- Mă număr printre încăpăţânaţii proptiţi în faţa televizorului, care speră, din păcate degeaba, să mai găsească vreo emisiune inteligentă şi fără vulgaritate, aşa cum erau cele la care participai şi tu. Ce vremuri frumoase, când umpleai ecranul cu spontaneitatea şi zâmbetul tău... Ce mai faci?
- Ce ciudat! În ultima vreme, primesc semne cum că oamenii mă văd la "teve", că recent au savurat nu ştiu ce emisiune în care eram şi eu prin imagine. Le-am spus că mă confundă, dar ei sunt gata să jure că m-au văzut... Să fie dorul lor de mine aşa de mare, încât să mă vadă unde nu sunt? Să aibă fantasme? Glumesc, fireşte, dar poate să fie adevărat, nu te pui cu energiile omului! Şi-aşa, întreaga planetă se confruntă cu o grămadă de ciudăţenii. Când, totuşi, insist şi le spun că poate or fi văzut o reluare, ei mijesc ochii cu resemnare şi dau din cap, da, da, admiţând că este posibil ca eu să nu mai fi apărut de ceva timp la televizor. Lucru care este adevărat. Dar dacă tot m-ai provocat, voi face pe psihologul şi-ţi voi spune că, de fapt, tu şi ceilalţi ca tine căutaţi copilăria televiziunii. Căutaţi vremurile bune de altădată, în care spectatorii se simţeau şi ei implicaţi, în spectacolul de pe micul ecran. Altfel nu se explică de ce atunci stăteaţi nemişcaţi în faţa televizorului, iar acum nu rezistaţi nici măcar un minut. Vă plăcea ce vedeaţi! Vă regăseaţi în emisiunile acelea lipsite total de vulgaritate, mesajul era curat. Şi cum eu semăn un pic cu voi, m-aţi adoptat şi m-aţi mângâiat pe cap, protector... Dar să nu fim negativişti! Să ştii că şi acum se găsesc emisiuni de calitate, chiar cu sclipiri uneori, doar că trebuie să ai o telecomandă performantă, care să nu se tocească de la atâtea schimbări de program.
Ce mai fac? Mă caut, aşa cum am făcut totdeauna, încerc să mă identific cu ceea ce fac: cu matinalul Gold Morning de la Radio Gold FM, cu prietenii şi coechipierii mei: Radu Buzăianu şi Artur Palaghia, cu oamenii care ne ascultă. Mă caut şi în Vizite de Lucru, proiectul meu de descoperit munca românilor, pe care-l filmez cu Marius Tudose, care mânuieşte cu măiestrie şi haz, camera de filmat. Mă caut şi în evenimentele pe care le prezint, care sunt cu adevărat deosebite şi scot la iveală oameni şi idei de calitate. Mă mai caut şi în lumea brandurilor româneşti, în lumea activităţilor pentru copii, în lumea care are nevoie de o mână de ajutor. Mă caut şi în locuri nemaibătute şi nemaipovestite, care aşteaptă să le bat şi să le povestesc, apoi, pe blog-ul meu.. Uneori aşteaptă cam mult, recunosc.
Televiziune la ceaun
- Eşti un om atât de vesel, atât de solar, cred că lumina asta merită şi văzută, nu doar auzită la radio. Nu ţi-e dor de televiziune?
