Dintre tinerii intelectuali a căror evoluţie publică o urmăresc de vreo două decenii, timp în care au ajuns şi ei cuadragenari, îmi place mult Ioan Stanomir, acum profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Cărţile publicate în colaborare, cele doar sub semnătura lui, intervenţiile în massmedia - toate se remarcă prin seriozitatea argumentării bine documentate dar şi prin talentul - mai rar - al exprimării memorabile, fără clişee şi fără "intelectualisme" ostentative, care-l fac convingător. În noua lui carte pe care vi-o recomand azi, Stanomir s-a încumetat să reia un subiect deja tratat de mulţi cercetători care au încercat să răspundă la aceleaşi întrebări: de ce şi cum s-a instalat acum 100 de ani comunismul tocmai în Rusia; ce consecinţe a avut pentru Europa şi restul lumii această "schimbare de orânduire"; cum a evoluat şi în cele din urmă s-a prăbuşit el. Politologul nostru găseşte răspunsuri scrutând întregul secol XX, "sângerosul". Excrescenţă a credinţelor iluministe şi umaniste din cele două secole precedente, comunismul s-a vădit a fi, încă de la întemeierea lui ca doctrină filosofică şi politică de către Marx şi Engels, o utopie periculoasă, care a fascinat şi înregimentat oameni din toate domeniile, a atras prozeliţi fanatici. Transformarea utopiei într-o practică socială, cu consecinţele ştiute pentru viaţa oamenilor, s-a produs în condiţiile tulburi ale Primului Război, când Lenin, reprezentantul unei secte politice mici, partidul bolşevicilor, a transpus principiile marxiste, în urma loviturii de stat cunoscute ca "revoluţia din Octombrie", într-o acţiune politică ce a instaurat pentru aproape un secol un regim de care lumea întreagă a trebuit să ţină seamă. Printr-o observare atentă a contextului istoric dar şi a reflexului său în produsele culturale ale epocii, ni se arată legăturile dintre realitatea rusească, spiritul rus şi utopia pe care comuniştii lui Lenin au propus-o, cu noul regim, inevitabil parazitat de practicile autocraţiei care l-a precedat. Lenin revoluţionarul (şi agentul militariştilor germani în tentativa de destabilizare a Imperiului Rus inamic) a completat teoria marxistă cu ideea că noua orânduire se poate impune pe glob, prin unirea proletariatului peste graniţele naţionale. Ioan Stanomir observă subtil cum s-a transformat treptat, sub presiunea împrejurărilor (căci liberalismul occidental a rezistat provocărilor generate de efectele devastatoare ale războiului), această tentativă de globalizare în limitarea la o singură ţară. Abia Stalin a fost cel care a extins regimul la nivelul fostului Imperiu Rus, transformat în U.R.S.S., şi a dus trăsăturile lui până la ultimele consecinţe prin exacerbarea controlului social, teroare şi modernizări socio-economice nebuneşti. Comunismul nu e rusesc - sugerează autorul - dar multe din trăsăturile lui din sec. XX sunt marcate de abisurile sufletului rus, de credinţele şi aspiraţiile milenare ale acestuia. "Rusia 1917" nu e o simplă descriere a apariţiei şi evoluţiei unui regim politic ce a marcat destinul lumii în secolul trecut şi nici o sinteză a studiilor ce urmăresc avatarurile lui. E o analiză de adâncime, inteligentă şi obiectivă, cum nu se poate mai necesară azi, când lumea în care trăpim nu e scutită de tendinţe totalitare.
Selecţia "Formula As"
* Ioan Stanomir, "Rusia 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, revoluţie şi totalitarism", Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), colecţia "Istorie", 222 p.
Dintre tinerii intelectuali a căror evoluţie publică o urmăresc de vreo două decenii, timp în care au ajuns şi ei cuadragenari, îmi place mult Ioan Stanomir, acum profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Cărţile publicate în colaborare, cele doar sub semnătura lui, intervenţiile în massmedia - toate se remarcă prin seriozitatea argumentării bine documentate dar şi prin talentul - mai rar - al exprimării memorabile, fără clişee şi fără "intelectualisme" ostentative, care-l fac convingător. În noua lui carte pe care vi-o recomand azi, Stanomir s-a încumetat să reia un subiect deja tratat de mulţi cercetători care au încercat să răspundă la aceleaşi întrebări: de ce şi cum s-a instalat acum 100 de ani comunismul tocmai în Rusia; ce consecinţe a avut pentru Europa şi restul lumii această "schimbare de orânduire"; cum a evoluat şi în cele din urmă s-a prăbuşit el. Politologul nostru găseşte răspunsuri scrutând întregul secol XX, "sângerosul". Excrescenţă a credinţelor iluministe şi umaniste din cele două secole precedente, comunismul s-a vădit a fi, încă de la întemeierea lui ca doctrină filosofică şi politică de către Marx şi Engels, o utopie periculoasă, care a fascinat şi înregimentat oameni din toate domeniile, a atras prozeliţi fanatici. Transformarea utopiei într-o practică socială, cu consecinţele ştiute pentru viaţa oamenilor, s-a produs în condiţiile tulburi ale Primului Război, când Lenin, reprezentantul unei secte politice mici, partidul bolşevicilor, a transpus principiile marxiste, în urma loviturii de stat