Am citit că, alături de Dante, Shakespeare şi Goethe, Charles Baudelaire (1821-1867) e printre cei mai comentaţi scriitori ai literaturii mondiale. Iar la noi e cu siguranţă cel mai tradus poet, cu versiuni în care s-au implicat de la Arghezi, Al. Philippide, Ion Barbu, Ion Pillat la Doinaş, C.D. Zeletin, Cerna Rădulescu, Romulus Vulpescu între mulţi alţii (numai "Albatrosul", de exemplu, are peste 40 de transpuneri diferite în româneşte). Cei trecuţi prin liceu îi leagă automat numele de "Florile răului", titlu pomenit când se predă Arghezi. Eventual, profesorii buni le spun adolescenţilor că pentru acest volum apărut în 1857 poetul a fost găsit vinovat într-un proces de atentat la morala publică şi bunele moravuri (ca şi Flaubert pentru "Doamna Bovary"), ceea ce ar trebui să le stârnească curiozitatea de a-l citi. Măcar dacă legenda perpetuată a extravagantului dandy i-ar trimite la bibliotecă să afle ce e cu acest "clasic al modernismului" şi drumurile artistice deschise de el. La o privire superficială, din "fenomenul Baudelaire" cititorii sunt înclinaţi să reţină doar viaţa scurtă şi zbuciumată: relaţiile încordate cu tatăl vitreg, generalul şi diplomatul Aupick, boema depravată şi provocatoare, iubita mulatră Jeanne Duval (de care rămâne ataşat şi după ce aceasta paralizează), abuzul de eter şi opium cu care-şi trata organismul distrus de boli, faptul că era risipitor şi iubea pisicile... Dar adevărata viaţă pentru Baudelaire este literatura, arta în general, căreia îi consacră toate forţele lui spirituale şi pe care o trăieşte cu intensitate maximă. Şi asta se vede şi din celelalte faţete ale operei sale - de traducător al lui E.A. Poe, de critic literar, muzical şi de artă plastică, de publicist politic, toate de un curaj al noutăţii, o intuiţie a altor modalităţi estetice de a capta adevăruri înalte. Cititorii români au putut descoperi geniul multiform baudelarian în deceniile de comunism când, pe lângă variate versiuni ale operei poetice (inclusiv în ediţie bilingvă sau în populara colecţie B.P.T.) s-au publicat şi un volum conţinând "Critica literară şi muzicală. Jurnale intime" (1968), "Curiozităţi estetice" şi "Poemele în proză (Spleen de Paris)", ambele în 1971, în ediţii îngrijite de profesionişti cum rar mai găseşti azi. În volumul pe care vi-l recomand azi, Liliana Alexandrescu retipăreşte separat traducerea ei, revizuită şi adusă cu informaţia bibliografică la zi, a "Jurnalelor intime", însoţită de o avizată prefaţă şi de un aparat de note excepţional. Însemnările adunate postum sub acest titlu oarecum impropriu datează din ultima şi cea mai chinuitoare perioadă din viaţa lui Baudelaire. Sunt fragmente scurte, aforistice, idei - uneori contradictorii - despre artă, religie, politică, femei, frumuseţe ş.a., grupate în două "jurnale": unul din anii 1851-1862, "Rachete", şi altul din 1859-1866, "Inima mea dezvăluită". Condamnat la marginalitate şi sărăcie fiindcă a ales să trăiască în afara normelor burgheze pe care le urăşte, Baudelaire e de o francheţe uneori brutală, cu accente pamfletare la adresa unor literaţi contemporani (o detestă de exemplu pe George Sand) dar şi cu o mare capacitate de a admira (îl apreciază superlativ pe Wagner, plasându-l printre eroii lui intelectuali veneraţi, alături de Poe şi Delacroix). Pentru el, artistul fascinat de absolut e un magician care dă formă haosului, rivalizând cu Dumnezeu. Sacrilegiu şi salvare, arta are un preţ de suferinţă pe care Baudelaire l-a plătit din greu. Dar, din convulsiile spiritului său pândit de disperare, s-a născut un nou concept de frumuseţe.
