E medic şi nu orice medic, ci doctor în ştiinţe medicale, specializat în chirurgie cardiovasculară. Cu toată pregătirea sa academică de vârf, atunci când îţi vorbeşte de Dumnezeu uiţi că eşti într-un cabinet medical şi te crezi în chilia unui călugăr. Domnul doctor Adrian Cacovean are o credinţă puternică, aş zice de nezdruncinat, pe care şi-o vădeşte oriunde, fără obişnuita rezervă care îi caracterizează pe mulţi dintre intelectuali. Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Hristos l-a purtat pe marea frământată a vieţii, dăruindu-i câteva încercări care l-au apropiat mult de biserică. Ultima a fost şi cea mai mare, petrecută acum trei ani, când a trecut prin experienţa morţii clinice. A călătorit în lumea de dincolo, a cunoscut lumina raiului şi răceala iadului, iar acum, în preajma Sfintelor Paşti, s-a hotărât să ne vorbească despre ele.
Marile încercări
- Domnule doctor, de când vă ştiu, sunteţi un om cu o credinţă fermă şi clară, fără îndoieli. Cum aţi ajuns la certitudinea asta, în pofida meseriei atât de "realiste" pe care o faceţi?
- Nu mă ţin a fi un om foarte credincios, pentru că ştiu că dacă aş avea cu adevărat credinţă, nici n-ar mai trebui să le prescriu bolnavilor tratamente. Le-aş zice doar ca Apostolii - "Ridică-ţi patul şi umblă"! Asta e adevărata credinţă! Am însă nişte certitudini şi îmi este clar când o iau pe drumul greşit. Întotdeauna am crezut că există Dumnezeu, viaţă de apoi, nu am avut niciodată un episod de ateism, de luptă cu Dumnezeu, dar am avut episoade de neglijare a credinţei, de ignorare. Eu am crescut într-o familie cu preoţi, şi pe linia tatălui, şi pe linia mamei, preoţi pe care nu i-am cunoscut, fiind decedaţi când m-am născut eu. Dar cel mai credincios din familie pe care l-am cunoscut a fost moşul meu, bunicul din partea tatălui, care era un om foarte evlavios - mergea la biserică în fiecare duminică, ţinea toate posturile, se spovedea, se împărtăşea, nu înjura, nu l-a văzut nimeni certându-se cu cineva, nici în casă, cu bunica. Era un om cu o viaţă extrem de echilibrată. Nu a băut niciodată mai mult de un pahar cu vin la masă - şi nu la toate mesele, ci doar la masa de seară. Pe el nu l-a văzut nimeni să se clatine vreodată. De aceea, moşul meu nu a ştiut ce înseamnă boala, nici măcar durerea de cap! La 95 de ani, când a murit, s-a stins de bătrâneţe. Bunicul a fost modelul cel mai credincios din familie, deşi pe mine, băiat de oraş (m-am născut la Sibiu), nu mă impresiona foarte tare credinţa lui, ziceam că e un fixism ţărănesc. Cu toate acestea, m-a influenţat destul cât să nu contest niciodată existenţa lui Dumnezeu.
- Când aţi avut prima dată nevoie de ajutorul lui?
