"Toată copilăria am plutit, învelit în aburi colorați"
- Dragă Dan, înainte să fii poet, ai fost copil. Cum erai atunci?
- Răsfățat și sălbatic, ca orice copil singur. Locuiam într-un cătun la marginea lumii, în satul Gersa, și așteptam cu nerăbdare diminețile, ca să înceapă viața. Nu înțelegeam deloc de ce e nevoie să dorm. Și-n fiecare dimineață ieșeam în curte și pândeam lumina, doar ca să pot contura umbre și spaime. Ademeneam ploile și le mânam peste dealuri, mă ascundeam zile în șir în iarba mai mare decât casa. Visam. Asta îmi amintesc cu exactitate: umblam pe coclauri și visam până la epuizare, preferând mereu realitatea asta a minții, în locul lucrurilor concrete care căpătau greutate și se izbeau, mult prea repede, de pământ. Toată copilăria am plutit, învelit în aburi colorați. Eram convins că lumea se întinde doar pe verticală, între casa parohială (unde locuiam cu ai mei) și dreptunghiurile de cer care apăreau brusc dintre păduri și ne trimiteau zăpezi și insecte, puf de păpădie și tunete, mere aurii și înserări nesfârșite.
- Pare că ai copilărit mai mult în capul tău. Oare nu chiar singurătatea asta te-a împins să scrii?
- Nu, singurătatea e paralizantă, nu te lasă să faci nimic, niciodată. Stă în fața ta și blochează orice mișcare. Dar amintirea singurătății, ei bine, cu adevărat această amintire e de neprețuit. Amintirea care transformă singurătatea în vis.
- N-am auzit pe nimeni să-și fi dorit de mic să devină poet, poate și pentru că asta nu e o meserie. Când aveai vârsta copiilor tăi, ce visai să te faci?
- Știu sigur că nu voiam să devin preot. Asta pentru că la noi în casă (locuiam toți patru într-o singură cameră, în căsuța parohială de pe colină) se perindau mereu femei în vârstă, care apăreau în cele mai neașteptate momente. Atunci, orice activitate se oprea - așteptam cuminți, până ce femeile terminau de discutat cu tata - nu înainte de a se apleca ușor și de a prinde cu mâinile lor uscate mâna lui taică-meu, pupând-o de mai multe ori, repetând "sărumâna, părinte", în timp ce tatăl meu rostea aproape în șoaptă "lăsați, lăsați"... Nu înțelegeam - sau, mai degrabă, cu toate explicațiile ulterioare ale maică-mii, nu puteam să accept gestul acela care mi se părea pur și simplu scârbos - așa că, din cauza acestor ritualuri, mi-am repetat în toată copilăria: orice, numai preot nu! Apoi, după șofer pe minieră și morar, ani de zile nu mi-am dorit altceva decât să devin fotbalist. Eram într-o excursie cu ai mei, pe la mânăstirile din Moldova și, într-o după-masă superbă de toamnă, pe terasa unui restaurant, l-am văzut pe Muzsnay. Ăsta-i Muzsnay, repeta tata, absolut fericit, Muzsnay, mare fotbalist! Am mers împreună cu el și i-am cerut autograf și, ani de zile, am trăit numai cu gândul la asta, în timp ce mă antrenam cu o minge spartă, printre morminte, în cimitirul de lângă casa parohială, locul meu de joacă preferat.
"Paradisul are cu siguranță o bibliotecă"
- Scrisul cum a venit la tine? Ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de el?
- Pe la 10 ani, într-o iarnă superbă, un prieten care venea în vacanțe în Gersa mi-a arătat un caiet studențesc cu foi veline, unde scria un roman. Mirosul acelui caiet a fost madlena mea. Un miros de hârtie ușor umedă, suprapus peste mirosul de înghețată de casă și peste zăpezile nesfârșite de afară - niciodată nu m-am simțit mai fericit ca atunci, la gândul că voi putea să fac exact același lucru. Mai apoi, în adolescență, m-am îndrăgostit nebunește de o colegă de clasă. Am încercat în fel și chip să-i atrag atenția, în zadar. Și, într-o dimineață, brusc, mi-a venit ideea să-i scriu poezii. Poezii pe bilețele pe care i le strecuram în geantă, fără să le semnez. Reacția ei a fost cu totul neașteptată: după ce, în sfârșit, a aflat că poeziile erau ale mele, a acceptat invitația de a mă însoți la cofetăria din oraș, la un suc. E adevărat că n-a ieșit nimic din povestea asta, dar măcar am rămas cu plăcerea de a scrie. Și de atunci, iată, tot scriu.
- În adolescență scriai pentru că erai îndrăgostit. Azi, pentru cine scrii?
- Depinde foarte mult de lucrurile pe care le scriu. De exemplu, acum, când răspund la acest interviu, mă gândesc la câțiva dintre colegii mei de la școală și la maică-mea. Când scriu proză, am în minte niște oameni foarte talentați, pe care i-am cunoscut la cursurile de creative writing, de la care am învățat mult mai multe decât au învățat ei de la ședințele mele didactice. Dacă scriu povești pentru copii, copiii sunt primii pe care încerc să-i cuceresc. Pentru unele poeme, am folosit așteptările unor necunoscuți. Când scriu, mă gândesc la toate astea, fără ca vreo clipă să mă gândesc la ceva anume. Un paradox care funcționează în cazul literaturii. Totul contează, dar contează fără să aibă vreo importanță atunci când scrii.
