Un mare suveran - Majestatea Sa Regele Mihai I

Emanuel Badescu
Regele a murit!

E greu să găsești cuvintele po­tri­vite, presupunând că este posibil să ex­primi în cuvinte durerea și disperarea. Asta în ceea ce mă privește, pentru că Soarele, strălucitor când aș­tern aceste rânduri, pare să transmită, dim­potrivă, ideea că sufletul Majestății Sale urcă la ce­ruri împăcat.
În calitatea mea de documentarist la Biblioteca Academiei, am avut șansa să-i văd toate foto­gra­fii­le, de la vârsta prunciei, în brațele mamei sale, re­gina Elena, sau ale bunicii sale, Regina Maria, până la cele re­cente. Același surâs, același aer inocent. Nu știu câți regi au rămas surâzători și inocenți până în ul­tima zi a vieții pământești, și doar Dumnezeu, is­to­ricul su­prem, știe prin câte a trecut și ce a îndu­rat. Ca suveran, nu a avut noroc. Urcat pe Tronul României Mari, la vârsta de șase ani, a fost detronat de tatăl său, pe când nu împlinise un deceniu de via­ță. Vre­me de nouă ani, și-a văzut mama numai în vacanța mare, părinții trăind despărțiți... A re­venit pe tron în­tr-un moment critic pentru țară, la un an după ce Sta­lin și Hitler, încălcând grav neu­tralitatea decla­rată de Carol II, au sfâșiat România. Același Carol II, tatăl său, după actul ungerii săvârșite de Prea Fe­ricitul Nicodim, i-a luat jumătate din pre­rogative lui Mihai și le-a dăruit generalului Ion Antonescu, pe care l-a numit Conducătorul Statului. Sperase că generalul, filo-francez și filo-englez declarat, va continua dru­mul de alianțe tradițional. S-a înșelat. Antonescu s-a aliat cu Hitler, trăgând după el țara într-un război pierdut dinainte, căci era de bănuit intrarea decisivă în lupte a SUA alături de Anglia-"mamă", cum se în­tâmplase în primul răz­boi mon­dial. În plus, tâ­nărul rege a trebuit să su­por­te înca­dra­rea alături de indivizi pe care îi disprețuia profund. Fotografiile îi înfățișează portretul în ca­drul manifestațiilor populare ori militare, lângă cel al lui Hitler, apoi lângă cel al lui Stalin, cei doi asa­sini ai României Mari. Dacă pentru un om demn era umilitor, pentru El, simbolul națiunii române în in­te­gritatea ei, era o tragedie. Unica mângâiere a fost re­ve­nirea în țară, alături de El, a Reginei Mamă Elena.
Actul de la 23 august 1944 a fost primul gest de Su­veran. A salvat România de dezastru și, mai cu sea­­mă, de cucerirea de către ruși. Fără mărețul act re­gal, România ar fi ajuns o gubernie și românii îm­prăștiați în imperiul rus! Oricum, vii­torul țării fusese hotărât, în se­cret, la Yalta. Fără să dea soco­teală nimănui, Ar­­mata Roșie, care nu mai pu­tea fi eli­beratoare, ci de ocu­pa­ție, a im­pus un nou regim, care ex­cludea su­ve­­ra­nita­tea, deci rega­litatea. În aceste condiții, Majes­ta­tea Sa s-a luptat cu mo­rile de vânt. Obligat să semneze un act de ab­di­care, redactat la Mos­co­va, Re­gele a fost izgonit de pe tron, în cea mai mă­reață zi a co­munismului, 30 de­cem­brie, ziua fondării Uniunii Sovie­tice! A ple­cat din țară cu trenul... Res­tul ave­rii, susțineau ocupanții co­mu­­niști, a­par­ținea "popo­ru­lui". Exilul a fost dur, atât sentimental, cât și ma­te­rial. Partea inex­­pli­ca­bilă s-a petrecut după așa zisa eli­berare de co­mu­nism, când, în loc să fie chemat să-și reocupe tronul de pe care îl alungaseră oa­me­nii Moscovei, a fost ia­răși alungat din țară. Abia târ­ziu, când nu mai re­pre­zenta un pericol pentru calea spre dezastru im­­pusă României, a fost acceptat și i s-a înapoiat ce­tă­țe­nia română, luată - nu de români, ci de parti­dul ocu­pantului rus. Aceste rânduri, deși suc­cinte, dez­văluie un destin trist, însă actul ho­tărâtor de la 23 august, rezistența acerbă la co­mu­ni­zare, mo­ra­li­tatea sa fără cusur, îl așează pe Regele Mihai I în rân­­dul marilor suverani. Dumnezeu să-l aibă în pază!