Spovedania din spital
- Dumnezeu. Am avut parte să îngrijesc la Fundeni un stareţ de la o mânăstire din Moldova. Am avut grijă de el şi am contribuit decisiv, cu homeopatia, de care mă ocupam încă de la Sibiu, la vindecarea şi întoarcerea lui la mânăstire; a plecat viu din spital, deşi fusese grav bolnav. M-am rugat la Dumnezeu şi m-am şi plâns stareţului de necazul meu. Am ascultat de părintele, am făcut ce mi-a spus şi s-au rezolvat lucrurile foarte rapid. Cel mai important moment a fost când m-am spovedit la el. Până atunci nu o mai făcusem niciodată. A trecut mult timp, nu îmi amintesc amănunte, dar ştiu limpede că stăteam sub sutană, spuneam ce am făcut, ce nu am făcut şi apoi, după ce m-am împărtăşit, am simţit o uşurare, o eliberare şi o bucurie interioară teribilă. A fost ca un fel de curăţire momentul acela. Nu au trecut 40 de zile şi s-au limpezit şi toate problemele din viaţa mea. Practic, de fiecare dată când i-am cerut lui Dumnezeu ceva, am primit exact ce am cerut. Am ajuns, la un moment dat, să mă tem să îi mai cer ceva, pentru că ştiu că el îmi împlineşte cererile. Acum, de fiecare dată, îi spun: "Doamne, fă, nu după voia mea, ci cum crezi Tu că e mai bine, că eu nu ştiu ce să Îţi cer şi, decât să cer ceva greşit, să mă trezesc că se împlineşte şi ajung la mai rău, mai bine fă cum ştii Tu, că ştii mai bine ce îmi trebuie!"
- Mi-aţi povestit despre o întâmplare care v-a marcat puternic viaţa. Aţi văzut lumea de dincolo şi v-aţi întors înapoi.
- Asta s-a întâmplat acum trei ani, în februarie, 2015. Am făcut un infarct, cu două stopuri cardiace, cu moarte clinică, alternând cu comă indusă. Am simţit la început durerea aceea groaznică, cu senzaţia că se scurge viaţa din mine, ştiam că îmi scădea tensiunea, că inima nu mai pompa cum trebuie. Îmi era frig, aveam transpiraţii reci şi o senzaţie de sufocare şi că nu mai pot face nimic, că se scurg puterile din mine, iar peste toate, teama, o frică foarte mare interioară. Îmi văzusem stopul cardiac pe EKG şi ştiam ce urmează. Ştiam că va fi o resuscitare, că pot să mă întorc sau nu, dar cu toată spaima, în momentele acelea groaznice, mi-am zis: ia să fiu eu atent, dacă tot mă duc dincolo, că dacă mă întorc, să ştiu ce să povestesc. O fac acum, prima dată. Dar să ştiţi că nu este uşor să vă explic ceea ce-am trăit. Acolo nu mai există timp şi dispare succesiunea clară a evenimentelor. Încerc, totuşi, să vă povestesc prin ce am trecut.
La început, m-am văzut undeva, pe un deal, pe unde treceam eu cu bicicleta, când mă duceam la bunici, la Sibiu. Un deal pe care mi-a apărut o staţie de navete spaţiale. Sunt nişte amintiri foarte stranii... Am aşteptat ca naveta aceea să plece de două ori, la primul şi la al doilea stop cardiac, practic, momentele de moarte clinică. Acum pot să disting foarte clar momentul în care a fost moarte clinică, de momentele cu comă indusă, pentru că, oricât ar fi coma de adâncă, ceva tot mai auzi din jur. Nu am văzut un tunel, aşa cum au văzut alţii, nu îmi amintesc decolarea acelei navete, a fost mai degrabă ca un fel de teleportare. Ştiu că mi-am pierdut cunoştinţa, tot aşteptând să plece naveta, ştiu că îmi era frig şi că sângeram şi că am tot coborât, am tot coborât, până când am ajuns într-o sală. Eram întins pe o masă, ca un catafalc, asistând la propria mea înmormântare. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc, ceilalţi nu mă auzeau deloc, dar eram conştient şi îmi era foarte frig şi frică. Aşa cred că mi s-a prezentat mie iadul.
- Şi cum aţi ieşit de acolo?