cunoscute ca "revoluţia din Octombrie", într-o acţiune politică ce a instaurat pentru aproape un secol un regim de care lumea întreagă a trebuit să ţină seamă. Printr-o observare atentă a contextului istoric dar şi a reflexului său în produsele culturale ale epocii, ni se arată legăturile dintre realitatea rusească, spiritul rus şi utopia pe care comuniştii lui Lenin au propus-o, cu noul regim, inevitabil parazitat de practicile autocraţiei care l-a precedat. Lenin revoluţionarul (şi agentul militariştilor germani în tentativa de destabilizare a Imperiului Rus inamic) a completat teoria marxistă cu ideea că noua orânduire se poate impune pe glob, prin unirea proletariatului peste graniţele naţionale. Ioan Stanomir observă subtil cum s-a transformat treptat, sub presiunea împrejurărilor (căci liberalismul occidental a rezistat provocărilor generate de efectele devastatoare ale războiului), această tentativă de globalizare în limitarea la o singură ţară. Abia Stalin a fost cel care a extins regimul la nivelul fostului Imperiu Rus, transformat în U.R.S.S., şi a dus trăsăturile lui până la ultimele consecinţe prin exacerbarea controlului social, teroare şi modernizări socio-economice nebuneşti. Comunismul nu e rusesc - sugerează autorul - dar multe din trăsăturile lui din sec. XX sunt marcate de abisurile sufletului rus, de credinţele şi aspiraţiile milenare ale acestuia. "Rusia 1917" nu e o simplă descriere a apariţiei şi evoluţiei unui regim politic ce a marcat destinul lumii în secolul trecut şi nici o sinteză a studiilor ce urmăresc avatarurile lui. E o analiză de adâncime, inteligentă şi obiectivă, cum nu se poate mai necesară azi, când lumea în care trăpim nu e scutită de tendinţe totalitare.
Dintre tinerii intelectuali a căror evoluţie publică o urmăresc de vreo două decenii, timp în care au ajuns şi ei cuadragenari, îmi place mult Ioan Stanomir, acum profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Cărţile publicate în colaborare, cele doar sub semnătura lui, intervenţiile în massmedia - toate se remarcă prin seriozitatea argumentării bine documentate dar şi prin talentul - mai rar - al exprimării memorabile, fără clişee şi fără "intelectualisme" ostentative, care-l fac convingător. În noua lui carte pe care vi-o recomand azi, Stanomir s-a încumetat să reia un subiect deja tratat de mulţi cercetători care au încercat să răspundă la aceleaşi întrebări: de ce şi cum s-a instalat acum 100 de ani comunismul tocmai în Rusia; ce consecinţe a avut pentru Europa şi restul lumii această "schimbare de orânduire"; cum a evoluat şi în cele din urmă s-a prăbuşit el. Politologul nostru găseşte răspunsuri scrutând întregul secol XX, "sângerosul". Excrescenţă a credinţelor iluministe şi umaniste din cele două secole precedente, comunismul s-a vădit a fi, încă de la întemeierea lui ca doctrină filosofică şi politică de către Marx şi Engels, o utopie periculoasă, care a fascinat şi înregimentat oameni din toate domeniile, a atras prozeliţi fanatici. Transformarea utopiei într-o practică socială, cu consecinţele ştiute pentru viaţa oamenilor, s-a produs în condiţiile tulburi ale Primului Război, când Lenin, reprezentantul unei secte politice mici, partidul bolşevicilor, a transpus principiile marxiste, în urma loviturii de stat cunoscute ca "revoluţia din Octombrie", într-o acţiune politică ce a instaurat pentru aproape un secol un regim de care lumea întreagă a trebuit să ţină seamă. Printr-o observare atentă a contextului istoric dar şi a reflexului său în produsele culturale ale epocii, ni se arată legăturile dintre realitatea rusească, spiritul rus şi utopia pe care comuniştii lui Lenin au propus-o, cu noul regim, inevitabil parazitat de practicile autocraţiei care l-a precedat. Lenin revoluţionarul (şi agentul militariştilor germani în tentativa de destabilizare a Imperiului Rus inamic) a completat teoria marxistă cu ideea că noua orânduire se poate impune pe glob, prin unirea proletariatului peste graniţele naţionale. Ioan Stanomir observă subtil cum s-a transformat treptat, sub presiunea împrejurărilor (căci liberalismul occidental a rezistat provocărilor generate de efectele devastatoare ale războiului), această tentativă de globalizare în limitarea la o singură ţară. Abia Stalin a fost cel care a extins regimul la nivelul fostului Imperiu Rus, transformat în U.R.S.S., şi a dus trăsăturile lui până la ultimele consecinţe prin exacerbarea controlului social, teroare şi modernizări socio-economice nebuneşti. Comunismul nu e rusesc - sugerează autorul - dar multe din trăsăturile lui din sec. XX sunt marcate de abisurile sufletului rus, de credinţele şi aspiraţiile milenare ale acestuia. "Rusia 1917" nu e o simplă descriere a apariţiei şi evoluţiei unui regim politic ce a marcat destinul lumii în secolul trecut şi nici o sinteză a studiilor ce urmăresc avatarurile lui. E o analiză de adâncime, inteligentă şi obiectivă, cum nu se poate mai necesară azi, când lumea în care trăpim nu e scutită de tendinţe totalitare.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
