În Maramureș, când se deschid cerurile

Parasca Fat
Credința populară creștină consideră Noap­­tea de Paști ca fiind cea mai im­por­tantă noapte din an, când cerurile se deschid și energiile dumnezeiești se manifestă în­făptuind lucrări minunate.

Astfel, unei femei foar­te credincioase din satul Ieud i s-a arătat Lu­mina Sfântă coborând pe pământ. O altă femeie, bân­tu­ită de gândul sinuciderii, pregătindu-se de plecare la Slujba Învierii, s-a ui­tat în oglindă și și-a văzut cor­pul fără cap, neputincios, implo­rând-o, parcă, să-l cruțe. I s-a fă­cut așa o milă de el, încât a re­nunțat la gândul pizmaș pentru totdeauna.
Granița ce desparte lumea noastră de cea divină fiind ștear­să, după unii preț de câteva minute, iar după alții timp de o oră, de la douăsprezece la unu, comunicarea între slăbiciune și putere, între finit și infinit, între cer și pământ se întâmplă într-un mod miraculos, omul căpătând un drum de sfințenie prin puterea Celui Preaînalt.

Cele 7 ceruri

Ioana lu' Pretiluș, de 81 de ani, din Desești (Maramureș) ne spune ceea ce știe din bătrâni. "În Noaptea de Învierea Domnului, la douăsprezece noaptea, să deschid cerurile. Am auzât că-s șapte ceruri, câte zâle-s în săptămână, că Dumnezău a făcut lumea în șesă zâle și înt-a șeptea s-a hodinit. Și vezi că și Domnu Iisus a înviat în a șeptea zî din săp­tămână, duminica. Ș-am auzât că Tatăl Ceresc și Domnu' Iisus își țân mânurile așé, deștise larg, în lături, pă norii cerului. D-apoi nu știu cine-a fost vrednic să-l vadă, poate oarece oameni sfinți, suhaștri (sihaștri). Mama zâce că ceriurile șă deschid până la picioarele Tronului lu' Dumnezău și mai departe nu, că nici un om pemintean nu-l poate vedé pă Tătucu Ceresc. Numa El ne vede pă noi, păcătoșii. Și ceriule să închid la unu, când să gătă Învierea. Noa, io așé am auzât".

Comorile albastre

În răstimpul cât cerurile sunt deschise, pă­mântul își dezvăluie și el secretele, dând la iveală lucrurile ascunse, cum ar fi comorile - căldările cu bani - care, zice-se - pot fi găsite. Tentația banilor, a îmbogățirii cât mai rapide, fără efort propriu, fără muncă, a tulburat și a chinuit mintea omului, de-a lungul veacurilor, ajungându-se până la crimă, Cel Rău ademenind-o pe biata ființă slabă nu numai să-și încalce taina botezului, ci și să nesocotească, să necinstească tocmai momentul Învierii Mântuitorului.
"În Noaptea de Paști ard comorile cu lumină albastră. Zâceau că atunci să curăță, se înnoiesc banii. În Botiza, acolo pă Oșoi, spuneau că este îngropată o căldare cu bani de aur, aproape de o fântână, ș-apoi în Noaptea de Paști, se va vedea o lumină albastră deasupra ei, că se în­noiau banii. Un om o mers și o săpat acolo, da alții l-o ur­mărit și unul dintre ei l-o omorât. Mama o știut numele omului care-o săpat și pe cel al ucigașului. Omul n-o ter­mi­nat de săpat - și n-o gă­sit-o - c-o fost omorât, cel ce-a comis fapta n-a mai apu­cat să sape fiindcă ceilalți l-au legat și l-au dus în sat, ne­voind să fie părtași la omor".
Se știe foarte limpede că nu-i voie să se as­cundă moartea de om; cel ce o tăinuiește fiind egal cu făptașul. Blestemul sângelui vărsat va pica pe co­piii, nepoții și strănepoții aceluia, până la a șap­tea viță și sămânță. "Moartea de om să plătește aici, pă pământ, nu scapă de plată nimeni, nicio­dată, nu lasă Dumnezău să treacă neștiută și nepedepsâtă, că numai El are dreptu' să ieie viața ce-o dat-o. Am văzut ș-am auzât". (Lu­chia­na Făt)
Dar comorile care ard în Noaptea Sfântă nu pot fi gă­site, de fapt, sub ni­cio formă, luminile văzute deasu­pra lor fiind la fel de în­șelătoare ca Fata Mor­gana. "Un stră­bunic de-a mneu o zâs, înt-o Noapte de Paști, că el a mere și nu s-a lăsa până ce n-a afla co­moa­ra, că nu să poate să n-o afle. Și s-o dus, acolo pă câmp, îna­inte de miezu' nopții, și-o văzut mai multe lumini albăstrie jucând. Pă când a ajuns aproape de ele, n-o mai fost; le-o văzut mai încolo. Și pă când i s-o părut c-amu le-o ajuns, o fost mai departe. Și tătașé o umblat după luminile albastre, cât o fost noaptea de mare. Ș-atâta s-a zolit (zbătut) și s-a obosât, de n-o mai fost bun de nimnic. Pă când s-o zărit de zuă, nu le-o mai văzut, n-o mai fost nicări, s-o făcut nevăzute. O zinit acasă în zori de zî, și trudit și năcăjât, s-o culcat. Nici la slujbă (slujba de sfințire a păștilor) n-o mai fost stăpân (în stare) să să ducă. Ș-apoi n-o mai plecat în veci după comori, nu i-o mai trebuit. S-o dus la Înviere și la slujba de dimineață, o urmat rân­du­iala Sfintelor Paști și calea Dom­nului. Da el ne-o povestit, ne tot povesté ce-a făcut și ce-o pă­țât". (Anuța Verdeș)

