Am citit că, alături de Dante, Shakespeare și Goethe, Charles Baudelaire (1821-1867) e printre cei mai comentați scriitori ai literaturii mondiale. Iar la noi e cu siguranță cel mai tradus poet, cu versiuni în care s-au implicat de la Arghezi, Al. Philippide, Ion Barbu, Ion Pillat la Doinaș, C.D. Zeletin, Cerna Rădulescu, Romulus Vulpescu între mulți alții (numai "Albatrosul", de exemplu, are peste 40 de transpuneri diferite în românește). Cei trecuți prin liceu îi leagă automat numele de "Florile răului", titlu pomenit când se predă Arghezi. Eventual, profesorii buni le spun adolescenților că pentru acest volum apărut în 1857 poetul a fost găsit vinovat într-un proces de atentat la morala publică și bunele moravuri (ca și Flaubert pentru "Doamna Bovary"), ceea ce ar trebui să le stârnească curiozitatea de a-l citi. Măcar dacă legenda perpetuată a extravagantului dandy i-ar trimite la bibliotecă să afle ce e cu acest "clasic al modernismului" și drumurile artistice deschise de el. La o privire superficială, din "fenomenul Baudelaire" cititorii sunt înclinați să rețină doar viața scurtă și zbuciumată: relațiile încordate cu tatăl vitreg, generalul și diplomatul Aupick, boema depravată și provocatoare, iubita mulatră Jeanne Duval (de care rămâne atașat și după ce aceasta paralizează), abuzul de eter și opium cu care-și trata organismul distrus de boli, faptul că era risipitor și iubea pisicile... Dar adevărata viață pentru Baudelaire este literatura, arta în general, căreia îi consacră toate forțele lui spirituale și pe care o trăiește cu intensitate maximă. Și asta se vede și din celelalte fațete ale operei sale - de traducător al lui E.A. Poe, de critic literar, muzical și de artă plastică, de publicist politic, toate de un curaj al noutății, o intuiție a altor modalități estetice de a capta adevăruri înalte. Cititorii români au putut descoperi geniul multiform baudelarian în deceniile de comunism când, pe lângă variate versiuni ale operei poetice (inclusiv în ediție bilingvă sau în populara colecție B.P.T.) s-au publicat și un volum conținând "Critica literară și muzicală. Jurnale intime" (1968), "Curiozități estetice" și "Poemele în proză (Spleen de Paris)", ambele în 1971, în ediții îngrijite de profesioniști cum rar mai găsești azi. În volumul pe care vi-l recomand azi, Liliana Alexandrescu retipărește separat traducerea ei, revizuită și adusă cu informația bibliografică la zi, a "Jurnalelor intime", însoțită de o avizată prefață și de un aparat de note excepțional. Însemnările adunate postum sub acest titlu oarecum impropriu datează din ultima și cea mai chinuitoare perioadă din viața lui Baudelaire. Sunt fragmente scurte, aforistice, idei - uneori contradictorii - despre artă, religie, politică, femei, frumusețe ș.a., grupate în două "jurnale": unul din anii 1851-1862, "Rachete", și altul din 1859-1866, "Inima mea dezvăluită". Condamnat la marginalitate și sărăcie fiindcă a ales să trăiască în afara normelor burgheze pe care le urăște, Baudelaire e de o franchețe uneori brutală, cu accente pamfletare la adresa unor literați contemporani (o detestă de exemplu pe George Sand) dar și cu o mare capacitate de a admira (îl apreciază superlativ pe Wagner, plasându-l printre eroii lui intelectuali venerați, alături de Poe și Delacroix). Pentru el, artistul fascinat de absolut e un magician care dă formă haosului, rivalizând cu Dumnezeu. Sacrilegiu și salvare, arta are un preț de suferință pe care Baudelaire l-a plătit din greu. Dar, din convulsiile spiritului său pândit de disperare, s-a născut un nou concept de frumusețe.