul" meu era o distanță de mii de ani. Su­fle­tul meu era târșâit de trecut. Nu mai aveam pu­ri­tatea, seninul din care se nasc iubirile ade­vă­rate. Entuziasmul care să îmi spele păcatele...
Oricât a insistat apoi bărbatul acela să fim îm­preună, l-am refuzat. Ba și mai mult, am plecat în București, un loc în care nu cunoșteam pe nimeni. Au trecut de atunci cinci­sprezece ani. Sunt tot sin­gu­ră, ferecată în cușca cu re­mușcări. Am pornit strâmb în viață și nu pot recupera. Nu pot să trec din umbră în lumină. Sufletul meu e închis în sub­sol și nu poate ieși de a­co­lo. Sunt captivă în ța­ra umbrelor. Japonezii sunt renumiți pentru arta de a reface vasele de por­țe­lan sparte sau crăpate. Nu ascund defectul, ci îl înnobilează, cârpind spăr­­turile cu fir de aur topit. E o adevărată artă care cere minuțiozitate și răb­dare. Povestindu-i Luciei ce viață am dus, n-am fă­cut decât să constat "fisurile" existenței mele. Mă rog ca până la sfârșitul acestei vieți să am pu­te­rea de a topi suferința și de a lipi părțile jucăriei stricate.

DIANA TOLPEȚ - Reșița

Reproduceri după desene de DANIEL BIRICI (2), WANDA MIHULEAC & BIRGIT PLESCHBERGER