- Am început să urc, iar în urcuşul meu s-a întâmplat ceva, un fapt care avea să certifice că tot ce am trăit nu a fost o iluzie. Cred că eram între spaţiul dintre lumi, între lumea noastră şi lumea de dincolo, când am întâlnit o fată. M-am întâlnit cu sufletul ei; avea o înfăţişare umană, arăta cum arată un corp obişnuit, era o fată foarte tânără, îmi amintesc că avea părul bălai. Fără să schimbăm niciun cuvânt, am ştiut, deodată, ce e cu ea. Ştiam tot ce i se întâmplase - că viaţa ei pe pământ a fost scurtă, că nu a trăit mult, că a avut un accident, că a fost călcată de tren, că au adus-o la spital, dar nu au reuşit să o salveze. Aveam acces la viaţa, spaimele şi mintea ei, la tot. Era foarte speriată, îngrozită chiar. Parcă o sfâşiau dracii, care se luptau pentru ea cu îngerii. Era o dispută şi am încercat şi eu cumva, să mă bag între ei, să o ţin, să nu-i las să o ia, dar nu am reuşit să fac nimic. Apoi am continuat să urc şi am ajuns la ceea ce eu cred că a fost judecata mea. Nu ştiu cine au fost cei care m-au judecat, puteau să fie îngeri, apostoli... Ştiu că m-am trezit într-un spaţiu în care nu puteai să vezi decât ochi. Nu vedeam figura întreagă, era ca şi cum un om te sfredelea din priviri şi nu îi vedeai decât ochii, şi asta foarte scurt, pentru că imediat trebuia să-ţi întorci privirea, te apuca ruşinea, teama... De la aceşti ochi am primit un fel de întrebări, iar tot ei îmi corectau gândul: "Vezi că aici ai greşit!". Nici nu apucam să-mi duc gândul la capăt şi primeam răspunsul, că nu e bine. Aşa am învăţat, rapid, cum trebuie să gândesc. Un lucru comun la toate aceste întrebări primite e că n-au fost legate de nimic din ceea ce am mărturisit la spovedanie aici, pe pământ. Toate lucrurile pe care le-am mărturisit erau şterse dincolo. Mai rămăseseră fleacurile mici, te enervezi pe primul automobil care-ţi taie calea, eşti nemulţumit că aştepţi la un semafor... Ăsta mi se pare lucrul cel mai important, faptul că prin preot, Dumnezeu şterge păcatele noastre şi uşurează rucsacul cu care plecăm dincolo. Cei care nu cred n-au decât să vadă că e aşa, când o veni moartea - că de venit, vine la toţi. Apostolii au primit darul acesta direct de la Iisus, darul Duhului Sfânt, care şterge şi iartă păcatele spovedite, încă din lumea asta, iar apoi, prin punerea mâinilor, l-au transmis episcopilor, iar aceştia îl transmit preoţilor, când îi hirotonesc.
O mare de lumină
- Da, cred că am ajuns după acea judecată la care am fost supus. Raiul este ceva foarte greu de descris, pentru că, pur şi simplu, aveam o libertate deplină, inimaginabilă aici, pe pământ, libertatea de a mă deplasa dintr-un loc în altul, fără nicio restricţie de spaţiu sau de timp! A fost contrariul iadului, unde nu puteam face nimic. Mă puteam duce oriunde, unde mă ducea gândul, acolo şi ajungeam, instant, şi în timp, şi în spaţiu. Şi puteam să aud, puteam să pun mâna, exista o consistenţă a raiului. A fost şi cu călătorii, şi cu amintiri de pe pământ, am înţeles unde am greşit, unde trebuia să fi făcut altfel... Până la urmă, aşa de mult mi-a plăcut acolo, că nici nu am mai vrut să mă întorc. Ştiu sigur că nu mai voiam să mă întorc. A fost o mare de lumină, cu verdeaţă, cu pomi, cu flori, cu apă, cu mare... Când am ajuns acolo, sus de tot, am simţit şi prezenţa lui Dumnezeu, după tot ce s-a întâmplat la judecată. Şi la judecată am simţit-o, dar mai ales după aceea, când am ajuns, practic, în rai. O simţeam în mod indirect, nu în mod direct, să Îl văd faţă către faţă. E foarte greu de descris, ca o căldură, ca o lumină... Ştiam că există, dar nu-l vedeam... Îmi mai amintesc faptul că, la un moment dat, acolo, sus, am văzut şi rugăciunile care se făcuseră pe pământ, pentru mine, dintre care, cea mai puternică era cea de la Prislop. Când m-am trezit, soţia mea de acum mi-a confirmat (chiar după noaptea când am făcut stopul cardiac), că a doua zi dimineaţă se făcuseră rugăciuni pentru mine, în mai multe biserici, inclusiv la Prislop.