- Câteodată, da, când revăd persoane pe care le-am întâlnit pe platoul de televiziune sau când nimeresc peste vreo producţie care are potenţial. Atunci îmi furnică câte-un gând prin cap: "Hai, gata, să mergem să mai facem televiziune, soro!". Şi sor'mea, mintea, care e cu un minut mai deşteaptă decât mine, îmi zice cu sinceritate: "Stai, că tu nu ştii cum se face acum televiziune!". Reţetele s-au schimbat. Nu mai e timp de rafinamente. Se bagă totul, la grămadă, într-un cazan, pentru toate papilele gustative. Şi se fierbe amestecul mult şi bine, până iese un terci universal. Cine poate îl mai mănâncă, cine nu, nu... Ei bine, eu nu mă pricep la televiziunea făcută la ceaun. Prin sticla televizorului distingeai înainte ceva care se anunţa a fi o viziune. Tele-viziune! Acum e tele-platitudine. Chiar? Oare de ce nu se cheamă aşa? Astăzi, viziunile se mai găsesc în lucrări izolate, bine ascunse, în mediul online şi, uneori, la radio. Trebuie să sapi ca să le găseşti. De aceea am ales radioul. Pentru sinceritatea şi libertatea pe care le poate propaga. Pentru lipsa fardului gros. Pentru feedback-ul imediat şi comunicarea prietenească, firească, dincolo de microfon. Şi am ales şi online-ul, unde tot meşteresc şi scormonesc, să-mi fac şi eu un tunel de comunicare simpatic, care să descreţească frunţi. În rest, dacă vrei să te vadă lumea, să fii filmat, poţi s-o faci şi cu telefonul, e aşa de simplu acum! Mai greu e să fii văzut dar şi "reţinut" prin ceea ce ai de spus. Iar până la apreciere... eheeeii...
Râd, râd şi iarăşi râd
- Într-adevăr, am un fel de a fi curios. De asemenea, vreau ca din prima clipă, omul care mă vede sau mă aude să fie familiar cu mine, să stea relaxat, ca şi cum m-ar cunoaşte dintotdeauna. Fără platoşă, fără formalisme. E prea multă convenţie, prea multă pierdere de vreme în comunicarea noastră, mânecile cămăşii trebuie suflecate mai repede. Nici "dumneavoastră" nu-mi place, aş vrea să-l elimin din dialog. Mereu precizez asta din start: oameni buni, hai să fim ca englezii, care se respectă, fără să facă diferenţe între "you" şi "you" (adică "tu" şi "dumneavoastră"). Ei îi zic la fel şi prinţului Charles, dar şi lăptarului. Acesta e şi comportamentul copiilor. Ei nu-şi fac probleme, care a întins primul mâna, dacă prietenul de miuţă locuieşte la bloc sau în duplex, dacă îmbrăcămintea lui e luxoasă sau ponosită. Nu se simt ridicoli, şi de aceea nici nu sunt. Se simt egali, şi de aici, vioiciunea lor. Ei bine, eu cred că dacă ştii să păstrezi limpezimea asta în inimă, ea rămâne uşoară. Oamenii mari sunt încrâncenaţi. Vor să fie cum trebuie. Recunosc, şi eu mă las purtată de acest rol uneori, dar nu-mi vine bine. Din fericire, se elimină de la sine.
- Pari abonată şi la o formă fizică impecabilă. Faci ceva special, Gianina, pentru energia aceasta a ta?
- În plus faţă de râs? Râd, râd şi iarăşi râd. Şi mai bat nişte prieteni pe umăr şi mai râdem împreună, că împreună e mai bine. Şi mă mai uit la cer. Şi văd că e la fel ca în alte ţări, unde au plecat românii, şi mă apuc să cânt de dorul lor. Doine, cântece de copii, Hey Jude, Maria Tănase, Summertime, Dragostea-i un biscuit. Şi pe urmă mai tac. Şi apoi iar încep să mă joc.
