Bunica şi vecinele ei

La sfat de seară, despre Dumnezeu

Erau trei - tanti Stela, tanti Şeitan şi tanti Sina. Tanti Şeitan, tare înaltă şi zveltă, tanti Sina, măruntă şi voinică, iar tanti Stela, potrivită la înălţime şi la făptură. Nu ştiu cum şi de ce se prinseseră ele prietene, că pe "drumul ăl mare" al satului, cum îi spuneau ele, mai erau şi alte bătrâne de seama lor. Dar ele trei aveau o le­gătură aparte cu bunica mea, Lenuţa, aşa că ve­neau împreună, ori pe rând, iar ea le primea în bu­că­tărie, unde era cald, luminos şi curat şi avea acolo şi maşina de cu­sut. Şi în timp ce ele îşi sorbeau cafeaua din ceşcuţe de porţelan, bu­nica îşi vedea de cusu­tul ei, mai trăgea un ti­ghel, mai cosea o mâ­necă. Conversaţia celor patru bă­trâne era domoală, secon­dată de acul maşinii care puncta tăcerile cu înţepături sacadate. Deşi nu prea înţe­le­geam ce vorbesc, îmi plăcea să mă aciuez pe lângă ele, sor­bindu-mi şi eu "ca­feaua", pe care bunica mi-o turna cu zgârcenie, înzecită cu apă, peste care arunca mult zahăr. Era, în micile lor "adunări", o bunăcuviinţă şi o linişte pe care nu le-am mai întâlnit niciunde, şi de care, acum, îmi e dor. Bunica şi vecinele ei aveau aşeza­rea şi siguranţa pe care le primiseră la naştere, într-o ţară după care încă suspinau. Cres­cuseră în Româ­nia Mare, care între timp se făcuse mai mică şi încăpuse pe mâna comuniştilor. "Re­gele, maică" îmi spunea bunica, "trecea pe aici, pe drum, cu ma­şina decapotabilă, fără nicio pază. Lumea îl iubea. Ăştia..." şi făcea cu mâna a leha­mite, semn că nici nu mai are rost să vorbim. De rege mi-a vorbit bu­nica de mai multe ori. Şi despre Mântui­torul Iisus. Aceştia au fost cei trei stâlpi pe care s-a aşezat viaţa ei: Dumnezeu, Regele şi Ţara. Fără ei, nu şi-ar fi putut concepe viaţa. Acum regele nu mai era, la putere erau comuniştii, aşa că bă­trânelor le mai ră­măseseră doar Dumnezeu şi ţara. Mai ales Dumne­zeu.

Casa de două sute de ani

"Măi, Cristi, puiule, de ce ne-o fi lăsat Dum­ne­zeu să trăim atâta pe pământ?". "Păi, ştiu eu, tanti Stela? Ca să aveţi timp pentru mântuire." "Să ştii că da...".
Soarele cade pieziş peste "drumul ăl mare", iar eu stau pe bancă, la poartă, de vorbă cu tanti Stela şi cu tanti Şeitan. Din cele patru prietene, doar ele două au mai rămas, încăpăţânându-se să nu moară. În afară de tâmplele cernite, şi nici ele de tot, chipul le este aşa cum îl ştiu dintotdeauna, de parcă timpul ar fi încremenit în copilăria mea. Da, le-au mai apă­rut riduri, pe ici, pe colo, sunt puţin mai aduse de spate, dar mersul le e aidoma anilor de demult: cum­­pănit, nici repede, nici încet, iar mintea le mer­ge strună, fără să arate că amândouă se apropie de 94 de ani... Secretul lor, pe care nici măcar ele nu cred că îl ştiu, este adânc îngropat în viaţa pe care au dus-o. O viaţă despre care acceptă să vorbim, acum, când afară vipiile verii se potolesc.
Tanti Stela ne pofteşte la ea. În curtea ei şi în bu­cătăria de vară, podită pe jos cu pământ, mă ju­cam când eram copil. Casa, ridicată acum aproa­pe 200 de ani, are odăile largi şi pereţi groşi. Când intrăm, răcoarea ne primeşte în braţele ei. Lumina filtrată de ferestrele cu obloane îmbracă obiectele vechi într-o strălucire arămie. Coborâm în timp, cu amin­tirile depănate de tanti Stela, cu multă vreme înainte să vin eu pe lume, înainte chiar ca ţara să fie rotundă şi noi, ardelenii, să fim uniţi cu cei din Regat.

