NICOLETA NUCĂ - "Cultural şi artistic, unirea Basarabiei cu România se întâmplă în fiecare zi"

- Frumoasă ca toate basarabencele, pe măsură de talentată şi de "la locul ei", ţinteşte topul muzicii cu succes şi fără pic de vulgaritate -

Bella Italia!

- Visăm cu toţii la ziua în care România şi Basarabia vor seca Prutul dintr-o sorbire, pentru a trăi în hotarul aceleiaşi ţări. Până una-alta însă, unirea visată se înfăptuieşte încet şi sigur, prin tinerii basarabeni care vin în România. Adolescenţi inteligenţi şi frumoşi, modeşti şi harnici, cu cei şapte ani de-acasă. Te numeri şi tu printre ei: o artistă cu o ţinută profesională deosebită care-şi cinsteşte şi originea basarabeană, şi noul destin românesc. Cum a pornit drumul tău?

- În Chişinău. Acolo m-am născut şi tot acolo mi-am afirmat, destul de devreme, şi dragul pentru cântat. "Scena" mea erau serbările de la grădiniţă. Pe la 7 ani, treaba a luat-o pe un făgaş cât se poate de serios, în sensul că am început să iau lecţii de canto. Mama era convinsă de talentul meu şi m-a susţinut din prima clipă. Tata n-a avut nici el nimic împotrivă, deşi a crezut că toată istoria asta cu muzica e aşa, o pasiune copilărească, un moft de care mă voi dezbăra. Ulterior, dându-şi seama că n-am de gând să renunţ la "obsesie", s-a re­semnat. (râde)

- Părinţii tăi au vreo legătură cu mediul artistic?

- Nu. Tata e diplomat de profesie, iar mama a făcut studii juridice şi de psiho­logie, dar după naşterea mea, a ales să se dedice, în totalitate, familiei şi educaţiei mele, aşa că a renunţat la carieră.

- Rămăsesem la vârsta de 7 ani...

- Da, vreo 4 ani mi-am văzut de şcoală şi de canto, apoi, deoarece tata a fost trimis în misiune diplomatică la Roma, ne-am mutat toţi trei în Italia. O mutare care, desigur, a presupus un efort de adaptare: să învăţ italiana, să mă acomodez în noua şcoală, să-mi găsesc un alt profesor de canto... Pentru că nici acolo nu m-am lăsat de mu­zică. Ba chiar am avut norocul să apar şi în public, la mici evenimente care se potriveau cu vârsta mea fragedă.Totuşi, experienţele acelea au fost destul de importante pentru mine. După trei ani, închein­du-se mandatul tatei, ne-am întors în Republica Moldova, parcurgând toate etapele în sens invers: m-am reînscris la fosta mea şcoală, la liceul româno-englez "Mircea Eliade", mi-am găsit alţi profesori particulari de muzică etc. În sfârşit, am încheiat clasa a VIII-a şi m-am mutat la liceul "Elena Alistar", care are profil teatral. Începuse să-mi încolţească în minte ideea că aş fi vrut să descopăr şi lumea actoriei, o idee care, ce-i drept, nu m-a părăsit nici azi. (râde) După încă un an, tata a fost trimis din nou în misiune diplomatică în Italia, aşa că iar ne-am făcut bagajele şi ne-am mutat, de data asta în nord, în Bologna. Un loc superb! Acolo am făcut liceul şi am dat şi Bac-ul. Mi-am desăvârşit studiile de italiană, engleză, franceză şi spaniolă - pentru ultimele trei, bene­ficiind inclusiv de dascăli care erau vorbitori nativi. Ceea ce a fost un avantaj extraordinar! În orice caz, eu întotdeauna am fost un elev silitor, chiar şi la ma­teriile spre care nu aveam che­mare, aşa că mi-am luat examenele şi Bac-ul fără emo­ţii! Încheierea liceului a coincis şi cu încheierea mandatului diplomatic al ta­tei şi atunci am făcut un con­siliu de familie şi, de co­mun acord, am decis ca tata să se reîntoarcă în Chişinău, iar eu şi mama să rămânem în Ita­lia. Voiam să merg la fa­cul­tate acolo şi să încerc să-mi cro­­iesc un drum în muzică. În plus, mama avea în acea perioadă nişte pro­ble­me de sănătate şi i-ar fi fost mult mai simplu să-şi continue trata­mentele acolo, sub su­pra­ve­ghe­rea unor doctori care deja o cu­noşteau, erau familia­ri­zaţi cu istoricul ei medical. Zis şi fă­cut! Tata a plecat la Chi­şinău, iar eu şi mama ne-am mutat în Mi­la­no. Unde m-am înscris la o Aca­de­mie de Muzică par­ti­culară. După care, în timpul anului II de fa­cultate, a apărut ideea cu emi­siunea "X Factor" din România.

