Astfel, unei femei foarte credincioase din satul Ieud i s-a arătat Lumina Sfântă coborând pe pământ. O altă femeie, bântuită de gândul sinuciderii, pregătindu-se de plecare la Slujba Învierii, s-a uitat în oglindă și și-a văzut corpul fără cap, neputincios, implorând-o, parcă, să-l cruțe. I s-a făcut așa o milă de el, încât a renunțat la gândul pizmaș pentru totdeauna.
Granița ce desparte lumea noastră de cea divină fiind ștearsă, după unii preț de câteva minute, iar după alții timp de o oră, de la douăsprezece la unu, comunicarea între slăbiciune și putere, între finit și infinit, între cer și pământ se întâmplă într-un mod miraculos, omul căpătând un drum de sfințenie prin puterea Celui Preaînalt.
Cele 7 ceruri
Ioana lu' Pretiluș, de 81 de ani, din Desești (Maramureș) ne spune ceea ce știe din bătrâni. "În Noaptea de Învierea Domnului, la douăsprezece noaptea, să deschid cerurile. Am auzât că-s șapte ceruri, câte zâle-s în săptămână, că Dumnezău a făcut lumea în șesă zâle și înt-a șeptea s-a hodinit. Și vezi că și Domnu Iisus a înviat în a șeptea zî din săptămână, duminica. Ș-am auzât că Tatăl Ceresc și Domnu' Iisus își țân mânurile așé, deștise larg, în lături, pă norii cerului. D-apoi nu știu cine-a fost vrednic să-l vadă, poate oarece oameni sfinți, suhaștri (sihaștri). Mama zâce că ceriurile șă deschid până la picioarele Tronului lu' Dumnezău și mai departe nu, că nici un om pemintean nu-l poate vedé pă Tătucu Ceresc. Numa El ne vede pă noi, păcătoșii. Și ceriule să închid la unu, când să gătă Învierea. Noa, io așé am auzât".
Comorile albastre
În răstimpul cât cerurile sunt deschise, pământul își dezvăluie și el secretele, dând la iveală lucrurile ascunse, cum ar fi comorile - căldările cu bani - care, zice-se - pot fi găsite. Tentația banilor, a îmbogățirii cât mai rapide, fără efort propriu, fără muncă, a tulburat și a chinuit mintea omului, de-a lungul veacurilor, ajungându-se până la crimă, Cel Rău ademenind-o pe biata ființă slabă nu numai să-și încalce taina botezului, ci și să nesocotească, să necinstească tocmai momentul Învierii Mântuitorului.
"În Noaptea de Paști ard comorile cu lumină albastră. Zâceau că atunci să curăță, se înnoiesc banii. În Botiza, acolo pă Oșoi, spuneau că este îngropată o căldare cu bani de aur, aproape de o fântână, ș-apoi în Noaptea de Paști, se va vedea o lumină albastră deasupra ei, că se înnoiau banii. Un om o mers și o săpat acolo, da alții l-o urmărit și unul dintre ei l-o omorât. Mama o știut numele omului care-o săpat și pe cel al ucigașului. Omul n-o terminat de săpat - și n-o găsit-o - c-o fost omorât, cel ce-a comis fapta n-a mai apucat să sape fiindcă ceilalți l-au legat și l-au dus în sat, nevoind să fie părtași la omor".