Cărţile de rugăciuni de pe poliţă

"Să ştii că şi noi, românii din zona Braşovului, am fost persecutaţi aici, dar nu ca în nordul Ar­dea­lului. Nu ne dădeau voie să ne facem case în capul satului şi nici biserică. Trebuia să stăm pe coaste, spre pădure, că în mijlocul satului erau numai ei, ungurii. În rest, lumea era înstărită. Mocanii mun­ceau mult. Chiar dacă aveau oi multe, cum a avut tata' meu şi străbu­nicu' tău, aveau, săracii, des­tule necazuri. La unu'-doi ani buni, venea câte unu' greu, cu iarnă as­pră, când le mureau oile pe capete. Le ţineau în baltă, afară, nu ca acum, închise în ocol. Dacă venea frigul mare, mureau oile cu sutele. În anii ăia grei, mocanii luau din ce strânseseră în anii buni. Soţiile erau cele care ţineau casa şi aveau toţi banii. Primăvara mergeau la bărbaţii lor în baltă şi luau banii de pe miei, apoi îi puneau bine, în credenţ, şi tot ele îi dădeau înapoi când era nevoie. Aveau o viaţă grea, dar aveau şi credinţă şi frică de Dumnezeu, care îi întă­reau. Spuneau: «Aşa a vrut Dumnezeu!» şi mer­geau mai departe. Să îţi arăt cărţile de rugăciuni ale mamei şi ale tatei! Uită-le colea, pe poliţă. Nu le citeau mereu, pentru că erau foarte ocupaţi, dar când îşi găseau timp, se rugau. Dimineaţa, întâi îşi citeau rugăciunile şi abia apoi se apucau de lucru."

Cum se murea în Săcele

De când îi murise nevasta, bunicul se înstrăinase parcă de lume. Copiii îl chemaseră să stea cu ei, dar el, cioban deprins cu singurătatea munţilor, refu­zase. Rămăsese singur, în gospodăria lui. Avea şi o fâşie de grădină, unde plantase câteva sălcii, ca să aibă prin ogradă câte un lemn. Trecut de 70 de ani, de acum îşi aştepta plecarea. Dar dacă nu suferea să stea pe capul copiilor, pe ele, pe nepoatele lui, le răbda cu drag. Veneau la el şi rămâ­neau peste noapte. Atunci i-a aflat tanti Stela taina, una care avea să îi desluşească şi ei marea putere a rugăciunii. În crucea nopţii, când orice zgomot din sat adormea, bă­trânul se scula, nesmintit, în­totdeauna la ora 12. Îi auzeau trupul gros, de cioban voinic, cum îşi începe rugăciunea, prinzând să se închine, să facă metanii multe, pomenin­du-i pe toţi ai casei. Se ruga să îi aibă Dumnezeu în paza lui cea sfântă, ferindu-i de primejdii, de neca­zuri şi boli. Uneori, bătrânul făcea mult zgomot, răpindu-le nepoatelor din somnul cel dulce, de noap­te. Atunci începeau să se foiască în aşternut, iar el le spunea să coboare şi să se roage împreună cu el. "Cu asta nu-l uit. Nici mama, nici tata nu se sculau la miezul nopţii să se închine, dar bunicul da. N-am uitat niciodată cum ne zicea, când ne au­zea învârtindu-ne în pat: «Ia scoală, taică, şi faceţi vreo două mătănii. Cât mă rog eu, voi faceţi mătă­nii». Şi să ştii că a avut un sfârşit uşor. A avut aşa, o vedenie. I-a spus unei nepoate: «Azi o să am o zi grea. Se cam termină cu mine, pe aici, pe pământ. Mergeţi acasă, să vie mamele voastre să stea lângă mine şi chemaţi şi vecinii». L-au întrebat ce se în­tâmplă, dacă îi e rău, dar bunicul le-a spus doar atât: «Mă simt obosit şi ştie Dumnezeu că eu până mâine nu mai sunt! Văd o femeie, aici, în colţ, îm­brăcată toată în negru. Voi nu o vedeţi?». Nu o vedea nimeni. Bunicul şi-a făcut rugăciunea, s-a suit în pat, ş-apăi după vreo două ore, s-a auzit cum tremura patul. «M-au luat nişte frisoane reci. Aprindeţi lumânările!». Au aprins lumânările şi el şi-a dat duhul, vegheat de copii şi vecini. Vedeţi, cre­dinţa... I-a descoperit Dumnezeu sfârşitul! Aşa mureau oamenii odată! Aveau bătrânii vedenii trimise de Domnul, că doar erau tot timpul în suflet cu el. Tot aşa a murit naşa mea... Ea şi-a rupt, săraca, piciorul şi a stat ultimii ani beteagă la pat. Femeie credincioasă, la ea candela nu se stingea niciodată! Împlinise 84 de ani când, într-o zi, i-a spus fică-sii: «Ţico, eu nu mai am mult! Uite, Maica Domnului este împrejurul candelei! Astăzi mă duc!». Şi până seara a murit!".


