Cenaclul de la Casa de copii
- Te-ai născut într-o familie numeroasă, şi nu prea avută, cu 12 copii, într-un sat din judeţul Botoşani. Pe la şapte ani, părinţii au fost nevoiţi să te dea la Casa de copii, un loc plin de traume, deloc fericit, şi care nu prea naşte artişti. Tu cum ai ajuns scriitor?
- Eu n-aş spune că aceste condiţii biografice te îndepărtează de literatură, ci, dimpotrivă, mă întreb dacă rămânând acasă, aş mai fi găsit drumul spre literatură. La Casa de copii mi s-au ascuţit câteva sensibilităţi, care, suprapuse pe o seamă de experienţe foarte dure, m-au împins spre literatură. Desigur, dacă eşti lipsit de o anumită înzestrare, această combinaţie de sensibilităţi şi experienţe te poate duce spre pierzanie.
- Cum s-a produs declicul? A existat vreun sprijin divin? Omenesc?
- Sigur că din noianul de fapte, aş putea să decelez câteva... Aşa cum a fost, de pildă, întâlnirea cu poetul Lucian Alexa din Botoşani. Venea şi mă scotea în oraş de la Casa de copii, ca să mă înveţe ce este poezia. Adică, să-mi dea de băut. Poeţii trebuie să bea, nu-i aşa? (Râde) Aveam 14 ani. Mai târziu, m-a dus şi la femei, că şi asta trebuie să facă poeţii. De poezie vorbeam puţin. Dar a contat relaţia mea cu el, pentru că îmi dădea un curaj pe care nu-l aveam. Fiind crescut toată viaţa cu băţul din urmă, faptul că mă punea într-un context al libertăţii îmi dădea un curaj interior pe care apoi îl foloseam pentru a mă exprima. Aşa am îndrăznit să scriu poezie. Şi-apoi am mers mai departe: am făcut un cenaclu, care a fost o adevărată revoluţie la Casa de copii. Până atunci eram o enclavă - lumea din afară nu se apropia de noi, noi nu ieşeam. Deodată, a apărut această deschidere. Ne-a fost adus să ne vorbească istoricul şi criticul literar Constantin Ciopraga, apoi un profesor universitar de la Iaşi şi alţii... Am primit colecţiile unor reviste literare şi îmi amintesc că i-am citit pentru prima dată, în Luceafărul, pe Paul Goma şi Silvia Kerim, de care nu auzisem până atunci. Copiii din sat au început să vină şi ei la cenaclu şi ne-am împrietenit. Era un aer fantastic de proaspăt, peste îmbâcseala zilelor noastre obişnuite.
- Îţi aminteşti când ai avut pentru prima oară sentimentul că scrisul nu e o joacă, ci ceva care te împlineşte şi care te face să trăieşti într-un anume fel?
- Am început să scriu prin clasa a treia sau a patra, poezii naive, cu mieluşei şi fluturaşi. Printr-a şasea, mi-a fost "publicată" la gazeta de perete a casei de copii o poezie cu Partidul. Emoţia pe care am avut-o când mi-am văzut acea poezioară, bătută la maşină pe o foaie A4 şi lipită pe perete, nu o mai am acum, nici când îmi apare o carte. Văzând că unii mă apreciază, am început să mă concentrez pe scris. Era şi o formă de refugiu. Scrisul are avantajul că îţi oferă totul. Tot ce nu aveam sau tot ce voiam să fiu, să trăiesc, îmi imaginam. Multe din povestirile care s-au născut atunci le scriam, multe doar le povesteam... plătit. Eram câţiva povestaşi care făceam cu rândul, seară de seară, şi cei care ne ascultau ne dădeau suplimentul lor de hrană de a doua zi, drept plată. Iar mâncarea era foarte valoroasă pentru noi. Îţi dai seama ce nevoie aveam cu toţii de poveste, dacă renunţam la aşa ceva. Dimineaţa umblam cu căciula pe la mese şi adunam eugeniile sau napolitanele care mi se cuveneau. Băieţii respectau creaţia, care azi nu se mai respectă. Şi erau foarte capitalişti, dacă nu le plăcea ce le istoriseai, nu căpătai nimic.
