NICOLETA NUCĂ - "Cultural și artistic, unirea Basarabiei cu România se întâmplă în fiecare zi"

- Frumoasă ca toate basarabencele, pe măsură de talentată și de "la locul ei", țintește topul muzicii cu succes și fără pic de vulgaritate -

Bella Italia!

- Visăm cu toții la ziua în care România și Basarabia vor seca Prutul dintr-o sorbire, pentru a trăi în hotarul aceleiași țări. Până una-alta însă, unirea visată se înfăptuiește încet și sigur, prin tinerii basarabeni care vin în România. Adolescenți inteligenți și frumoși, modești și harnici, cu cei șapte ani de-acasă. Te numeri și tu printre ei: o artistă cu o ținută profesională deosebită care-și cinstește și originea basarabeană, și noul destin românesc. Cum a pornit drumul tău?

- În Chișinău. Acolo m-am născut și tot acolo mi-am afirmat, destul de devreme, și dragul pentru cântat. "Scena" mea erau serbările de la grădiniță. Pe la 7 ani, treaba a luat-o pe un făgaș cât se poate de serios, în sensul că am început să iau lecții de canto. Mama era convinsă de talentul meu și m-a susținut din prima clipă. Tata n-a avut nici el nimic împotrivă, deși a crezut că toată istoria asta cu muzica e așa, o pasiune copilărească, un moft de care mă voi dezbăra. Ulterior, dându-și seama că n-am de gând să renunț la "obsesie", s-a re­semnat. (râde)

- Părinții tăi au vreo legătură cu mediul artistic?

- Nu. Tata e diplomat de profesie, iar mama a făcut studii juridice și de psiho­logie, dar după nașterea mea, a ales să se dedice, în totalitate, familiei și educației mele, așa că a renunțat la carieră.

- Rămăsesem la vârsta de 7 ani...

- Da, vreo 4 ani mi-am văzut de școală și de canto, apoi, deoarece tata a fost trimis în misiune diplomatică la Roma, ne-am mutat toți trei în Italia. O mutare care, desigur, a presupus un efort de adaptare: să învăț italiana, să mă acomodez în noua școală, să-mi găsesc un alt profesor de canto... Pentru că nici acolo nu m-am lăsat de mu­zică. Ba chiar am avut norocul să apar și în public, la mici evenimente care se potriveau cu vârsta mea fragedă. Totuși, experiențele acelea au fost destul de importante pentru mine. După trei ani, închein­du-se mandatul tatei, ne-am întors în Republica Moldova, parcurgând toate etapele în sens invers: m-am reînscris la fosta mea școală, la liceul româno-englez "Mircea Eliade", mi-am găsit alți profesori particulari de muzică etc. În sfârșit, am încheiat clasa a VIII-a și m-am mutat la liceul "Elena Alistar", care are profil teatral. Începuse să-mi încolțească în minte ideea că aș fi vrut să descopăr și lumea actoriei, o idee care, ce-i drept, nu m-a părăsit nici azi. (râde) După încă un an, tata a fost trimis din nou în misiune diplomatică în Italia, așa că iar ne-am făcut bagajele și ne-am mutat, de data asta în nord, în Bologna. Un loc superb! Acolo am făcut liceul și am dat și Bac-ul. Mi-am desăvârșit studiile de italiană, engleză, franceză și spaniolă - pentru ultimele trei, bene­ficiind inclusiv de dascăli care erau vorbitori nativi. Ceea ce a fost un avantaj extraordinar! În orice caz, eu întotdeauna am fost un elev silitor, chiar și la ma­teriile spre care nu aveam che­mare, așa că mi-am luat examenele și Bac-ul fără emo­ții! Încheierea liceului a coincis și cu încheierea mandatului diplomatic al ta­tei și atunci am făcut un con­siliu de familie și, de co­mun acord, am decis ca tata să se reîntoarcă în Chișinău, iar eu și mama să rămânem în Ita­lia. Voiam să merg la fa­cul­tate acolo și să încerc să-mi cro­­iesc un drum în muzică. În plus, mama avea în acea perioadă niște pro­ble­me de sănătate și i-ar fi fost mult mai simplu să-și continue trata­mentele acolo, sub su­pra­ve­ghe­rea unor doctori care deja o cu­noșteau, erau familia­ri­zați cu istoricul ei medical. Zis și fă­cut! Tata a plecat la Chi­șinău, iar eu și mama ne-am mutat în Mi­la­no. Unde m-am înscris la o Aca­de­mie de Muzică par­ti­culară. După care, în timpul anului II de fa­cultate, a apărut ideea cu emi­siunea "X Factor" din România.