Se știe foarte limpede că nu-i voie să se ascundă moartea de om; cel ce o tăinuiește fiind egal cu făptașul. Blestemul sângelui vărsat va pica pe copiii, nepoții și strănepoții aceluia, până la a șaptea viță și sămânță. "Moartea de om să plătește aici, pă pământ, nu scapă de plată nimeni, niciodată, nu lasă Dumnezău să treacă neștiută și nepedepsâtă, că numai El are dreptu' să ieie viața ce-o dat-o. Am văzut ș-am auzât". (Luchiana Făt)
Dar comorile care ard în Noaptea Sfântă nu pot fi găsite, de fapt, sub nicio formă, luminile văzute deasupra lor fiind la fel de înșelătoare ca Fata Morgana. "Un străbunic de-a mneu o zâs, înt-o Noapte de Paști, că el a mere și nu s-a lăsa până ce n-a afla comoara, că nu să poate să n-o afle. Și s-o dus, acolo pă câmp, înainte de miezu' nopții, și-o văzut mai multe lumini albăstrie jucând. Pă când a ajuns aproape de ele, n-o mai fost; le-o văzut mai încolo. Și pă când i s-o părut c-amu le-o ajuns, o fost mai departe. Și tătașé o umblat după luminile albastre, cât o fost noaptea de mare. Ș-atâta s-a zolit (zbătut) și s-a obosât, de n-o mai fost bun de nimnic. Pă când s-o zărit de zuă, nu le-o mai văzut, n-o mai fost nicări, s-o făcut nevăzute. O zinit acasă în zori de zî, și trudit și năcăjât, s-o culcat. Nici la slujbă (slujba de sfințire a păștilor) n-o mai fost stăpân (în stare) să să ducă. Ș-apoi n-o mai plecat în veci după comori, nu i-o mai trebuit. S-o dus la Înviere și la slujba de dimineață, o urmat rânduiala Sfintelor Paști și calea Domnului. Da el ne-o povestit, ne tot povesté ce-a făcut și ce-o pățât". (Anuța Verdeș)
Peștera lui Pintea
Tot în Noaptea Învierii Domnului se deschid singure - de la sine - peșterile pecetluite de forțe nevăzute. Drumul național care leagă Baia-Mare de Sighetu Marmației și trece prin Pasul Gutâi este presărat cu amintiri despre haiducul Pintea Viteazu, mult iubit de românii de pe aceste plaiuri, pentru că împreună cu ceata sa lua de la bogați și da săracilor. Se spune că nu-și păstra decât jumătate din ceea ce prăduia, și această parte și-o ținea ascunsă într-o peșteră fermecată, care îi permitea accesul la comoară doar lui, o dată pe an, în Noaptea de Paști.
"Acoale pă Deal (Gutâi), cum cobori din vârf, pă partea stângă, este o peșteră: Peștera lu' Pintea Viteazu. Îi sus, în coastă, hât sus, și până la ea sunt niște trepte din blocuri de piatră, da tăt nu-i ușor de ajuns la ea. Și are o ușă - nu știu ce feli de ușă - din ceva lespede de piatră, și n-o poate clinti nime din loc; nu să poate intra. Ș-apoi zâceu că Pintea cu pribegii lui intrau acolo, numa o dată pe an, în Noaptea de Paști. Atunci ușa să deștide sângură și sta deștisă, da numa de la douăsprezece la unu noaptea. Noa, ș-atunci lua Pintea de-acolo ce lua, în timpu anului ușa rămânea închisă". (Ioana lu' Pretiluș)
Ce vorbesc animalele
"În Noaptea de Paști, toate animalele grăiesc între ele și spun ce-o pățât de când îs pă lume. Povestesc tăt huc (tot, tot). Își pârăsc stăpânii la Dumnezău, cum le-o țânut flămânde, cum le-o ocărât, cum le-o bătut, cum nu le-o dat apă. Și Dumnezău le aude, le ascultă, ș-apoi le plăté la aceia după dreptuc, îi pedepsește, că animalu nu-și poate lua sângur de mâncare, trebe să-i deie omu'. Și spun și ce-o văzut, ce fapte rele o făcut stăpânii lor. Cine-ar înțălege ce zâc ele apoi multe-ar ști. Mărhucăle (vitele) îș curate și sfinte. Înainte să să culce, își fac cruce cu picioru; și boul și vaca. Oaia dă cu picioru în pământ. Da' omu' uită". (Ioana lu' Pretiluș)
A chinui animalele, a nu le îngriji, a nu le iubi sau a le omorî în mod gratuit constituie un păcat, pe care Părintele Lumilor și Luminilor îl pedepsește. Tot așa se crede și despre uciderea unui arici, fiindcă gândirea populară știe că orice act de suprimare gratuită a unei vieți perturbă armonia lumii, a creației, atrăgând asemănătorul, răul. De respect mare se bucură șarpele casei, porumbelul, simbolul fidelității conjugale, ca să nu mai vorbim că-l întruchipează chiar pe Duhul Sfânt, iar în Noaptea Învierii, când cerurile sunt deschise, necuvântătoarele au rolul de intermediari între pământ și cer, atrăgând binele sau răul, în raport cu faptele omului.
Sărbători fericite!