La scris, în ţinută de gală
Primele reportaje
- La început am fost mai pasionat de citit. Am învăţat să citesc singur, de pe cărţile fraţilor mei mai mari, înainte de a intra la şcoală. Pe urmă m-am aprins şi de scris. Sunt decenii de când n-aş mai putea trăi fără să scriu. Când nu scriu poezie - prima mea iubire -, scriu proză, reportaj, ori diferite articole. Poezie scriu rar acum, din păcate, doar de câteva ori pe an, când am trăiri puternice, care se cer traduse în vers. Scrisul este un act ritualic. De aceea, nici nu mă aşez la scris oricum. Mă bărbieresc, mă îmbrac frumos şi mă pregătesc sufleteşte. Iau în serios fiecare rând pe care îl tastez la computer. Altfel nici nu se poate, că nu-ţi iese nimic. În plus, trăiesc un paradox: îmi place scrisul, dar nu-mi place să scriu. Scriu foarte greu, mă căznesc pe două fraze o oră întreagă. Pentru mine, scrisul e un chin, înjur, încep să plâng, am emoţii, mă dau cu capul de pereţi. Frica de eşec îmi dă stări cumplite. Am avut mereu probleme cu termenele limită de predare a textelor la ziar, din pricina asta. Lumea credea că-s leneş. Nu-i adevărat, muncesc mai mult ca alţii, dar nu am uşurinţa scrisului şi, în plus, sunt perfecţionist. Sigur, vine şi răsplata atunci când, după ce am terminat un text şi pun punct, îl iubesc şi sunt fericit. Nu contează că e un text mic, că nu e o capodoperă, este născut de mine, şi starea aceea de după răscumpără tot chinul. Asta ţine şi de foame, un timp. Mai mult, ţine de viaţă. În sensul că mă leagă de viaţă. Trei, patru zile. Apoi, iar îmi dau cu pumnii în cap: aoleu, ce scriu, cum scriu?!
- Cel puţin două dintre cărţile tale au avut mult succes: "Necunoscutul Mihai Codreanu" şi "Cele mai frumoase reportaje". Nu eşti nici genul de om căruia îi place să se bage în faţă, să fie sub reflectoare. Cum te descurci cu notorietatea?
- Deunăzi am realizat că eu urc ultimul în autobuz, chiar şi când e capăt de linie şi sunt doar câţiva călători în staţie. Nu că nu ştiu să dau din coate, dar nici nu-mi propun. Iar această fire a mea mă pune uneori în situaţii ridicole. Să-ţi dau un exemplu. Ieri am mers la o lansare de carte, unde trebuia să şi vorbesc. Am ajuns mai târziu şi m-am băgat după o uşă. Organizatorii au anunţat la microfon că sunt în sală şi m-au poftit alături de ei. Eu strigam că da, sunt acolo, dar nu se auzea. Scena s-a repetat de câteva ori, până mi-am dat seama că sunt penibil. Adică sunt invitat la o lansare şi eu mă aşez după o uşă... Mai târziu am şi plecat, sub un pretext oarecare. Cam aşa e şi cu "notorietatea". Uite, foarte greu am acceptat şi interviul ăsta. Nu-mi place să vorbesc despre mine. Sunt un ins retras. E jenant să mă expun. Iar când ai şi un pic de notorietate e foarte greu de suportat.
Dumnezeul lumii cuvintelor
Cerşetor pentru o zi
- De ce să scriu despre universul Popescu şi nu despre universul Ilişoi, cu atât mai mult cu cât îl cunosc cel mai bine? Nu înseamnă că, dacă pornesc de la anumite lucruri care mi s-au întâmplat, fac un proces-verbal detaliat al vieţii mele. Într-un anume mod, orice literatură este autobiografică. Până şi literatura SF. Toate personajele au ceva din tine. Nu poţi da în literatură ceva ce nu ai. La mine este vorba şi despre răfuielile pe care le am cu trecutul meu. Am zone din mine pe care eu însumi le explorez cu uimire. E un demers de autocunoaştere, din care dacă se poate alimenta şi altul, cu atât mai bine. Mi s-a mai reproşat că sunt narcisist. Toţi creatorii, mari sau mici, sunt puţin narcisişti, pentru că nu poţi crea în desconsiderarea ta. Tu eşti dumnezeul lumii tale de cuvinte. Oricum, eu nu scriu doar despre mine.
"Prefer făina integrală!"