Cu bicicleta, prin nori
- Pe lângă sportul ataşat vieţii urbane pe care-l fac vrând-nevrând, mers pe jos, bicicletă, urcat-coborât fără lift, săritură peste bordurile sfărâmate, ridicat copii în braţe şi aruncat în văzduh, am descoperit şi mişcarea "sub îndrumare". Mişcarea de copil ascultător, la orele profesorului de sport. Un om priceput îţi propune exerciţii potrivite ţie, tu le execuţi cât mai bine şi le îmbunătăţeşti cu timpul. E bine să te vadă şi un instructor, cu ochi priceput, pasionat de sport. De asemenea, trebuie să ai şi tu ochi pentru a repera antrenorul potrivit ţie, care să nu te plictisească, să nu te epuizeze, să nu te gonfleze, să nu te destabilizeze, ci doar să te întremeze, îndrepte, clădească. Iar eu m-am nimerit ochi în ochi cu specialiştii de la Centrul Salus, un spaţiu micuţ, dar bine garnisit, cu antrenori pasionaţi, respirând sport şi kineto-terapie. De la ei am primit o stare de bine continuă, lucru pentru care le mulţumesc. Şi mai merg cu bicicleta mea, Pegas, care, pur şi simplu, zboară, chiar şi prin nori şi prin amintiri.
- Ce mănânci?
- Mănânc de toate. Nu mă abat de la regula omului normal. Îmi place tot ce crănţăne, legumele fiind pe locul întâi. Singurul aliment pe care l-am lăsat deoparte cu greu, strângând din dinţi, este laptele. Doar dacă este proaspat muls îl mai savurez, de preferinţă în cadru idilic, ca la bunici.
- Îţi place să găteşti?
- Mai fac din când în când prăjituri cu vişine, ciocolată de casă, ciorbă de perişoare, supă cu tăiţei. Totuşi, cel mai bine ung untul pe pâine. Îmi place să gătesc, dacă am cu cine împărţi. Altfel, n-are nici un chichirez. Şi atunci, mă străduiesc să creez ocazii, care să merite a rămâne de neuitat. Şi, încă un criteriu important: să nu stau la preparat mai mult de 15 minute, hai 16!
- În programul tău este loc şi pentru odihnă?
- Hm, nu prea. Deşi, dacă organismul îmi dictează să-mi ascult târşâitul picioarelor înmuiate, sau să observ zbaterea pleoapei sau chiorăitul stomacului, trag pe dreapta şi remediez. Ce să fac, organismul e un şef necruţător! Mă penalizează dacă exagerez.
Mentă şi busuioc de Sălaj
- Mi-ar plăcea să călătoresc în locuri mai puţin ştiute şi promovate, acolo unde te poţi pierde printre localnici. De fapt, un criteriu de care ţin cont când călătoresc este să ştiu pe cineva al locului, să-i văd modul de viaţă, să-mi prezinte locurile văzute de-aproape, după cum îl atrag şi pe el. Îmi place să înţeleg cum ar fi dacă aş trăi acolo.
- Ai o legătură specială cu natura?
- Să spunem că, dacă nu ies o zi din casă, devin nefericită. Zi de zi trebuie să mă vadă cerul, şi soarele, trebuie neapărat să văd dealuri, câmpii, livezi, să merg cu tălpile goale prin iarbă. În contextul ăsta trebuie să spun neapărat că sunt revoltată fiindcă se taie pădurile în neştire şi că nu mai cumpăr nimic de la "acel magazin" de mobilă care face ravagii prin munţii noştri. Că sunt scandalizată că s-a blocat aplicaţia care-i depista în trafic pe hoţii de lemn, printr-o simplă verificare a numărului maşinii de transport. Şi mă deranjează că nu mai aud de campanii de plantat, de împădurit, cum auzeam când eram copil. Am participat la zeci şi sute. Tot legat de natură, trebuie să-ţi mai spun că, dacă simt miros de mentă sau busuioc, trandafiri sau pământ umed, sunt aruncată automat cu gândul în copilărie, în vacanţele de la bunicii mei din Sălaj, unde am făcut cunoştinţă cu lumea cea verde, în toată splendoarea ei. Mi-e dor de felul cum respectau natura oamenii pe atunci, cu adevărat ca pe o mamă: cu iubire, smerenie şi spirit protector.
- Ce urmează la toamnă, Gianina?
- Chiar! Ce urmează? Nu ştim. Va urma!
Foto: MARIUS TUDOSE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