- Te costă scrisul? Se plătește asta cu un minus de viață sau de altceva în altă parte?
- Scrisul nu e sacrificiu. Scrisul e o uriașă plăcere. Nu simt niciodată că pierd ceva făcând gestul acesta. În definitiv, ce avem de pierdut ? Câteva ore de somn în plus? 5 km de alergare ușoară prin parc? Meditațiile pe care le dau unor elevi la psihologie? Timpul trece oricum și trece fără să ne aparțină, așa că prefer să-l pierd așa.
- Pentru orice scriitor, paradisul e o bibliotecă. E valabil și pentru tine sau ai nevoie și de puțină viață care să nu fie de hârtie?
- Paradisul are cu siguranță o bibliotecă, una cel puțin la fel de importantă ca biblioteca sătească Gersa, locul în care am descoperit pentru prima dată forța teribilă a poeziei, deschizând la întâmplare cărți pe care nu le înțelegeam atunci, dar al căror adevăr îl intuiam. Însă cred că Paradisul are și o curte plină cu copii care joacă miuță, un râu în mijlocul căruia poți să faci tumbe, vară de vară, câteva expresoare sau loc pentru săniuș. N-aș reuși să mă bucur cu adevărat de un paradis plin cu cărți, dacă n-aș putea să-i citesc unei femei câteva pasaje din cărțile astea - pentru ca mai apoi să practicăm îndelung plimbarea de seară, înainte de măruntele și tihnitele bucurii ale corpului.
"Să nu fii profesor când scrii și nici scriitor când te joci cu copiii!"
- Faci parte dintre cei cu dublă existență, chiar triplă, profesor de psihologie în timpul zilei, tată seara, scriitor devreme, în zori. Reușești să împaci etajele astea ale vieții tale? Trec ele uneori unele într-altele?
- Nu e nimic nefiresc în asta. Cred că ar fi extrem de trist să mergem într-o singură direcție, fie și dacă aceea ar fi direcția în care am reuși. Lucrurile funcționează de la sine, fără niciun efort. Totul e să nu confunzi planurile, să nu fii profesor când scrii și nici scriitor când te joci cu copiii. În definitiv, sunt părți ale zilei/vieții care decurg unele din altele, care interacționează unele cu altele aproape fără să-ți dai seama.
- Când îți vezi azi copiii, te recunoști în ei?
- Știi, când ești copil poți trăi cu maximă intensitate, uitând zile în șir de părinții tăi. Lumea depinde tot mai mult de alte coordonate, timpul în care te miști nu-i mai poate include - părinții sunt mult prea mari și prea rigizi, ca să încapă cu totul în lumea aceea, lipsită de margini. Apoi, după ce ajungi părinte și timpul se scurtează pe măsura corpului, devine imposibil să treci de-a lungul unei zile fără să te gândești la copii. Lucrurile vin de la sine, nu e nimic forțat aici. Ești, ca părinte, însoțit mereu de o peliculă de liniște și de două învelișuri de neliniște - și nu mai ieși niciodată din ele. Așa că e imposibil să nu te regăsești în gesturile lor. Aș spune chiar că, în timp, cu cât gesturile lor sunt mai îndepărtate, cu atât e mai mare asemănarea - anumite gesturi de-ale lor se suprapun cu gesturile tale de demult, reactivându-le. E suficient să privesc și să recunosc toate asemănările: ochii albaștri și simțul umorului, nerăbdarea și înălțimea, indiferența față de timp, bucuria din mijlocul zăpezii, alunițele de la baza gâtului, timiditatea.
"Aici sunt toți: copiii, soția, elevii mei"
- Dan, trăiești și scrii de o veșnicie la Bistrița, deși unii prieteni ai tăi, poeți născuți tot acolo, s-au mutat în București. Pe tine de ce nu te-a tentat marele oraș?
- M-a tentat, cum să nu mă tenteze? Dar am fost întotdeauna un om comod și am preferat locurile mici și stabile, cu ritmuri deja cunoscute și trasee de la care nu poți să te abați. Aici, la Bistrița, sunt reperele care îmi fac bine: fereastra în dreptul căreia stau și fumez dimineața, cofetăria "Cristina", "Plan B", locul unde se face cea mai bună cafea din lume, parcul din fața blocului, marginile lacului dispărut, Sinagoga. Aici sunt toți: copiii, soția, elevii mei.
- Îți ajunge provincia?