Reporter la Jurnalul Naţional
Reporterul şi frumuseţile patriei
- Sunt roluri în care pot intra uşor, pentru că sunt un om umil, provenit de la ţară, şi cu o părere proastă despre sine. Mă simt mai bine între oameni simpli, îi înţeleg mai bine, pentru că trăiesc ca ei. Şi-apoi, trebuie să fii credibil. M-am dus să fac un reportaj incognito la spitalul de obezi, doar nu mă puteam duce la coafeze, se prindeau că nu sunt de acolo. (Râde) Şi între gunoieri, la fel. Am trăit în medii joase şi, în plus, am o fascinaţie pentru ele mai mare decât pentru mediile selecte. Este diferenţa dintre făina integrală şi făina cu trei nule - din care s-a extras totul, s-a esenţializat, dar nu mai are niciun farmec. Lumea de jos conţine totul, inclusiv ce e sus, doar că trebuie să cauţi mai atent. A nu se înţelege că sunt vreun socialist care dispreţuieşte sau urăşte clasele superioare, ele au rolul lor, dar nu-mi puteam face meseria încercând să mă integrez între avocaţi sau medici, de pildă. N-am faţă. Cornel Nistorescu mi-a şi zis odată: "Ai faţă de navetist, nu te bagă nimeni în seamă, mergi şi tu pe acolo şi vezi despre ce-i vorba".
- Cu atâta experienţă în presă, multi-premiat şi foarte apreciat, ai fost nevoit să lucrezi, totuşi, fără să fii plătit, în redacţia cotidianului Jurnalul naţional, de unde până la urmă ai şi fost concediat, pentru că nu-şi mai permiteau să dea salarii. De ani de zile eşti freelancer, adică pe cont propriu. Trăieşti din ce câştigi de pe site-ul tău, care nu are publicitate, dar are cititori fideli, din care un mic număr plătesc un abonament modest. Când şi când, ai mai primit câte o bursă pentru scris. Nu simţi că e nedrept ce ţi se întâmplă, în condiţiile în care alţii, lipsiţi cu desăvârşire de virtuţile tale profesionale, au funcţii şi lefuri mari?
- Nu, pentru că mă împlineşte ce fac. Scriu şi acum, cum am făcut de când mă ştiu. O singură dată am trăit frustrări mari, la ziarul "Naţional", când reduseseră spaţiul pentru reportaj la 1.500 de semne - nici măcar o pagină A4 culeasă la computer. Aberant! M-am îmbolnăvit de supărare; de atunci am început să mă îngraş. Am şi plecat la alt ziar. În rest, nu sufăr că nu am un salariu de undeva, deşi nu e uşor să fii pe barba ta şi nu-mi place imaginea autorului muritor de foame. Dar eu trăiesc extrem de modest, după cum ştii, şi, pentru moment, îmi ajunge ce pot produce fără niciun compromis.
Preţul sincerităţii
Autor de succes
- Scriu într-un mod primitiv. Încerc să mă debarasez de toată ştiinţa scrisului, de toată cultura acumulată şi să scriu aşa cum îmi vine, cu sinceritate. Nu urmăresc să captez atenţia unui anumit tip de public pe care l-aş avea în minte, ci numai să spun o poveste din tot sufletul. Singurul criteriu de control este să-mi placă mie. Cu riscul de a supăra pe unii, de a nu plăcea altora, de a rata chiar, trebuie să fii sincer cu tine şi cu textul tău. Nu mă refer la expunerea unor intimităţi sau la redarea exactă a realităţii, ci să spui exact cum vezi tu acea realitate, care poate fi deformată şi chiar falsificată de ochiul tău, dar adevărată în felul în care o exprimi. O relatare seacă a unor evenimente va trece pe lângă urechile cititorului sau va fi uitată. O imagine puternică, pe care numai viziunea unui reporter iscusit o naşte, o ţii minte şi peste treizeci, patruzeci de ani. Când scriu un text amuzant, râd de mă prăpădesc, de unul singur. Iar când scriu ceva dramatic, plâng. Cred că aceste emoţii se transmit cititorului. Lumea simte că nu-mi trădez textul, că nu fac o "lucrare" pentru bani, ci îl rup din mine, mă doare şi mă bucură în acelaşi timp. Foarte interesant este că îmi devin apropiaţi sufleteşte oameni pe care nu-i cunosc, care sunt la mari depărtări, cu care nu comunic altfel decât prin reportajele, prozele şi poeziile mele. De fapt, oamenii interacţionează cu textele, nu cu mine. Dar dacă pui destulă viaţă într-un text, poţi crea iluzia că acel text eşti chiar tu.
Carte de vizită
Născut pe 13 februarie 1968, la Ringhileşti - Botoşani, într-o familie cu 12 copii, a fost crescut la Casa de copii din Truşeşti, acelaşi judeţ. A debutat în presă la începutul anului 1990 şi a scris, pe rând, la Atitudinea (1990-1991), Timpul (1991-1998), Naţional (1998-2003), Cotidianul (2004-2009) şi Jurnalul Naţional (2009-2014). Mentor la ziarul "Viaţa liberă" din Galaţi (oct. 2014 - mai 2015). În prezent, şomer.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
