Dintre tinerii intelectuali a căror evoluție publică o urmăresc de vreo două decenii, timp în care au ajuns și ei cuadragenari, îmi place mult Ioan Stanomir, acum profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Cărțile publicate în colaborare, cele doar sub semnătura lui, intervențiile în massmedia - toate se remarcă prin seriozitatea argumentării bine documentate dar și prin talentul - mai rar - al exprimării memorabile, fără clișee și fără "intelectualisme" ostentative, care-l fac convingător. În noua lui carte pe care vi-o recomand azi, Stanomir s-a încumetat să reia un subiect deja tratat de mulți cercetători care au încercat să răspundă la aceleași întrebări: de ce și cum s-a instalat acum 100 de ani comunismul tocmai în Rusia; ce consecințe a avut pentru Europa și restul lumii această "schimbare de orânduire"; cum a evoluat și în cele din urmă s-a prăbușit el. Politologul nostru găsește răspunsuri scrutând întregul secol XX, "sângerosul". Excrescență a credințelor iluministe și umaniste din cele două secole precedente, comunismul s-a vădit a fi, încă de la întemeierea lui ca doctrină filosofică și politică de către Marx și Engels, o utopie periculoasă, care a fascinat și înregimentat oameni din toate domeniile, a atras prozeliți fanatici. Transformarea utopiei într-o practică socială, cu consecințele știute pentru viața oamenilor, s-a produs în condițiile tulburi ale Primului Război, când Lenin, reprezentantul unei secte politice mici, partidul bolșevicilor, a transpus principiile marxiste, în urma loviturii de stat cunoscute ca "revoluția din Octombrie", într-o acțiune politică ce a instaurat pentru aproape un secol un regim de care lumea întreagă a trebuit să țină seamă. Printr-o observare atentă a contextului istoric dar și a reflexului său în produsele culturale ale epocii, ni se arată legăturile dintre realitatea rusească, spiritul rus și utopia pe care comuniștii lui Lenin au propus-o, cu noul regim, inevitabil parazitat de practicile autocrației care l-a precedat. Lenin revoluționarul (și agentul militariștilor germani în tentativa de destabilizare a Imperiului Rus inamic) a completat teoria marxistă cu ideea că noua orânduire se poate impune pe glob, prin unirea proletariatului peste granițele naționale. Ioan Stanomir observă subtil cum s-a transformat treptat, sub presiunea împrejurărilor (căci liberalismul occidental a rezistat provocărilor generate de efectele devastatoare ale războiului), această tentativă de globalizare în limitarea la o singură țară. Abia Stalin a fost cel care a extins regimul la nivelul fostului Imperiu Rus, transformat în U.R.S.S., și a dus trăsăturile lui până la ultimele consecințe prin exacerbarea controlului social, teroare și modernizări socio-economice nebunești. Comunismul nu e rusesc - sugerează autorul - dar multe din trăsăturile lui din sec. XX sunt marcate de abisurile sufletului rus, de credințele și aspirațiile milenare ale acestuia. "Rusia 1917" nu e o simplă descriere a apariției și evoluției unui regim politic ce a marcat destinul lumii în secolul trecut și nici o sinteză a studiilor ce urmăresc avatarurile lui. E o analiză de adâncime, inteligentă și obiectivă, cum nu se poate mai necesară azi, când lumea în care trăpim nu e scutită de tendințe totalitare.