E greu să găsești cuvintele potrivite, presupunând că este posibil să exprimi în cuvinte durerea și disperarea. Asta în ceea ce mă privește, pentru că Soarele, strălucitor când aștern aceste rânduri, pare să transmită, dimpotrivă, ideea că sufletul Majestății Sale urcă la ceruri împăcat.
În calitatea mea de documentarist la Biblioteca Academiei, am avut șansa să-i văd toate fotografiile, de la vârsta prunciei, în brațele mamei sale, regina Elena, sau ale bunicii sale, Regina Maria, până la cele recente. Același surâs, același aer inocent. Nu știu câți regi au rămas surâzători și inocenți până în ultima zi a vieții pământești, și doar Dumnezeu, istoricul suprem, știe prin câte a trecut și ce a îndurat. Ca suveran, nu a avut noroc. Urcat pe Tronul României Mari, la vârsta de șase ani, a fost detronat de tatăl său, pe când nu împlinise un deceniu de viață. Vreme de nouă ani, și-a văzut mama numai în vacanța mare, părinții trăind despărțiți... A revenit pe tron într-un moment critic pentru țară, la un an după ce Stalin și Hitler, încălcând grav neutralitatea declarată de Carol II, au sfâșiat România. Același Carol II, tatăl său, după actul ungerii săvârșite de Prea Fericitul Nicodim, i-a luat jumătate din prerogative lui Mihai și le-a dăruit generalului Ion Antonescu, pe care l-a numit Conducătorul Statului. Sperase că generalul, filo-francez și filo-englez declarat, va continua drumul de alianțe tradițional. S-a înșelat. Antonescu s-a aliat cu Hitler, trăgând după el țara într-un război pierdut dinainte, căci era de bănuit intrarea decisivă în lupte a SUA alături de Anglia-"mamă", cum se întâmplase în primul război mondial. În plus, tânărul rege a trebuit să suporte încadrarea alături de indivizi pe care îi disprețuia profund. Fotografiile îi înfățișează portretul în cadrul manifestațiilor populare ori militare, lângă cel al lui Hitler, apoi lângă cel al lui Stalin, cei doi asasini ai României Mari. Dacă pentru un om demn era umilitor, pentru El, simbolul națiunii române în integritatea ei, era o tragedie. Unica mângâiere a fost revenirea în țară, alături de El, a Reginei Mamă Elena.
Actul de la 23 august 1944 a fost primul gest de Suveran. A salvat România de dezastru și, mai cu seamă, de cucerirea de către ruși. Fără mărețul act regal, România ar fi ajuns o gubernie și românii împrăștiați în imperiul rus! Oricum, viitorul țării fusese hotărât, în secret, la Yalta. Fără să dea socoteală nimănui, Armata Roșie, care nu mai putea fi eliberatoare, ci de ocupație, a impus un nou regim, care excludea suveranitatea, deci regalitatea. În aceste condiții, Majestatea Sa s-a luptat cu morile de vânt. Obligat să semneze un act de abdicare, redactat la Moscova, Regele a fost izgonit de pe tron, în cea mai măreață zi a comunismului, 30 decembrie, ziua fondării Uniunii Sovietice! A plecat din țară cu trenul... Restul averii, susțineau ocupanții comuniști, aparținea "poporului". Exilul a fost dur, atât sentimental, cât și material. Partea inexplicabilă s-a petrecut după așa zisa eliberare de comunism, când, în loc să fie chemat să-și reocupe tronul de pe care îl alungaseră oamenii Moscovei, a fost iarăși alungat din țară. Abia târziu, când nu mai reprezenta un pericol pentru calea spre dezastru impusă României, a fost acceptat și i s-a înapoiat cetățenia română, luată - nu de români, ci de partidul ocupantului rus. Aceste rânduri, deși succinte, dezvăluie un destin trist, însă actul hotărâtor de la 23 august, rezistența acerbă la comunizare, moralitatea sa fără cusur, îl așează pe Regele Mihai I în rândul marilor suverani. Dumnezeu să-l aibă în pază!