Selecţia "Formula As"
* Charles Baudelaire, "Jurnale intime", traducere, prefaţă şi note de Liliana Alexandrescu, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 146 p.
Am citit că, alături de Dante, Shakespeare şi Goethe, Charles Baudelaire (1821-1867) e printre cei mai comentaţi scriitori ai literaturii mondiale. Iar la noi e cu siguranţă cel mai tradus poet, cu versiuni în care s-au implicat de la Arghezi, Al. Philippide, Ion Barbu, Ion Pillat la Doinaş, C.D. Zeletin, Cerna Rădulescu, Romulus Vulpescu între mulţi alţii (numai "Albatrosul", de exemplu, are peste 40 de transpuneri diferite în româneşte). Cei trecuţi prin liceu îi leagă automat numele de "Florile răului", titlu pomenit când se predă Arghezi. Eventual, profesorii buni le spun adolescenţilor că pentru acest volum apărut în 1857 poetul a fost găsit vinovat într-un proces de atentat la morala publică şi bunele moravuri (ca şi Flaubert pentru "Doamna Bovary"), ceea ce ar trebui să le stârnească curiozitatea de a-l citi. Măcar dacă legenda perpetuată a extravagantului dandy i-ar trimite la bibliotecă să afle ce e cu acest "clasic al modernismului" şi drumurile artistice deschise de el. La o privire superficială, din "fenomenul Baudelaire" cititorii sunt înclinaţi să reţină doar viaţa scurtă şi zbuciumată: relaţiile încordate cu tatăl vitreg, generalul şi diplomatul Aupick, boema depravată şi provocatoare, iubita mulatră Jeanne Duval (de care rămâne ataşat şi după ce aceasta paralizează), abuzul de eter şi opium cu care-şi trata organismul distrus de boli, faptul că era risipitor şi iubea pisicile... Dar adevărata viaţă pentru Baudelaire este literatura, arta în general, căreia îi consacră toate forţele lui spirituale şi pe care o trăieşte cu intensitate maximă. Şi asta se vede şi din celelalte faţete ale operei sale - de traducător al lui E.A. Poe, de critic literar, muzical şi de artă plastică, de publicist politic, toate de un curaj al noutăţii, o intuiţie a altor modalităţi estetice de a capta adevăruri înalte. Cititorii români au putut descoperi geniul multiform baudelarian în deceniile de comunism când, pe lângă variate versiuni ale operei poetice (inclusiv în ediţie bilingvă sau în populara colecţie B.P.T.) s-au publicat şi un volum conţinând "Critica literară şi muzicală. Jurnale intime" (1968), "Curiozităţi estetice" şi "Poemele în proză (Spleen de Paris)", ambele în 1971, în ediţii îngrijite de profesionişti cum rar mai găseşti azi. În volumul pe care vi-l recomand azi, Liliana Alexandrescu retipăreşte separat traducerea ei, revizuită şi adusă cu informaţia bibliografică la zi, a "Jurnalelor intime", însoţită de o avizată prefaţă şi de un aparat de note excepţional. Însemnările adunate postum sub acest titlu oarecum impropriu datează din ultima şi cea mai chinuitoare perioadă din viaţa lui Baudelaire. Sunt fragmente scurte, aforistice, idei - uneori contradictorii - despre artă, religie, politică, femei, frumuseţe ş.a., grupate în două "jurnale": unul din anii 1851-1862, "Rachete", şi altul din 1859-1866, "Inima mea dezvăluită". Condamnat la marginalitate şi sărăcie fiindcă a ales să trăiască în afara normelor burgheze pe care le urăşte, Baudelaire e de o francheţe uneori brutală, cu accente pamfletare la adresa unor literaţi contemporani (o detestă de exemplu pe George Sand) dar şi cu o mare capacitate de a admira (îl apreciază superlativ pe Wagner, plasându-l printre eroii lui intelectuali veneraţi, alături de Poe şi Delacroix). Pentru el, artistul fascinat de absolut e un magician care dă formă haosului, rivalizând cu Dumnezeu. Sacrilegiu şi salvare, arta are un preţ de suferinţă pe care Baudelaire l-a plătit din greu. Dar, din convulsiile spiritului său pândit de disperare, s-a născut un nou concept de frumuseţe.
