Paştile copilăriei

Marea sărbătoare a Paştilor mi-a îndulcit copilăria cu bucurii de familie, cu trăiri de poveste, cu lăsări de post acceptate cu zâmbet larg, de părintele Gărăiacu.

Pentru noi, copiii, "lăsarea" înceta în Săptămâna mare. Urmau şapte zile de post fără nici o îngăduinţă. După noap­tea de Înviere, pe la ora 4 dimineaţa, eu şi surioara Maria veneam acasă ameţiţi de foame. Pri­meam, la început, sfântul peşte afumat de Bucu­reşti, adus din timp de vecinul Ţăpurin, care-l căra cu săcăteiul din spatele Gării de Nord. Erau bucăţi de crapi de Dunăre, afumaţi, săraţi şi vânduţi mai ales cumpărătorilor din provincie, care veneau cu un tren şi se întorceau cu celălalt, cu un bilet de zece lei dus-întors, pe trei sute de kilometri. Nenea Ţăpurin mulţumea tot satul cu săcăteiele pline de peşte şi de pâine albă. La ţară, găseai pâi­ne neagră, dar albă ni­ciodată în vremurile acelea, so­vie­tice. Dar cu ce ne supăra asta pe noi, gorjenii de vârstă pre­şcolară? Când începusem clasa întâi, primisem de la bunica o cămaşă albă, de bo­rangic, cusută pe piept cu râuri de spice de grâu. Pentru purtatul de fiecare zi, îmi cususe o ie din pân­ză de tort, cu fructe în formă de romburi, model "Co­loana Infinitului"... Dar în noaptea de Paşti, purtam cămaşa din prima zi de şcoală. Aveam pantaloni negri şi haină albas­tră, cu gulerul cămăşii răsfrânt peste ea. "Uite-l pe Ionel, şco­larul..." mă strigau colegii invidioşi... Mi-aduc aminte că în toţi anii aceia sărăcăcioşi, când tata avea o leafă de 300 de lei, de la staţia de petrol româno-sovietică SOVROM, mama se ducea la Cărbuneşti sau la Craiova şi ne cumpăra haine şi tenişi noi, să nu aibă nimeni ca noi în sat. Dar iată masa de dimineaţă... După gustarea de peş­te, veneau sarmalele de porc, friptura de cocoş, muşcheţii pră­jiţi, scoşi din garniţele cu untură, cozonacul crescut cu droj­die de bere. Părinţii şi bunicii beau vin roşu, din bu­toiul în­ceput atunci, în timp ce noi primeam o licoare ro­şietică, de vin cu multă apă. De unde să fi luat sucuri în vre­murile acelea? Nici sticle de sticlă nu se găseau! Uita­sem că, la începutul începutului, ciocneam ouă vopsite cu frunze de ceapă. Ale noastre erau puse în ceaun, după ce erau pictate cu lumânări aprinse, înclinate să curgă ceara în tot felul de modele. Când le ştergeau, după vopsire, rămâneau flori şi geometrii albe. Era model gorjenesc, altfel decât ouăle pictate cu pensula în Bucovina. Obosiţi, sătui, poate uşor ameţiţi de licoarea din ceştile de pământ, dormeam cinci-şase ore, până soseau mu­safirii. Tata Ilie, tăticul Longică, ma­ma Torica şi mă­mica Lenuţa nu dormeau, cu toată obo­seala din timpul Săp­tămânii Mari. Atunci gătiseră bucatele şi măturaseră şo­seaua în dreptul casei, rânduiseră curtea şi grădina, ducând gunoiul cu roaba la râu, la Gilort. În faţa fiecărei porţi şi la fiecare uşă, puseseră brazde cu iarbă verde, să calce musafirii într-o casă primitoare. Soseau şi invitaţii: familia Păducel, familia unchiului Vatică şi familia Gruia. Despre nea Costică Gruia se spuneau poveşti de basm, pe la beţii. Cică ar fi câştigat un concurs, la matul din sat, reuşind să ridice de pe pământ, cu propria bărbăţie, în faţa câtorva femei glumeţe şi curioase, o găleată plină cu zece litri de vin! Amar de biata Anuţa, măi, nea Costică! La masă ve­neau şi copiii Bubulică, Gogu, Geni şi Ţăpurin ăl mic, ves­titul căţărător pe stâlpii de telegraf şi pe pluţile bătrâne de pe marginea şoselei. Erau ani în care ne vizitau, la sfânta săr­bătoare, şi unchii şi mătuşile de la munte, din Baia de Fier. Sau ani în care îi vizitam noi, punând boii la car şi în­velindu-ne în pături de lână. Dincolo de toate, îmi stau mereu în gând, din casa bătrânească, tufele de zmeură îmbobocită, zambilele şi narcisele mirositoare din grădina din-deal, povestirile despre agricultură ale dascălului şcolii, Iulian Murareţu. Satul gorjenesc ştia, pe vremea aceea (oa­re astăzi mai ştie?), să cinstească Învierea Domnului. Cu drag îmi aduc aminte de acea lume de basm, dispărută oda­tă cu trenurile personale, ale uitatului nene Ţăpurin.