Interviu la 93 de ani
"Credinţa părinţilor mei m-a ocrotit toată viaţa"

- Tanti Şeitan, mata de unde ai deprins cre­dinţa?

- De la ai mei. Eu sunt venită aici, în Săcele. Am avut părinţi foarte simpli, dar foarte credincioşi. Tăticu' avea un suflet de aur. Părinţii ar fi vrut să îl facă preot, dar el a ajuns tot ţăran, plugar cu patru clase, umbla doar în opinci. Da' nu exista să lip­sească de la biserică! Ma­ma, mai scăpa, că avea une­ori treabă, dar tăticu' nu. În fie­care seară se pu­neau şi fă­ceau metanii şi ne puneau şi pe noi. Îmi amintesc că ne scula ne­greşit, în noap­tea de Paşte, că ziceau că în noap­tea aia nici cloşca nu stă pe ouă. Şi în toată viaţa puterea asta a credinţei părinţilor ne-a ocrotit.

- Mata ţi-ai găsit sprijin în Dumnezeu?

- Păi, prin câte am trecut prin străini, că sunt plecată de la 17 ani de acasă, nu aş fi răzbit fără El. Mă uit în urmă, în viaţa mea, şi văd că dacă pui rău peste rău nu faci nimic, nici acasă, în familie, nici altundeva! Dar dacă pui bine peste rău, mai speri la ceva. Invers, niciodată! Dacă se întâmplă ceva şi ţii şi tu la ale tale şi ţine şi celălalt la ale lui, nu faci nimic! Dar dacă cedezi tu, mai ales acasă, în familie, atunci ies bine lucrurile. Nu ştiu cât sunt eu de credincioasă, dar Domnul mi-a pus aşa, un acoperământ, cu care m-a ferit. Ar fi trebuit să fiu moartă până acum de patru ori. La cei 93 de ani ai mei, am patru infarcte, ultimul făcut acum patru luni, la începutul lui aprilie. Mi-a spus un doctor că am mai multe vieţi în mine, ca pisica. Dar nici nu stau. Îţi spun, în frica lui Dumnezeu, că dacă stau, îmi e mai rău. Cum activez şi mă bag şi colo şi colo, parcă mi le ia Dumnezeu cu mâna. Nu poate să creadă lumea, dar cine crezi că m-a salvat de atâtea ori? Dumnezeu! Am intrat în comă, dar el m-a salvat. Nu sunt vrednică, dar atâta m-a păzit Domnul, că îmi e frică de tinerii de astăzi care nu Îl iau în serios. Să ai doar mode, luxuri... Le faci, dragă, şi pe astea, dar trebuie să te apleci şi spre Dumnezeu. Mi-aş dori să îi conving pe tineri că numai Dumnezeu ne poate ajuta! Dar, ca să fiu sinceră, sinceră, eu nu pot nici măcar pe ai mei să îi întorc la credinţă... Până la urmă, fiecare dintre noi avem păcatele noastre. Suntem fiecare cum suntem. Că şi noi, moşii şi babele, care mergem mereu la biserică, suntem plini de răutate. Dar parcă e altfel când mergi la sfânta biserică, pentru că te apără puterea lui Dumnezeu! Dacă intri acolo, între icoa­nele alea, chiar dacă nu ai atâta putere să ai credinţă, şi tot îţi face bine. Biserica te ajută întotdeauna, îţi dă nădejde, că oricât de bătrân ai fi, nu eşti singur. Domnul veghează asupra ta.

- Dar de rugat, cum te rogi?

- Aici să ştii că am păcate. Spun dimi­nea­ţa şi seara doar Ta­tăl Nostru şi Îngere­lul. Că sunt grăbită, că sunt bolnavă, sunt nesocotită... Nici nu mai văd bine să ce­tesc, nici pe matale nu te văd bine. Mă rog însă în timpul zilei, spun mereu "Doam­ne, ajută-mă!, Doam­ne, nu mă lăsa! Mai­ca Domnului, ai grijă de mine!". Astea cu­vinte le zic eu în su­fle­tul meu! Nici când cetesc, o fi păcat ori nu, eu cetesc numa' în gând, nu pot să spun nici măcar cu voce înceată. Doar că acu' nu mai văd să cetesc, decât cu cerneală mai pronunţată.