"X Factor", drumul către succes

- Erai obișnuită cu scena și atmosfera con­cursurilor?

- În acei patru ani, de când stăteam în Italia, participasem deja la multe concursuri de canto (pe majoritatea le-am și câștigat) și începusem să-mi fac legături cu diverse persoane din industria mu­zicii. Acolo, însă, ca să izbutești în domeniul mu­zical, e mai greu decât în România, "jocurile de culise" sunt mult mai murdare. Totuși, mi-am zis să-mi încerc norocul la varianta italiană a emisiunii "X Factor", unde, din 60.000 de concurenți din întreaga țară, am ajuns până în ultimii 50, dar în acea etapă m-am oprit, pentru că talentul vocal nu mai conta, în finală ajungeau exclusiv concurenții care aveau relații solide. În Italia, jocurile de culise sunt mai murdare decât în România. Relațiile func­ționează intens. Asta, alături de "stimulentele" fi­nan­ciare sau de cele de natură intimă. Or, eu mergeam pe varianta talentului și a corectitudinii, care se pare că nu exista decât în mintea mea. Dar chiar atunci o cunoștință din România m-a anunțat că se fac castingurile pentru "X Factor" de la Antena 1 și m-a îndemnat să mă înscriu și eu. Am ezitat mult, pentru că nu voiam să-mi întrerup școala, dar, până la urmă, am zis: "Hai să văd cum e și-n România!". Am venit la București și surpriza a fost plăcută: aici lucrurile au mers cinstit. Iar eu am ajuns până în semi-finală. Mai mult, încă din perioada concursului, am fost contactată de casa de discuri "Global Records", care mi-a propus să ne întâlnim și să purtăm o dis­cuție. Le-am spus că nu puteam în acea pe­rioadă, și le-am cerut o amânare. După ce am părăsit emisiunea, am mai fost contactată de câ­teva firme, dar parcă aveam o reținere. Fiind iarnă, urmând sărbătorile, m-am întors cu mama în Milano, însă nu aveam stare. Așa că i-am scris doamnei de la "Global Records" și am întrebat-o dacă propunerea lor pentru o întâlnire mai era valabilă. Mi s-a răspuns imediat că da, oricând puteam eu, ei mă așteptau. Așa că m-am dus, am stat de vorbă despre direcția artistică pe care mi-o doream și a rămas să păstrăm legătura. M-am întors în Milano, dar peste puțin timp, project-managerul de la "Global Records" m-a contactat și m-a anunțat că ei aveau o piesă și doreau să le trimit o probă de voce, chiar și înregistrată pe telefon, ca să se lă­mu­rească dacă tonalitatea mi se potrivea. Le-am trimis proba chiar a doua zi, marți, iar miercuri seara, am fost sunată și mi s-a spus: "Ți-am luat bilet de avion. Vino în week-end la București, să înregis­trezi piesa și să filmăm clipul!". Ulterior, am con­tinuat să colaborăm și, dându-mi seama că lucrurile mergeau exact așa cum îmi doream, (primeam piese care mi se potriveau, totul se desfășura în ritm alert și oamenii erau profesioniști), am decis să fac pasul, să semnez contractul cu "Global Records" și să mă mut definitiv în București. Și de atunci, iată, au trecut deja trei ani!

- Te-ai transferat aici și cu școala?

- Nu, pentru că sistemul de studiu din Italia nu e același ca în România. Aici nu aș putea să urmez decât Conservatorul și, fără a dori să ofensez pe nimeni, mi se pare că sistemul de studiu de la Conservatorul din București este mult prea teoretic. În schimb, am încheiat primul an la Facultatea de Actorie de la Universitatea Hyperion. Problema este că momentan cel puțin, m-am hotărât să-mi îngheț următorul an, pentru că muzical am ajuns să fiu foarte so­li­citată și nu mai am timp fizic ca să mă pot ocupa așa cum trebuie și de școală.

"În casa noastră nu s-a vorbit decât românește"

- Nu pot să nu te întreb: decizia de a veni la emisiunea "X Fac­tor" din România a avut și o motivație sen­ti­mentală?

- Noi suntem o fa­milie de pro-români. Cu­noaștem rusa, pentru că în Republica Mol­do­va e o necesitate, dar în casa noastră nu s-a vor­bit decât în română. Asta e limba sufletului nos­tru! În plus, tata fiind politician, a întreținut me­reu focul românismului în familie. Și toți trei am tot sperat că unirea dintre România și Republica Moldova se va înfăptui. Așa că da, a existat și o motivație sentimentală: am considerat că, venind în București, veneam, într-un fel, acasă. Aveam con­vin­gerea că aveam să mă simt printre ai mei.

