Astfel, unei femei foarte credincioase din satul Ieud i s-a arătat Lumina Sfântă coborând pe pământ. O altă femeie, bântuită de gândul sinuciderii, pregătindu-se de plecare la Slujba Învierii, s-a uitat în oglindă şi şi-a văzut corpul fără cap, neputincios, implorând-o, parcă, să-l cruţe. I s-a făcut aşa o milă de el, încât a renunţat la gândul pizmaş pentru totdeauna.
Graniţa ce desparte lumea noastră de cea divină fiind ştearsă, după unii preţ de câteva minute, iar după alţii timp de o oră, de la douăsprezece la unu, comunicarea între slăbiciune şi putere, între finit şi infinit, între cer şi pământ se întâmplă într-un mod miraculos, omul căpătând un drum de sfinţenie prin puterea Celui Preaînalt.
Cele 7 ceruri
Ioana lu' Pretiluş, de 81 de ani, din Deseşti (Maramureş) ne spune ceea ce ştie din bătrâni. "În Noaptea de Învierea Domnului, la douăsprezece noaptea, să deschid cerurile. Am auzât că-s şapte ceruri, câte zâle-s în săptămână, că Dumnezău a făcut lumea în şesă zâle şi înt-a şeptea s-a hodinit. Şi vezi că şi Domnu Iisus a înviat în a şeptea zî din săptămână, duminica. Ş-am auzât că Tatăl Ceresc şi Domnu' Iisus îşi ţân mânurile aşé, deştise larg, în lături, pă norii cerului. D-apoi nu ştiu cine-a fost vrednic să-l vadă, poate oarece oameni sfinţi, suhaştri (sihaştri). Mama zâce că ceriurile şă deschid până la picioarele Tronului lu' Dumnezău şi mai departe nu, că nici un om pemintean nu-l poate vedé pă Tătucu Ceresc. Numa El ne vede pă noi, păcătoşii. Şi ceriule să închid la unu, când să gătă Învierea. Noa, io aşé am auzât".
Comorile albastre
În răstimpul cât cerurile sunt deschise, pământul îşi dezvăluie şi el secretele, dând la iveală lucrurile ascunse, cum ar fi comorile - căldările cu bani - care, zice-se - pot fi găsite. Tentaţia banilor, a îmbogăţirii cât mai rapide, fără efort propriu, fără muncă, a tulburat şi a chinuit mintea omului, de-a lungul veacurilor, ajungându-se până la crimă, Cel Rău ademenind-o pe biata fiinţă slabă nu numai să-şi încalce taina botezului, ci şi să nesocotească, să necinstească tocmai momentul Învierii Mântuitorului.
"În Noaptea de Paşti ard comorile cu lumină albastră. Zâceau că atunci să curăţă, se înnoiesc banii. În Botiza, acolo pă Oşoi, spuneau că este îngropată o căldare cu bani de aur, aproape de o fântână, ş-apoi în Noaptea de Paşti, se va vedea o lumină albastră deasupra ei, că se înnoiau banii. Un om o mers şi o săpat acolo, da alţii l-o urmărit şi unul dintre ei l-o omorât. Mama o ştiut numele omului care-o săpat şi pe cel al ucigaşului. Omul n-o terminat de săpat - şi n-o găsit-o - c-o fost omorât, cel ce-a comis fapta n-a mai apucat să sape fiindcă ceilalţi l-au legat şi l-au dus în sat, nevoind să fie părtaşi la omor".
Dar comorile care ard în Noaptea Sfântă nu pot fi găsite, de fapt, sub nicio formă, luminile văzute deasupra lor fiind la fel de înşelătoare ca Fata Morgana. "Un străbunic de-a mneu o zâs, înt-o Noapte de Paşti, că el a mere şi nu s-a lăsa până ce n-a afla comoara, că nu să poate să n-o afle. Şi s-o dus, acolo pă câmp, înainte de miezu' nopţii, şi-o văzut mai multe lumini albăstrie jucând. Pă când a ajuns aproape de ele, n-o mai fost; le-o văzut mai încolo. Şi pă când i s-o părut c-amu le-o ajuns, o fost mai departe. Şi tătaşé o umblat după luminile albastre, cât o fost noaptea de mare. Ş-atâta s-a zolit (zbătut) şi s-a obosât, de n-o mai fost bun de nimnic. Pă când s-o zărit de zuă, nu le-o mai văzut, n-o mai fost nicări, s-o făcut nevăzute. O zinit acasă în zori de zî, şi trudit şi năcăjât, s-o culcat. Nici la slujbă (slujba de sfinţire a păştilor) n-o mai fost stăpân (în stare) să să ducă. Ş-apoi n-o mai plecat în veci după comori, nu i-o mai trebuit. S-o dus la Înviere şi la slujba de dimineaţă, o urmat rânduiala Sfintelor Paşti şi calea Domnului. Da el ne-o povestit, ne tot povesté ce-a făcut şi ce-o păţât". (Anuţa Verdeş)
Peştera lui Pintea
Tot în Noaptea Învierii Domnului se deschid singure - de la sine - peşterile pecetluite de forţe nevăzute. Drumul naţional care leagă Baia-Mare de Sighetu Marmaţiei şi trece prin Pasul Gutâi este presărat cu amintiri despre haiducul Pintea Viteazu, mult iubit de românii de pe aceste plaiuri, pentru că împreună cu ceata sa lua de la bogaţi şi da săracilor. Se spune că nu-şi păstra decât jumătate din ceea ce prăduia, şi această parte şi-o ţinea ascunsă într-o peşteră fermecată, care îi permitea accesul la comoară doar lui, o dată pe an, în Noaptea de Paşti.
"Acoale pă Deal (Gutâi), cum cobori din vârf, pă partea stângă, este o peşteră: Peştera lu' Pintea Viteazu. Îi sus, în coastă, hât sus, şi până la ea sunt nişte trepte din blocuri de piatră, da tăt nu-i uşor de ajuns la ea. Şi are o uşă - nu ştiu ce feli de uşă - din ceva lespede de piatră, şi n-o poate clinti nime din loc; nu să poate intra. Ş-apoi zâceu că Pintea cu pribegii lui intrau acolo, numa o dată pe an, în Noaptea de Paşti. Atunci uşa să deştide sângură şi sta deştisă, da numa de la douăsprezece la unu noaptea. Noa, ş-atunci lua Pintea de-acolo ce lua, în timpu anului uşa rămânea închisă". (Ioana lu' Pretiluş)
Ce vorbesc animalele
A chinui animalele, a nu le îngriji, a nu le iubi sau a le omorî în mod gratuit constituie un păcat, pe care Părintele Lumilor şi Luminilor îl pedepseşte. Tot aşa se crede şi despre uciderea unui arici, fiindcă gândirea populară ştie că orice act de suprimare gratuită a unei vieţi perturbă armonia lumii, a creaţiei, atrăgând asemănătorul, răul. De respect mare se bucură şarpele casei, porumbelul, simbolul fidelităţii conjugale, ca să nu mai vorbim că-l întruchipează chiar pe Duhul Sfânt, iar în Noaptea Învierii, când cerurile sunt deschise, necuvântătoarele au rolul de intermediari între pământ şi cer, atrăgând binele sau răul, în raport cu faptele omului.
Sărbători fericite!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
