Pentru noi, copiii, "lăsarea" înceta în Săptămâna mare. Urmau șapte zile de post fără nici o îngăduință. După noaptea de Înviere, pe la ora 4 dimineața, eu și surioara Maria veneam acasă amețiți de foame. Primeam, la început, sfântul pește afumat de București, adus din timp de vecinul Țăpurin, care-l căra cu săcăteiul din spatele Gării de Nord. Erau bucăți de crapi de Dunăre, afumați, sărați și vânduți mai ales cumpărătorilor din provincie, care veneau cu un tren și se întorceau cu celălalt, cu un bilet de zece lei dus-întors, pe trei sute de kilometri. Nenea Țăpurin mulțumea tot satul cu săcăteiele pline de pește și de pâine albă. La țară, găseai pâine neagră, dar albă niciodată în vremurile acelea, sovietice. Dar cu ce ne supăra asta pe noi, gorjenii de vârstă preșcolară? Când începusem clasa întâi, primisem de la bunica o cămașă albă, de borangic, cusută pe piept cu râuri de spice de grâu. Pentru purtatul de fiecare zi, îmi cususe o ie din pânză de tort, cu fructe în formă de romburi, model "Coloana Infinitului"... Dar în noaptea de Paști, purtam cămașa din prima zi de școală. Aveam pantaloni negri și haină albastră, cu gulerul cămășii răsfrânt peste ea. "Uite-l pe Ionel, școlarul..." mă strigau colegii invidioși... Mi-aduc aminte că în toți anii aceia sărăcăcioși, când tata avea o leafă de 300 de lei, de la stația de petrol româno-sovietică SOVROM, mama se ducea la Cărbunești sau la Craiova și ne cumpăra haine și teniși noi, să nu aibă nimeni ca noi în sat. Dar iată masa de dimineață... După gustarea de pește, veneau sarmalele de porc, friptura de cocoș, mușcheții prăjiți, scoși din garnițele cu untură, cozonacul crescut cu drojdie de bere. Părinții și bunicii beau vin roșu, din butoiul început atunci, în timp ce noi primeam o licoare roșietică, de vin cu multă apă. De unde să fi luat sucuri în vremurile acelea? Nici sticle de sticlă nu se găseau! Uitasem că, la începutul începutului, ciocneam ouă vopsite cu frunze de ceapă. Ale noastre erau puse în ceaun, după ce erau pictate cu lumânări aprinse, înclinate să curgă ceara în tot felul de modele. Când le ștergeau, după vopsire, rămâneau flori și geometrii albe. Era model gorjenesc, altfel decât ouăle pictate cu pensula în Bucovina. Obosiți, sătui, poate ușor amețiți de licoarea din ceștile de pământ, dormeam cinci-șase ore, până soseau musafirii. Tata Ilie, tăticul Longică, mama Torica și mămica Lenuța nu dormeau, cu toată oboseala din timpul Săptămânii Mari. Atunci gătiseră bucatele și măturaseră șoseaua în dreptul casei, rânduiseră curtea și grădina, ducând gunoiul cu roaba la râu, la Gilort. În fața fiecărei porți și la fiecare ușă, puseseră brazde cu iarbă verde, să calce musafirii într-o casă primitoare. Soseau și invitații: familia Păducel, familia unchiului Vatică și familia Gruia. Despre nea Costică Gruia se spuneau povești de basm, pe la beții. Cică ar fi câștigat un concurs, la matul din sat, reușind să ridice de pe pământ, cu propria bărbăție, în fața câtorva femei glumețe și curioase, o găleată plină cu zece litri de vin! Amar de biata Anuța, măi, nea Costică! La masă veneau și copiii Bubulică, Gogu, Geni și Țăpurin ăl mic, vestitul cățărător pe stâlpii de telegraf și pe pluțile bătrâne de pe marginea șoselei. Erau ani în care ne vizitau, la sfânta sărbătoare, și unchii și mătușile de la munte, din Baia de Fier. Sau ani în care îi vizitam noi, punând boii la car și învelindu-ne în pături de lână. Dincolo de toate, îmi stau mereu în gând, din casa bătrânească, tufele de zmeură îmbobocită, zambilele și narcisele mirositoare din grădina din-deal, povestirile despre agricultură ale dascălului școlii, Iulian Murarețu. Satul gorjenesc știa, pe vremea aceea (oare astăzi mai știe?), să cinstească Învierea Domnului. Cu drag îmi aduc aminte de acea lume de basm, dispărută odată cu trenurile personale, ale uitatului nene Țăpurin.