- Dar de moarte ţi-e frică, tanti Şei­tan?

- Nu, deloc nu mi-e frică. Eu sunt pe timpul de plecare, sunt pe marginea gropii. Dar mi-aş dori să mai trăiesc puţin, poate îi fac pe ai mei să se mai apropie un pic de credinţă şi de biserică. Dar nu mi-e frică deloc, de ce să îmi fie frică, că de asta nu ne scapă nimenea. Acolo ne e locul... La câte infarcte am avut şi de câte ori trebuia să mor, cine ar fi crezut că ajung la 93 de ani, iaca 94, în noiembrie? Acu 30 de ani a venit moartea la mine în spital, în chipul unui bărbat urât şi cu degete lungi, aşa... L-am văzut în realitate cum şi-a băgat mâinile sub mine şi a zis: "Hai cu mine, hai cu mine!". "Dulce Maica Domnului", am ţipat: "Nu mă lăsa. Nu merg, nu merg!" de-am trezit tot salo­nul. Eram şase femei, toate bolnave cu inima. Nu pot să îmi explic ce a fost, dar ştiu că numai puterea lui Dumnezeu m-a salvat! Dintr-atâtea m-a scos El pe mine! Să ştii că tot ce ţi-am spus sunt trăite de-adevărat. Le-am trăit şi le-am dus în spate, aşa cum mă vezi. Aproape o sută de ani.

Dâra de lumină

Peste încăpere s-a lăsat liniştea. Tanti Şeitan a plecat grăbită să vadă de casă, că-şi lăsase treburile în drum, iar eu am rămas o vreme cu tanti Stela, sub privirea moşilor ei, înrămaţi în fotografiile de pe pereţi. Şi cum stă aşa, cuminte şi tăcută pe laviţă, mi se urcă în minte câteva amintiri cu ea, din anii copilăriei, mai cu seamă cu ea în biserică. Îmi amin­tesc cum venea întotdeauna la slujbe, duminica, precisă ca un ceas nemţesc. Urca de fiecare dată în cafas, şi se aşeza pe o laviţă, sub o icoană uriaşă a Maicii Domnului cu Pruncul. Doar din felul în care îşi aşeza palmele una peste cealaltă la rugă­ciune, cu un gest care împreuna deopotrivă dorul şi împăcarea, ai fi putut să-i deprinzi toată taina credinţei. În tinereţe, Sfânta Fe­cioară desenase linia vieţii printr-un vis tul­burător. Era în vremea când, la 21 de ani, se gândea, ca orice fată tânără, pe ce drum să apuce, ce soţ să îşi aleagă. Cu toată pute­rea credinţei s-a spri­jinit în rugăciuni. Sparg liniştea şi o în­treb dacă mai ţine min­te întâmplarea de atunci. Îmi răspunde de parcă s-ar ruga. "Chiar dacă e mult de atunci, îmi amintesc ca şi ieri. Eu aveam o iconiţă, la care mereu mă rugam, cu Maica Domnului în doliu. Şi am visat că Măicuţa din icoana mea s-a făcut mare, iar eu am căzut în genunchi în faţa ei şi am strigat către ea, cu durere: «Învaţă-mă ce să fac cu tinereţea mea!». Şi atunci, m-am trezit din somn cu amintirea Maicii Domnului şi cu o fierbinţeală cum n-am avut în viaţa mea. Aşa, o fierbinţeală, din cap până în picioare. Şi am auzit o voce limpede, care-mi spunea: «Stai în pace, ai răbdare. Nunta ta e în cer. Roagă-te!». Şi de atunci, să ştii că ori de câte ori am avut un necaz, parcă Măicuţa m-a luat în mână şi m-a scos din toată mocirla".
După acest vis, Tanti Stela nu s-a mai căsătorit niciodată. A rămas în casa ei bătrână, cu datinile ei străvechi. Maica Domnului a ştiut ce să facă cu tine­reţea ei. A lăsat-o în lume, ca să bată, necon­tenit, drumul spre biserică şi credinţă, lăsând în urma ei o dâră de lumină cura­tă, care să le arate şi celorlalţi oameni, strânşi în încleştările grele ale vieţii, cum se ajunge la cer.

(Fotografiile autorului)