Pr. prof. univ. dr. STELIAN TOFANĂ - Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca - "Fiecare Paşti ar trebui să însemne un început"

- Părintele profesor universitar doctor Stelian Tofană slujeşte la Cate­drala Orto­doxă din Cluj-Napoca şi este director adjunct al Centrului de Studii Biblice al Universităţii „Babeş-Bolyai". De câţiva ani, susţine, în co­munităţi ortodoxe din ţară şi din străinătate, con­ferinţe pe teme duhov­niceşti dintre cele mai diverse. Sărbătoarea sfin­telor Paşti se află în frun­tea lor -

"Paştile n-au legătură cu iepuraşul"

- Părinte-profesor, în ultimul timp, marile săr­bători creştine, cum sunt Crăciunul sau Sfintele Paşti, sunt trăite mai degrabă comercial decât sufleteşte.

- Din păcate, există pericolul acesta, să înlo­cuim sărbătorile mari, în mesajul lor pentru dez­vol­tarea spirituală a omului, cu la­tura lor prag­ma­tică, comercială, cu ceea ce este la îndemâna omu­lui mai uşor şi care-i adu­ce nu neapă­rat mai multe sa­tisfacţii su­fleteşti, ci mai mult sens ma­terial, efemer. Trebuie să fim foarte a­tenţi, cei care ne consi­derăm creş­tini, la pe­ri­colul mo­dernismului, care dă nă­vală peste om, peste sufletul lui, pes­te credinţa lui, globali­zân­du-l, secularizându-l.

- Se întâmplă la fel şi cu săr­bătoarea Învierii Mântui­toru­lui?

- Aici e un paradox, în sensul că omului îi place să că­lătorească mai bine cu Hristos triumfătorul, decât cu Hristos răstignitul. E mai greu să urmezi un Hristos al crucii, decât un Hristos al slavei. Din păcate, şi sfintele Paşti încep să devină sărbători comerciale. Suntem foarte aproape de acest lucru, chiar şi cu Învierea. La Crăciun avem crăciuniţe, colindele sunt bagatelizate, le ascultăm peste tot, nu le mai simţim mesajul, în timp ce vom ajunge cât de cu­rând să identificăm Paştile cu iepuraşul, care nu are nimic de-a face cu Învierea, cu momen­tele de glo­rie şi de slavă ale Mântuitorului Hristos. Mân­tui­torul a marcat nu numai timpul Lui, ci între­gul timp, întregul univers, iar consecinţele Învierii se răsfrâng asupra materiei. De aceea, noi suntem contemporani cu Învierea. În ziua de Paşti, trupul lui Hristos a înviat, un trup al slavei, un trup glorifi­cat, trup ce va fi îmbrăcat de fiecare dintre noi la a doua venire a Mântuitorului, la Învierea cea de ob­şte. Atunci materia, străbătută de energiile Duhului Sfânt, va fi spiritualizată. Acestea nu sunt poveşti, sunt realităţi.

- Începe viaţa noastră cu Învierea?

- Putem spune că fiecare Paşti ar trebui să în­semne un început, un an nou al vieţii spirituale. Pen­tru că Paşti înseamnă trecere. Pentru evrei, Paş­tile au însemnat trecerea din ţara robiei în ţara fă­gă­duinţei, pentru creştini, din ţara robiei, a păcatu­lui, în ţara făgăduinţei, a unei alte vieţi, din­colo de moarte. Paştile ar trebui să fie un punct de reflecţie mult mai important pentru viaţa spirituală. Crăciu­nul are alte semnificaţii, atunci am devenit copiii lui Dumnezeu. Când vin Paştile, dacă nu eşti un co­pil bun al lui Dumnezeu, trebuie să treci de la un copil rău la un copil bun. Paştile sunt o cotitură, sau ar trebui să fie, pentru viaţa fiecăruia dintre noi.

"Schimbarea începe cu noi"

- Oare biserica şi preoţii ortodocşi se stră­duiesc destul pentru a ne aduce credinţa în suflet, în vremurile acestea atât de reci?