- Cum aţi revenit din călătoria dumneavoastră în lumea de dincolo?
- M-am trezit brusc, internat într-o rezervă, complet izolat de restul rezervelor din spital, cu asistenta mea de aici, de la cabinetul meu, lângă mine. Iar primul lucru pe care l-am spus după ce mi-am revenit a fost: "Păcat că n-am putut s-o ajut pe fata aia călcată de tren". Asistenta mea a rămas blocată şi a întrebat-o pe cea din reanimare: "E adevărat aşa ceva? A murit cineva călcat de tren?". Şi a aflat că totul era adevărat! Că murise o fată, chiar cu o săptămână în urmă, în timp ce eu eram în comă, o fată călcată de tren. Ceea ce era imposibil să ştiu! Până la urmă, tot ce v-am povestit eu poate fi pus sub semnul îndoielii, putea să fie produsul minţii mele, al educaţiei mele de dinainte sau ceva sugerat de altcineva. Singurul lucru cu adevărat de netăgăduit e întâlnirea cu fata călcată de tren. Pentru că nu aveam de unde să o ştiu. Ea a fost internată în altă parte a spitalului, nu ne-am întâlnit niciodată aici, pe pământ, nu a vorbit nimeni despre ea lângă mine, iar asistenta mea, care a stat non-stop cu mine, nu a avut habar de cazul ei. Nu aveam de unde să ştiu aşa de precis nişte amănunte despre ea şi să am atâta certitudine şi siguranţă, decât dacă ne-am fi întâlnit şi am fi stat de vorbă. De întâlnit am întâlnit-o, dar nu aici, pe pământ, ci dincolo.
Student la teologie
- Călătoria asta a mea în lumea de dincolo a fost o experienţă care m-a impresionat atât de tare încât, odată externat din spital, când am început să ies în lume, în societate, mi se părea că nu îi mai aparţin. Simţeam că, de fapt, eu nu mai sunt de aici, din lumea asta, că vin dintr-o altă lume în care îmi doream, de fapt, să mă întorc. Apoi, am rămas cu credinţa puternică în faptul că Iisus nu a venit degeaba pe pământ. Acum ştiu foarte sigur că tot ceea ce ne învaţă biserica ortodoxă este adevărat. Că Iisus ne-a lăsat Duhul Sfânt, care lucrează prin preoţi, la spovedanie, pentru iertarea păcatelor, ca să ne uşureze povara cu care plecăm de aici, de pe pământ. Până la această experienţă mă spovedeam şi eu, când şi când, mă duceam la biserică, deşi nu prea des, ştiam că toate acestea sunt importante, dar mă gândeam că nu sosise încă vremea să mă ocup serios de ele. Viaţa de dincolo era ceva îndepărtat pentru mine. Dar după ce am trecut prin ea, am realizat că plecarea din lumea asta se poate întâmpla oricând, cu totul neaşteptat. Când m-am trezit din comă, am realizat cât de scurtă ne este existenţa, şi am ştiut că trebuie să fac ceva cu viaţa mea, aşa că am dat examen la Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar acum sunt student în anul I. Trăirea acestei experienţe mi-a oferit certitudinea unor adevăruri pe care aş vrea să le mărturisesc lumii, apărându-mi în felul acesta credinţa şi aducând şi eu o contribuţie la zestrea spirituală a neamului meu.
Fotografii de GEORGE CRĂSNEAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