"X Factor", drumul către succes

- Erai obişnuită cu scena şi atmosfera con­cursurilor?

- În acei patru ani, de când stăteam în Italia, participasem deja la multe concursuri de canto (pe majoritatea le-am şi câştigat) şi începusem să-mi fac legături cu diverse persoane din industria mu­zicii. Acolo, însă, ca să izbuteşti în domeniul mu­zical, e mai greu decât în România, "jocurile de culise" sunt mult mai murdare. Totuşi, mi-am zis să-mi încerc norocul la varianta italiană a emisiunii "X Factor", unde, din 60.000 de concurenţi din întreaga ţară, am ajuns până în ultimii 50, dar în acea etapă m-am oprit, pentru că talentul vocal nu mai conta, în finală ajungeau exclusiv concurenţii care aveau relaţii solide. În Italia, jocurile de culise sunt mai murdare decât în România. Relaţiile func­ţionează intens. Asta, alături de "stimulentele" fi­nan­ciare sau de cele de natură intimă. Or, eu mergeam pe varianta talentului şi a corectitudinii, care se pare că nu exista decât în mintea mea. Dar chiar atunci o cunoştinţă din România m-a anunţat că se fac castingurile pentru "X Factor" de la Antena 1 şi m-a îndemnat să mă înscriu şi eu. Am ezitat mult, pentru că nu voiam să-mi întrerup şcoala, dar, până la urmă, am zis: "Hai să văd cum e şi-n România!". Am venit la Bucureşti şi surpriza a fost plăcută: aici lucrurile au mers cinstit. Iar eu am ajuns până în semi-finală. Mai mult, încă din perioada concursului, am fost contactată de casa de discuri "Global Records", care mi-a propus să ne întâlnim şi să purtăm o dis­cuţie. Le-am spus că nu puteam în acea pe­rioadă, şi le-am cerut o amânare. După ce am părăsit emisiunea, am mai fost contactată de câ­teva firme, dar parcă aveam o reţinere. Fiind iarnă, urmând sărbătorile, m-am întors cu mama în Milano, însă nu aveam stare. Aşa că i-am scris doamnei de la "Global Records" şi am întrebat-o dacă propunerea lor pentru o întâlnire mai era valabilă. Mi s-a răspuns imediat că da, oricând puteam eu, ei mă aşteptau. Aşa că m-am dus, am stat de vorbă despre direcţia artistică pe care mi-o doream şi a rămas să păstrăm legătura. M-am întors în Milano, dar peste puţin timp, project-managerul de la "Global Records" m-a contactat şi m-a anunţat că ei aveau o piesă şi doreau să le trimit o probă de voce, chiar şi înregistrată pe telefon, ca să se lă­mu­rească dacă tonalitatea mi se potrivea. Le-am trimis proba chiar a doua zi, marţi, iar miercuri seara, am fost sunată şi mi s-a spus: "Ţi-am luat bilet de avion. Vino în week-end la Bucureşti, să înregis­trezi piesa şi să filmăm clipul!". Ulterior, am con­tinuat să colaborăm şi, dându-mi seama că lucrurile mergeau exact aşa cum îmi doream, (primeam piese care mi se potriveau, totul se desfăşura în ritm alert şi oamenii erau profesionişti), am decis să fac pasul, să semnez contractul cu "Global Records" şi să mă mut definitiv în Bucureşti. Şi de atunci, iată, au trecut deja trei ani!

- Te-ai transferat aici şi cu şcoala?

- Nu, pentru că sistemul de studiu din Italia nu e acelaşi ca în România. Aici nu aş putea să urmez decât Conservatorul şi, fără a dori să ofensez pe nimeni, mi se pare că sistemul de studiu de la Conservatorul din Bucureşti este mult prea teoretic. În schimb, am încheiat primul an la Facultatea de Actorie de la Universitatea Hyperion. Problema este că momentan cel puţin, m-am hotărât să-mi îngheţ următorul an, pentru că muzical am ajuns să fiu foarte so­li­citată şi nu mai am timp fizic ca să mă pot ocupa aşa cum trebuie şi de şcoală.

"În casa noastră nu s-a vorbit decât româneşte"

- Nu pot să nu te întreb: decizia de a veni la emisiunea "X Fac­tor" din România a avut şi o motivaţie sen­ti­mentală?

- Noi suntem o fa­milie de pro-români. Cu­noaştem rusa, pentru că în Republica Mol­do­va e o necesitate, dar în casa noastră nu s-a vor­bit decât în română. Asta e limba sufletului nos­tru! În plus, tata fiind politician, a întreţinut me­reu focul românismului în familie. Şi toţi trei am tot sperat că unirea dintre România şi Republica Moldova se va înfăptui. Aşa că da, a existat şi o motivaţie sentimentală: am considerat că, venind în Bucureşti, veneam, într-un fel, acasă. Aveam con­vin­gerea că aveam să mă simt printre ai mei.