Am citit că, alături de Dante, Shakespeare şi Goethe, Charles Baudelaire (1821-1867) e printre cei mai comentaţi scriitori ai literaturii mondiale. Iar la noi e cu siguranţă cel mai tradus poet, cu versiuni în care s-au implicat de la Arghezi, Al. Philippide, Ion Barbu, Ion Pillat la Doinaş, C.D. Zeletin, Cerna Rădulescu, Romulus Vulpescu între mulţi alţii (numai "Albatrosul", de exemplu, are peste 40 de transpuneri diferite în româneşte). Cei trecuţi prin liceu îi leagă automat numele de "Florile răului", titlu pomenit când se predă Arghezi. Eventual, profesorii buni le spun adolescenţilor că pentru acest volum apărut în 1857 poetul a fost găsit vinovat într-un proces de atentat la morala publică şi bunele moravuri (ca şi Flaubert pentru "Doamna Bovary"), ceea ce ar trebui să le stârnească curiozitatea de a-l citi. Măcar dacă legenda perpetuată a extravagantului dandy i-ar trimite la bibliotecă să afle ce e cu acest "clasic al modernismului" şi drumurile artistice deschise de el. La o privire superficială, din "fenomenul Baudelaire" cititorii sunt înclinaţi să reţină doar viaţa scurtă şi zbuciumată: relaţiile încordate cu tatăl vitreg, generalul şi diplomatul Aupick, boema depravată şi provocatoare, iubita mulatră Jeanne Duval (de care rămâne ataşat şi după ce aceasta paralizează), abuzul de eter şi opium cu care-şi trata organismul distrus de boli, faptul că era risipitor şi iubea pisicile... Dar adevărata viaţă pentru Baudelaire este literatura, arta în general, căreia îi consacră toate forţele lui spirituale şi pe care o trăieşte cu intensitate maximă. Şi asta se vede şi din celelalte faţete ale operei sale - de traducător al lui E.A. Poe, de critic literar, muzical şi de artă plastică, de publicist politic, toate de un curaj al noutăţii, o intuiţie a altor modalităţi estetice de a capta adevăruri înalte. Cititorii români au putut descoperi geniul multiform baudelarian în deceniile de comunism când, pe lângă variate versiuni ale operei poetice (inclusiv în ediţie bilingvă sau în populara colecţie B.P.T.) s-au publicat şi un volum conţinând "Critica literară şi muzicală. Jurnale intime" (1968), "Curiozităţi estetice" şi "Poemele în proză (Spleen de Paris)", ambele în 1971, în ediţii îngrijite de profesionişti cum rar mai găseşti azi. În volumul pe care vi-l recomand azi, Liliana Alexandrescu retipăreşte separat traducerea ei, revizuită şi adusă cu informaţia bibliografică la zi, a "Jurnalelor intime", însoţită de o avizată prefaţă şi de un aparat de note excepţional. Însemnările adunate postum sub acest titlu oarecum impropriu datează din ultima şi cea mai chinuitoare perioadă din viaţa lui Baudelaire. Sunt fragmente scurte, aforistice, idei - uneori contradictorii - despre artă, religie, politică, femei, frumuseţe ş.a., grupate în două "jurnale": unul din anii 1851-1862, "Rachete", şi altul din 1859-1866, "Inima mea dezvăluită". Condamnat la marginalitate şi sărăcie fiindcă a ales să trăiască în afara normelor burgheze pe care le urăşte, Baudelaire e de o francheţe uneori brutală, cu accente pamfletare la adresa unor literaţi contemporani (o detestă de exemplu pe George Sand) dar şi cu o mare capacitate de a admira (îl apreciază superlativ pe Wagner, plasându-l printre eroii lui intelectuali veneraţi, alături de Poe şi Delacroix). Pentru el, artistul fascinat de absolut e un magician care dă formă haosului, rivalizând cu Dumnezeu. Sacrilegiu şi salvare, arta are un preţ de suferinţă pe care Baudelaire l-a plătit din greu. Dar, din convulsiile spiritului său pândit de disperare, s-a născut un nou concept de frumuseţe.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