- Foarte mulţi dintre cei care pun această între­bare se gândesc la ierarhie, biserica e confun­dată cu ierarhia, cu preoţii. Nu! Biserica suntem noi toţi. Noi toţi trebuie să facem mai mult pentru lumea în care trăim. De altfel, Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni, când dă definiţia bisericii, spune că e trupul lui Hristos şi că Hristos este capul bisericii, al trupului. Mergând mai departe cu reflecţia, noi suntem trupul lui Hristos, noi suntem biserica. Aşa că în loc să spunem că trebuie ca bise­rica să facă ceva pentru societatea de azi, să spunem, mai drept şi mai adevărat, că noi trebuie să facem ceva, noi, fiecare în parte. Schimbarea nu trebuie să vină din afară, schimbarea trebuie să înceapă cu mine, cu tine, cu noi, cu fiecare om din institu­ţia respectivă, nu cu instituţia. Fieca­re trebuie să fie un misionar pentru ceilalţi. Dar nu strig în gura mare "Haideţi la Hristos!", ci misionând prin propria viaţă, prin exemplul vie­ţii noastre. Adică, cei din jur să vadă în modul meu de-a fi un exem­plu, un model pe care să-l urmeze, care să lase semne de întrebare, punc­te de re­flecţie pentru viaţă.
Vorbim de o societate globalizată, secularizată, dar cine o formează? Noi. Înstrăinată de Dumnezeu, co­ple­şită de o acţiune agresivă împotriva lui Dumnezeu, cine o formează? Eu şi cu tine. Şi-atunci, s-ar putea ca pro­pria persoană să vorbească de la sine, prin puterea exemplului. Eu le spun oamenilor: mergeţi la ser­vi­ciu, e post, dar nu începeţi să vă dojeniţi colegii că mănâncă de dulce şi scot din pachete ouă, brân­ză, carne, în timp ce tu mănânci zacuscă sau câteva fructe. Aşa nu faceţi nimic, asta nu-i misiune! Tu scoate-ţi mâncarea ta şi, dacă te întreabă de ce mă­nânci aşa de modest, spune-le că e o zi aparte, că e vineri, e post şi că postul e o jertfă pe care o dedici mamei, tatălui, copilului, dar şi pentru ei, spune că o faci pentru ei, o jertfă pentru ei, ca să le ajute Dum­­nezeu. Cu siguranţă, acest mod de a aborda lucrurile va fi o lecţie şi s-ar putea să reflecteze, şi mâine să facă şi ei la fel.

- Se poate vorbi des­pre o credinţă mai pu­ter­nică a credincioşilor ca­re veneau la biserică în anii comunismului, com­­pa­rativ cu cei de acum?

- Este în firea omu­lui să facă invers decât ceea ce i se porunceşte. Interdicţiile din vremea aceea au deter­minat în interiorul româ­nilor o revoltă faţă de ceea ce-l constrângea şi faţă de fac­torii externi care se manifestau şi-i constrân­geau. Într-adevăr, venea multă lume la biserică a­tunci şi aş putea să spun că, din acest punct de ve­­dere, mă alătur aces­tei idei: viaţa celor care ve­neau la biserică, chiar şi pe ascuns, era, calitativ, superioară celei de azi. Cine venea atunci pe ascuns venea din conştiinţă, prezenţa lui în biserică era o manifestare şi o expre­sie a conştiinţei lui. Nu putea trăi altfel. Asta da, am constatat. Acum, când suntem liberi, mergem mai puţin la biserică. Acum intervine factorul unei libertăţi greşit înţelese, a unei democraţii care nu este democraţie. În clipa când omul a fost lăsat liber, a încetat frica de pedeapsă şi fiecare a făcut ce-a crezut.

"Ducem o lipsă gravă de modele"

- Într-un cuvânt de învăţătură rostit printre credincioşii din Mediaş, vă exprimaţi respectul pentru oamenii care veniseră îmbrăcaţi în costum popular, şi chiar îi îndemnaţi pe tineri să-l poarte cu mândrie, indiferent de situaţie. Am intrat deja în anul 100 al Marii Uniri. Ce credeţi că ne lip­seşte celor de acum, faţă de cei care au făurit Ro­mânia Mare?

- Ne lipseşte conştiinţa naţională, tradusă în res­pectul faţă de valorile culturale, tradiţionale, reli­gioase ale acestui neam. În momentul în care vom avea o mai evidentă conştiinţă naţională, sigur că va veni de la sine respectul faţă de toate aceste valori ale acestui pământ, ale acestui neam. Şi când mă gândesc la aceste valori, tradiţionale, culturale, mă gândesc şi la ceea ce a particularizat acest po­por, adică chiar costumul naţional, tradiţiile, obi­ceiu­rile de sărbători, pe care suntem îndemnaţi să le părăsim pentru tradiţii din afară, păgâne, dintr-o lume globalizată, secularizată, o lume fără Dumne­zeu, tradiţii împrumutate în special din vest. Acesta este motivul pentru care eu mă adresez mereu tine­rilor, pentru că ei sunt cei care duc mâine mai de­par­te steagul nostru, pe care noi trebuie să li-l pre­dăm cândva. Şi atunci, trebuie să ştie că e nevoie să se identifice plenar cu istoria acestui popor, cu trupul, tradiţia, religia şi credinţa acestui popor, cu valorile pe care le-au apărat cu sânge moşii şi stră­moşii noştri. Oamenii care au o viaţă creştină de ca­litate ar putea schimba, în mod automat, şi cu certitudine, şi societatea. Pentru că influenţa ce-ar veni din interior spre ex­terior nu se poate să nu se constituie într-un e­xem­plu pentru cei din jur. Ducem o lipsă gravă de modele, şi asta, şi din cauza lipsei de calitate creştină a vieţii noastre, a tuturor.

- Un gând în prag de sărbătoare, părinte-profe­sor...

- Să rănim mai puţin istoria acestui popor, prin îndepărtarea de ea, prin fal­­sa ei interpretare, prin as­cunderea veritabilelor fap­te ale istoriei şi adu­cerea în prim-plan a fal­selor istorii. Prin străda­nia de a avea o conştiinţă naţională auten­tică şi mai mult respect fa­ţă de pământul acesta stră­bun, faţă de tradiţiile stră­mo­şeşti pentru care şi-au dat viaţa moşii şi stră­moşii noştri.