E greu să găseşti cuvintele potrivite, presupunând că este posibil să exprimi în cuvinte durerea şi disperarea. Asta în ceea ce mă priveşte, pentru că Soarele, strălucitor când aştern aceste rânduri, pare să transmită, dimpotrivă, ideea că sufletul Majestăţii Sale urcă la ceruri împăcat.
În calitatea mea de documentarist la Biblioteca Academiei, am avut şansa să-i văd toate fotografiile, de la vârsta prunciei, în braţele mamei sale, regina Elena, sau ale bunicii sale, Regina Maria, până la cele recente. Acelaşi surâs, acelaşi aer inocent. Nu ştiu câţi regi au rămas surâzători şi inocenţi până în ultima zi a vieţii pământeşti, şi doar Dumnezeu, istoricul suprem, ştie prin câte a trecut şi ce a îndurat. Ca suveran, nu a avut noroc. Urcat pe Tronul României Mari, la vârsta de şase ani, a fost detronat de tatăl său, pe când nu împlinise un deceniu de viaţă. Vreme de nouă ani, şi-a văzut mama numai în vacanţa mare, părinţii trăind despărţiţi... A revenit pe tron într-un moment critic pentru ţară, la un an după ce Stalin şi Hitler, încălcând grav neutralitatea declarată de Carol II, au sfâşiat România. Acelaşi Carol II, tatăl său, după actul ungerii săvârşite de Prea Fericitul Nicodim, i-a luat jumătate din prerogative lui Mihai şi le-a dăruit generalului Ion Antonescu, pe care l-a numit Conducătorul Statului. Sperase că generalul, filo-francez şi filo-englez declarat, va continua drumul de alianţe tradiţional. S-a înşelat. Antonescu s-a aliat cu Hitler, trăgând după el ţara într-un război pierdut dinainte, căci era de bănuit intrarea decisivă în lupte a SUA alături de Anglia-"mamă", cum se întâmplase în primul război mondial. În plus, tânărul rege a trebuit să suporte încadrarea alături de indivizi pe care îi dispreţuia profund. Fotografiile îi înfăţişează portretul în cadrul manifestaţiilor populare ori militare, lângă cel al lui Hitler, apoi lângă cel al lui Stalin, cei doi asasini ai României Mari. Dacă pentru un om demn era umilitor, pentru El, simbolul naţiunii române în integritatea ei, era o tragedie. Unica mângâiere a fost revenirea în ţară, alături de El, a Reginei Mamă Elena.
Actul de la 23 august 1944 a fost primul gest de Suveran. A salvat România de dezastru şi, mai cu seamă, de cucerirea de către ruşi. Fără măreţul act regal, România ar fi ajuns o gubernie şi românii împrăştiaţi în imperiul rus! Oricum, viitorul ţării fusese hotărât, în secret, la Yalta. Fără să dea socoteală nimănui, Armata Roşie, care nu mai putea fi eliberatoare, ci de ocupaţie, a impus un nou regim, care excludea suveranitatea, deci regalitatea. În aceste condiţii, Majestatea Sa s-a luptat cu morile de vânt. Obligat să semneze un act de abdicare, redactat la Moscova, Regele a fost izgonit de pe tron, în cea mai măreaţă zi a comunismului, 30 decembrie, ziua fondării Uniunii Sovietice! A plecat din ţară cu trenul... Restul averii, susţineau ocupanţii comunişti, aparţinea "poporului". Exilul a fost dur, atât sentimental, cât şi material. Partea inexplicabilă s-a petrecut după aşa zisa eliberare de comunism, când, în loc să fie chemat să-şi reocupe tronul de pe care îl alungaseră oamenii Moscovei, a fost iarăşi alungat din ţară. Abia târziu, când nu mai reprezenta un pericol pentru calea spre dezastru impusă României, a fost acceptat şi i s-a înapoiat cetăţenia română, luată - nu de români, ci de partidul ocupantului rus. Aceste rânduri, deşi succinte, dezvăluie un destin trist, însă actul hotărâtor de la 23 august, rezistenţa acerbă la comunizare, moralitatea sa fără cusur, îl aşează pe Regele Mihai I în rândul marilor suverani. Dumnezeu să-l aibă în pază!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