Peștera lui Pintea

Tot în Noaptea Învierii Dom­nului se deschid singure - de la sine - peșterile pecetluite de forțe ne­văzute. Drumul național care leagă Baia-Mare de Sighetu Mar­ma­ției și trece prin Pasul Gutâi este presărat cu amintiri despre hai­ducul Pintea Viteazu, mult iubit de românii de pe aceste plaiuri, pentru că împreună cu ceata sa lua de la bogați și da săracilor. Se spu­ne că nu-și păstra decât jumătate din ceea ce pră­duia, și această parte și-o ținea ascunsă într-o peș­teră fermecată, care îi permitea accesul la co­moară doar lui, o dată pe an, în Noaptea de Paști.
"Acoale pă Deal (Gutâi), cum cobori din vârf, pă partea stângă, este o peșteră: Peștera lu' Pintea Viteazu. Îi sus, în coastă, hât sus, și până la ea sunt niște trepte din blocuri de piatră, da tăt nu-i ușor de ajuns la ea. Și are o ușă - nu știu ce feli de ușă - din ceva lespede de piatră, și n-o poate clinti nime din loc; nu să poate intra. Ș-apoi zâceu că Pintea cu pribegii lui intrau acolo, numa o dată pe an, în Noaptea de Paști. Atunci ușa să deștide sângură și sta deștisă, da numa de la douăsprezece la unu noaptea. Noa, ș-atunci lua Pintea de-acolo ce lua, în timpu anului ușa ră­mânea închisă". (Ioana lu' Pretiluș)

Ce vorbesc animalele

"În Noaptea de Paști, toate animalele grăiesc între ele și spun ce-o pățât de când îs pă lume. Povestesc tăt huc (tot, tot). Își pârăsc stăpânii la Dumnezău, cum le-o țânut flămânde, cum le-o ocă­rât, cum le-o bătut, cum nu le-o dat apă. Și Dum­nezău le aude, le ascultă, ș-apoi le plăté la aceia după dreptuc, îi pedepsește, că animalu nu-și poate lua sângur de mâncare, trebe să-i deie omu'. Și spun și ce-o văzut, ce fapte rele o făcut stă­pânii lor. Cine-ar înțălege ce zâc ele apoi multe-ar ști. Mărhucăle (vitele) îș curate și sfinte. Înainte să să culce, își fac cruce cu picioru; și boul și vaca. Oaia dă cu picioru în pământ. Da' omu' uită". (Ioana lu' Pretiluș)
A chinui animalele, a nu le îngriji, a nu le iubi sau a le omorî în mod gratuit constituie un păcat, pe care Părintele Lumilor și Luminilor îl pedep­seș­te. Tot așa se crede și despre uciderea unui arici, fiindcă gândirea populară știe că orice act de suprimare gratuită a unei vieți perturbă ar­monia lumii, a creației, atrăgând asemănătorul, răul. De respect mare se bucură șarpele casei, po­rumbelul, simbolul fidelității conjugale, ca să nu mai vorbim că-l întruchipează chiar pe Duhul Sfânt, iar în Noaptea Învierii, când cerurile sunt deschise, necuvântătoarele au rolul de interme­diari între pământ și cer, atrăgând binele sau răul, în raport cu faptele omului.
Sărbători fericite!