- Mă număr printre încăpățânații proptiți în fața televizorului, care speră, din păcate degeaba, să mai găsească vreo emisiune inteligentă și fără vulgaritate, așa cum erau cele la care participai și tu. Ce vremuri frumoase, când umpleai ecranul cu spontaneitatea și zâmbetul tău... Ce mai faci?
- Ce ciudat! În ultima vreme, primesc semne cum că oamenii mă văd la "teve", că recent au savurat nu știu ce emisiune în care eram și eu prin imagine. Le-am spus că mă confundă, dar ei sunt gata să jure că m-au văzut... Să fie dorul lor de mine așa de mare, încât să mă vadă unde nu sunt? Să aibă fantasme? Glumesc, firește, dar poate să fie adevărat, nu te pui cu energiile omului! Și-așa, întreaga planetă se confruntă cu o grămadă de ciudățenii. Când, totuși, insist și le spun că poate or fi văzut o reluare, ei mijesc ochii cu resemnare și dau din cap, da, da, admițând că este posibil ca eu să nu mai fi apărut de ceva timp la televizor. Lucru care este adevărat. Dar dacă tot m-ai provocat, voi face pe psihologul și-ți voi spune că, de fapt, tu și ceilalți ca tine căutați copilăria televiziunii. Căutați vremurile bune de altădată, în care spectatorii se simțeau și ei implicați, în spectacolul de pe micul ecran. Altfel nu se explică de ce atunci stăteați nemișcați în fața televizorului, iar acum nu rezistați nici măcar un minut. Vă plăcea ce vedeați! Vă regăseați în emisiunile acelea lipsite total de vulgaritate, mesajul era curat. Și cum eu semăn un pic cu voi, m-ați adoptat și m-ați mângâiat pe cap, protector... Dar să nu fim negativiști! Să știi că și acum se găsesc emisiuni de calitate, chiar cu sclipiri uneori, doar că trebuie să ai o telecomandă performantă, care să nu se tocească de la atâtea schimbări de program.
Ce mai fac? Mă caut, așa cum am făcut totdeauna, încerc să mă identific cu ceea ce fac: cu matinalul Gold Morning de la Radio Gold FM, cu prietenii și coechipierii mei: Radu Buzăianu și Artur Palaghia, cu oamenii care ne ascultă. Mă caut și în Vizite de Lucru, proiectul meu de descoperit munca românilor, pe care-l filmez cu Marius Tudose, care mânuiește cu măiestrie și haz, camera de filmat. Mă caut și în evenimentele pe care le prezint, care sunt cu adevărat deosebite și scot la iveală oameni și idei de calitate. Mă mai caut și în lumea brandurilor românești, în lumea activităților pentru copii, în lumea care are nevoie de o mână de ajutor. Mă caut și în locuri nemaibătute și nemaipovestite, care așteaptă să le bat și să le povestesc, apoi, pe blog-ul meu.. Uneori așteaptă cam mult, recunosc.
Televiziune la ceaun
- Ești un om atât de vesel, atât de solar, cred că lumina asta merită și văzută, nu doar auzită la radio. Nu ți-e dor de televiziune?
- Câteodată, da, când revăd persoane pe care le-am întâlnit pe platoul de televiziune sau când nimeresc peste vreo producție care are potențial. Atunci îmi furnică câte-un gând prin cap: "Hai, gata, să mergem să mai facem televiziune, soro!". Și sor'mea, mintea, care e cu un minut mai deșteaptă decât mine, îmi zice cu sinceritate: "Stai, că tu nu știi cum se face acum televiziune!". Rețetele s-au schimbat. Nu mai e timp de rafinamente. Se bagă totul, la grămadă, într-un cazan, pentru toate papilele gustative. Și se fierbe amestecul mult și bine, până iese un terci universal. Cine poate îl mai mănâncă, cine nu, nu... Ei bine, eu nu mă pricep la televiziunea făcută la ceaun. Prin sticla televizorului distingeai înainte ceva care se anunța a fi o viziune. Tele-viziune! Acum e tele-platitudine. Chiar? Oare de ce nu se cheamă așa? Astăzi, viziunile se mai găsesc în lucrări izolate, bine ascunse, în mediul online și, uneori, la radio. Trebuie să sapi ca să le găsești. De aceea am ales radioul. Pentru sinceritatea și libertatea pe care le poate propaga. Pentru lipsa fardului gros. Pentru feedback-ul imediat și comunicarea prietenească, firească, dincolo de microfon. Și am ales și online-ul, unde tot meșteresc și scormonesc, să-mi fac și eu un tunel de comunicare simpatic, care să descrețească frunți. În rest, dacă vrei să te vadă lumea, să fii filmat, poți s-o faci și cu telefonul, e așa de simplu acum! Mai greu e să fii văzut dar și "reținut" prin ceea ce ai de spus. Iar până la apreciere... eheeeii...
Râd, râd și iarăși râd
- Gianina, ți-ai păstrat felul de a fi luminos, deschis, prietenos, mereu curios, cu zâmbetul pe obraz. Te ajută felul ăsta de-a fi să-ți păstrezi tinerețea din inimă?