- Da, pentru că expresia "Omul sfințește locul" la Bistrița se aplică perfect. Puține orașe din țara asta au un manager cultural de talia lui Gavril Țărmure. Eficiența programelor lui, începute acum 20 de ani, a fost deja demonstrată. Bistrița nu e doar un oraș pierdut de provincie, avem una dintre cele mai apreciate stagiuni muzicale (într-un oraș fără Filarmonică). Vin aici muzicieni extraordinari, poți asculta concerte camerale și de jazz, la care publicul e educat și constant. Și apoi, mai există și Festivalul nostru de Poezie, care anul ăsta ajunge la ediția a X-a, care adună poeți din opt țări și peste 200 de oameni în public, la fiecare lectură, și care vinde sute de cărți de poezie contemporană. Dar asta n-ar fi încă nimic, dacă nu ar fi prietenii. Aici, unde sunt ei, e centrul lumii, iar prietenia noastră s-a fundamentat întotdeauna pe literatură. Ce să-ți dorești mai mult?
"Timpul, o pisică încolăcită la picioarele tale"
- Ai scris poezie, ai scris roman, ai scris proză scurtă, experimentezi mereu. Dar dincolo de genuri și subiecte, tu despre ce scrii?
- În primul rând, scriu despre lucruri pe care nu le pot trăi altfel. Despre singurătate, fiindcă eu, Leu fiind, sunt exact opusul unui singuratic și am mereu nevoie de ceilalți. Despre credință, fiindcă eu nu am reușit niciodată să cred cu adevărat, în ciuda faptului că sunt copil de preot. Despre părțile întunecate ale zilei, fiindcă sunt un matinal prin excelență. În al doilea rând, scriu despre lucrurile mărunte din jur, cele care, deși par invizibile sau nefolositoare, aduc echilibrul necesar printre celelalte mai mari și mai importante. Scriu despre o femeie, aceeași mereu. Și despre un bărbat care se îndepărtează. Și nimic, nici măcar scrisul, nu poate acoperi golul din jur.
- În fond, la ce ajută cărțile?
- Să deschizi o carte, să-ți strecori ușor nasul între paginile ei și să poți simți cu adevărat toate nuanțele acelui miros - lucrul ăsta e la fel de important ca felul în care îți alegi parfumul. Nu știu ce fac cu timpul oamenii care nu citesc. Nici nu vreau să știu. Dar cu siguranță ratează un experiment uluitor: aplecat deasupra unei cărți, poți vedea timpul cum se încolăcește ca o pisică la picioarele tale și toarce.
- Cel mai nou volum al tău, premiat și la Gala Radio România Cultural, poartă un nume destul de provocator. De ce l-ai numit "Insectarul Coman"?
- Pentru că, spre deosebire de orice alt insectar, acesta conține un singur exponat. Unul rar, exotic, greu de observat prin sticla prăfuită care-l acoperă. Alături de el, întinsă pe o placă subțire de polistiren, lumina care însoțește discret astfel de ființe. De acolo, de la acea lumină, vin intensitatea și tristețea. Pentru că singurul lucru pe care-l mai poate face lumina (sau hai să spunem scrisul) în insectar e să arate ceea ce deja a trecut. Dragostea, tinerețea, splendoarea acelei ființe pentru care acum nu mai contează nimic din toate acestea. Dar cei care se apropie și privesc cu atenție sunt încă în viață și pot admira: pentru ei, dragostea e acum și aici, la capătul Insectarului, în propria minte.
Rugăciune la un zaț de cafea
- Dan, sunt poeții mai înțelepți decât alții sau, din contră, e prea mult zbucium în ei, ca să se situeze de partea înțelepciunii?
- Înțelepciunea n-are de-a face cu poezia. Așa cum nu are nimic de-a face cu jurnalismul, cu teologia sau cu medicina. E, cred, o chestiune care depășește împărțirea aceasta pe categorii. Ține de o cu altă altă zonă. Ca să fiu sincer, mi-e un pic teamă de ea. Înțelepciunea pare desprinsă de uman, e o energie care vine cumva din afară, un fel de prezență care te face să închizi imediat ochii și să-ți fie puțin frică, puțin rușine.
- Dacă nu te visezi un poet înțelept, ce ți-ar plăcea să-i înveți într-o zi pe propriii tăi copii?
- Mi-ar plăcea să-i învăț cum să crească o floare de gheață la geam. Cum să facă un arc impecabil din lemn de alun. Cum să reducă distanța dintre lucrurile nevăzute. Cum să conducă o mașină de curse de-a lungul unui covor persan. Cum să ducă pe umeri steagul singurătății, până la capăt.
- Atât de multe imnuri ai dedicat cafelei și ritualului ei, atât de indisolubil a devenit ea legată de scris, încât nu mă pot abține să nu te întreb, acum, la final de interviu: cum ar suna o rugăciune la un zaț de cafea?
"Lasă deoparte orice formă.
Așteaptă.
Fie ca urma ta să se ducă departe,
Buza ceștii fie acoperită de ceruri de porțelan.
Coboară în straturi.
Sunetul apei în clocot să nu se mai abată deasupra ta.
Ferește-te de zahăr, nu te însoți cu laptele, rămâi o vreme neatins.
Curând va veni vremea:
Cei care s-au aplecat la timp deasupra ta
Nu vor mai simți deloc oboseala".
Foto: KARINA CIURUȘ