- Şi te simţi "printre ai tăi"?

- Absolut! Cu rare excepţii, care sunt inerente - căci oriunde pe glob poţi să ai parte de astfel de "accidente", de răutăţi gratuite -, românii m-au pri­vit cu foarte multă prietenie şi, într-adevăr, m-au făcut să mă simt de-a lor.

- Încă mai speri în unirea dintre România şi Basarabia?

- De sperat, mai sper, dar, raţional vorbind, nu cred că, la nivel oficial, ea se va realiza. La mijloc e vorba despre un joc politic, şi impresia mea este că ideea acestei uniri nu convine tuturor părţilor. Deşi ştiu că, la nivel de populaţie, în Republica Moldova există foarte mulţi oameni care şi-ar dori această revenire la matcă. Mă bucură şi mă con­so­lează faptul că, măcar din punct de vedere cultural şi artistic, unirea se întâmplă zi de zi. Uite, numai în domeniul muzicii, deja suntem mulţi artişti basa­rabeni care am venit aici şi am reuşit: băieţii de la Carla's Dreams, Irina Rimes, Mihail... Românii ne primesc cu foarte multă căldură şi ne ajută să ne manifestăm artistic, fără pic de invidie.

- Cum arată viaţa ta din România?

- Locuiesc aici împreună cu mama, căci tata, prin serviciul lui, trebuie să stea în Chişinău. Facem na­veta ca să ne vedem. În plus, eu continui să între­ţin legăturile cu prietenii mei din Chişinău, oameni cu care mă cunosc şi de care sunt ataşată încă din copilărie. Sunt o persoană loială şi pun mare accent pe prietenie. E una dintre valorile de căpătâi ale existenţei mele. Dar am prieteni buni şi aici, cu care îmi place să petrec orice moment liber. Am un ritm de viaţă alert, lucrez enorm, ca să-mi rafinez talen­tul, zilnic intru în studioul de înregistrări, mai nou am început să şi compun, împreună cu Theea Mi­culescu, am concerte destul de multe, în special în week-end-uri, şi sunt plină de optimism şi de energie. Mi-am desfăcut aripile în muzică şi merg pe drumul la care am visat de când eram la gră­diniţă.

- Crezi că în muzica pe care o cânţi tu se strecoară şi o anume "vibraţie" basarabeană? Trăirea, emoţiile tale, îşi trag rădăcinile din firea sentimentală a Basarabiei?

- Cu siguranţă că "vibraţia basarabeană" se simte în melodiile mai sentimentale pe care le cânt, mai ales în doine pe care când le intonez, le trăiesc cu tot sufle­tul. În rest, însă, în piesele pop, se simte spiritul modern. Eu încă din anii copi­lă­riei, deci de la vârsta când omul e cel mai impresionabil, am trăit şi am călătorit în Italia, prin urma­re, inevitabil, am fost influenţată de stilul occidental, nu doar în muzică, ci şi în mult din ceea ce înseamnă pers­pec­tiva asupra vieţii. De-asta, unii oa­meni mă şi con­sideră ca fiind cam "ciu­dă­ţică", poate şi pentru că tind să gesticulez, atunci când vorbesc, la fel ca italienii şi mă exprim în ro­mâ­nă cu un uşor accent "macaronar".

- Deschide-ne uşa către viaţa ta. Cum îţi petreci zilele, când nu cânţi?

- Îmi place foarte mult să citesc, sunt o de­voratoare de filme, ador plimbările prin oraş, în zonele cu case vechi sau prin parcuri, dar, în egală măsură, mă încarcă şi evadările în natură, în afara oraşului. În general, îmi place enorm să călătoresc. Nu am timp, pentru câte destinaţii mi s-au adunat în minte!

- Şi vacanţa?

- Vara e, într-adevăr, anotimpul vacanţelor, mai puţin însă pentru cântăreţi. Nu am vreme de hoinărit decât aşa, cel mult câte o zi, de dimineaţă până seara. Am treabă multă în studio, şi concerte. Va­canţa mare trebuie să aştepte până în ianuarie când, nu ştiu încă unde voi ajunge, dar, în orice caz, va fi o perioadă de respiro activă. Nu sunt genul care să meargă pe o plajă şi să stea tolănită pe nisip cât e ziua de lungă. Mie îmi place să scormonesc locurile pe unde mă poartă paşii, să vizitez muzee, să des­copăr viaţa reală a unui spaţiu cultural, aceea care e "mascată" de obiectivele turistice şi, în egală mă­sură, îmi place să-i descopăr pe oamenii locurilor respective.

Foto: Gabriel Hennessey, GLOBAL RECORDS, GETA BAGHETA, AGERPRES