- Într-adevăr, am un fel de a fi curios. De asemenea, vreau ca din prima clipă, omul care mă vede sau mă aude să fie familiar cu mine, să stea relaxat, ca și cum m-ar cunoaște dintotdeauna. Fără platoșă, fără formalisme. E prea multă convenție, prea multă pierdere de vreme în comunicarea noastră, mânecile cămășii trebuie suflecate mai repede. Nici "dumneavoastră" nu-mi place, aș vrea să-l elimin din dialog. Mereu precizez asta din start: oameni buni, hai să fim ca englezii, care se respectă, fără să facă diferențe între "you" și "you" (adică "tu" și "dumneavoastră"). Ei îi zic la fel și prințului Charles, dar și lăptarului. Acesta e și comportamentul copiilor. Ei nu-și fac probleme, care a întins primul mâna, dacă prietenul de miuță locuiește la bloc sau în duplex, dacă îmbrăcămintea lui e luxoasă sau ponosită. Nu se simt ridicoli, și de aceea nici nu sunt. Se simt egali, și de aici, vioiciunea lor. Ei bine, eu cred că dacă știi să păstrezi limpezimea asta în inimă, ea rămâne ușoară. Oamenii mari sunt încrâncenați. Vor să fie cum trebuie. Recunosc, și eu mă las purtată de acest rol uneori, dar nu-mi vine bine. Din fericire, se elimină de la sine.
- Pari abonată și la o formă fizică impecabilă. Faci ceva special, Gianina, pentru energia aceasta a ta?
- În plus față de râs? Râd, râd și iarăși râd. Și mai bat niște prieteni pe umăr și mai râdem împreună, că împreună e mai bine. Și mă mai uit la cer. Și văd că e la fel ca în alte țări, unde au plecat românii, și mă apuc să cânt de dorul lor. Doine, cântece de copii, Hey Jude, Maria Tănase, Summertime, Dragostea-i un biscuit. Și pe urmă mai tac. Și apoi iar încep să mă joc.
Cu bicicleta, prin nori
- Nu renunț la întrebare: faci sport, de ești atât de tonică?
- Pe lângă sportul atașat vieții urbane pe care-l fac vrând-nevrând, mers pe jos, bicicletă, urcat-coborât fără lift, săritură peste bordurile sfărâmate, ridicat copii în brațe și aruncat în văzduh, am descoperit și mișcarea "sub îndrumare". Mișcarea de copil ascultător, la orele profesorului de sport. Un om priceput îți propune exerciții potrivite ție, tu le execuți cât mai bine și le îmbunătățești cu timpul. E bine să te vadă și un instructor, cu ochi priceput, pasionat de sport. De asemenea, trebuie să ai și tu ochi pentru a repera antrenorul potrivit ție, care să nu te plictisească, să nu te epuizeze, să nu te gonfleze, să nu te destabilizeze, ci doar să te întremeze, îndrepte, clădească. Iar eu m-am nimerit ochi în ochi cu specialiștii de la Centrul Salus, un spațiu micuț, dar bine garnisit, cu antrenori pasionați, respirând sport și kineto-terapie. De la ei am primit o stare de bine continuă, lucru pentru care le mulțumesc. Și mai merg cu bicicleta mea, Pegas, care, pur și simplu, zboară, chiar și prin nori și prin amintiri.
- Ce mănânci?
- Mănânc de toate. Nu mă abat de la regula omului normal. Îmi place tot ce crănțăne, legumele fiind pe locul întâi. Singurul aliment pe care l-am lăsat deoparte cu greu, strângând din dinți, este laptele. Doar dacă este proaspat muls îl mai savurez, de preferință în cadru idilic, ca la bunici.
- Îți place să gătești?
- Mai fac din când în când prăjituri cu vișine, ciocolată de casă, ciorbă de perișoare, supă cu tăiței. Totuși, cel mai bine ung untul pe pâine. Îmi place să gătesc, dacă am cu cine împărți. Altfel, n-are nici un chichirez. Și atunci, mă străduiesc să creez ocazii, care să merite a rămâne de neuitat. Și, încă un criteriu important: să nu stau la preparat mai mult de 15 minute, hai 16!
- În programul tău este loc și pentru odihnă?
- Hm, nu prea. Deși, dacă organismul îmi dictează să-mi ascult târșâitul picioarelor înmuiate, sau să observ zbaterea pleoapei sau chiorăitul stomacului, trag pe dreapta și remediez. Ce să fac, organismul e un șef necruțător! Mă penalizează dacă exagerez.
Mentă și busuioc de Sălaj
- Călătorești?
- Mi-ar plăcea să călătoresc în locuri mai puțin știute și promovate, acolo unde te poți pierde printre localnici. De fapt, un criteriu de care țin cont când călătoresc este să știu pe cineva al locului, să-i văd modul de viață, să-mi prezinte locurile văzute de-aproape, după cum îl atrag și pe el. Îmi place să înțeleg cum ar fi dacă aș trăi acolo.
- Ai o legătură specială cu natura?
- Să spunem că, dacă nu ies o zi din casă, devin nefericită. Zi de zi trebuie să mă vadă cerul, și soarele, trebuie neapărat să văd dealuri, câmpii, livezi, să merg cu tălpile goale prin iarbă. În contextul ăsta trebuie să spun neapărat că sunt revoltată fiindcă se taie pădurile în neștire și că nu mai cumpăr nimic de la "acel magazin" de mobilă care face ravagii prin munții noștri. Că sunt scandalizată că s-a blocat aplicația care-i depista în trafic pe hoții de lemn, printr-o simplă verificare a numărului mașinii de transport. Și mă deranjează că nu mai aud de campanii de plantat, de împădurit, cum auzeam când eram copil. Am participat la zeci și sute. Tot legat de natură, trebuie să-ți mai spun că, dacă simt miros de mentă sau busuioc, trandafiri sau pământ umed, sunt aruncată automat cu gândul în copilărie, în vacanțele de la bunicii mei din Sălaj, unde am făcut cunoștință cu lumea cea verde, în toată splendoarea ei. Mi-e dor de felul cum respectau natura oamenii pe atunci, cu adevărat ca pe o mamă: cu iubire, smerenie și spirit protector.
- Ce urmează la toamnă, Gianina?
- Chiar! Ce urmează? Nu știm. Va urma!
Foto: MARIUS TUDOSE