- Și te simți "printre ai tăi"?

- Absolut! Cu rare excepții, care sunt inerente - căci oriunde pe glob poți să ai parte de astfel de "accidente", de răutăți gratuite -, românii m-au pri­vit cu foarte multă prietenie și, într-adevăr, m-au făcut să mă simt de-a lor.

- Încă mai speri în unirea dintre România și Basarabia?

- De sperat, mai sper, dar, rațional vorbind, nu cred că, la nivel oficial, ea se va realiza. La mijloc e vorba despre un joc politic, și impresia mea este că ideea acestei uniri nu convine tuturor părților. Deși știu că, la nivel de populație, în Republica Moldova există foarte mulți oameni care și-ar dori această revenire la matcă. Mă bucură și mă con­so­lează faptul că, măcar din punct de vedere cultural și artistic, unirea se întâmplă zi de zi. Uite, numai în domeniul muzicii, deja suntem mulți artiști basa­rabeni care am venit aici și am reușit: băieții de la Carla's Dreams, Irina Rimes, Mihail... Românii ne primesc cu foarte multă căldură și ne ajută să ne manifestăm artistic, fără pic de invidie.

- Cum arată viața ta din România?

- Locuiesc aici împreună cu mama, căci tata, prin serviciul lui, trebuie să stea în Chișinău. Facem na­veta ca să ne vedem. În plus, eu continui să între­țin legăturile cu prietenii mei din Chișinău, oameni cu care mă cunosc și de care sunt atașată încă din copilărie. Sunt o persoană loială și pun mare accent pe prietenie. E una dintre valorile de căpătâi ale existenței mele. Dar am prieteni buni și aici, cu care îmi place să petrec orice moment liber. Am un ritm de viață alert, lucrez enorm, ca să-mi rafinez talen­tul, zilnic intru în studioul de înregistrări, mai nou am început să și compun, împreună cu Theea Mi­culescu, am concerte destul de multe, în special în week-end-uri, și sunt plină de optimism și de energie. Mi-am desfăcut aripile în muzică și merg pe drumul la care am visat de când eram la gră­diniță.

- Crezi că în muzica pe care o cânți tu se strecoară și o anume "vibrație" basarabeană? Trăirea, emoțiile tale, își trag rădăcinile din firea sentimentală a Basarabiei?

- Cu siguranță că "vibrația basarabeană" se simte în melodiile mai sentimentale pe care le cânt, mai ales în doine pe care când le intonez, le trăiesc cu tot sufle­tul. În rest, însă, în piesele pop, se simte spiritul modern. Eu încă din anii copi­lă­riei, deci de la vârsta când omul e cel mai impresionabil, am trăit și am călătorit în Italia, prin urma­re, inevitabil, am fost influențată de stilul occidental, nu doar în muzică, ci și în mult din ceea ce înseamnă pers­pec­tiva asupra vieții. De-asta, unii oa­meni mă și con­sideră ca fiind cam "ciu­dă­țică", poate și pentru că tind să gesticulez, atunci când vorbesc, la fel ca italienii și mă exprim în ro­mâ­nă cu un ușor accent "macaronar".

- Deschide-ne ușa către viața ta. Cum îți petreci zilele, când nu cânți?

- Îmi place foarte mult să citesc, sunt o de­voratoare de filme, ador plimbările prin oraș, în zonele cu case vechi sau prin parcuri, dar, în egală măsură, mă încarcă și evadările în natură, în afara orașului. În general, îmi place enorm să călătoresc. Nu am timp, pentru câte destinații mi s-au adunat în minte!

- Și vacanța?

- Vara e, într-adevăr, anotimpul vacanțelor, mai puțin însă pentru cântăreți. Nu am vreme de hoinărit decât așa, cel mult câte o zi, de dimineață până seara. Am treabă multă în studio, și concerte. Va­canța mare trebuie să aștepte până în ianuarie când, nu știu încă unde voi ajunge, dar, în orice caz, va fi o perioadă de respiro activă. Nu sunt genul care să meargă pe o plajă și să stea tolănită pe nisip cât e ziua de lungă. Mie îmi place să scormonesc locurile pe unde mă poartă pașii, să vizitez muzee, să des­copăr viața reală a unui spațiu cultural, aceea care e "mascată" de obiectivele turistice și, în egală mă­sură, îmi place să-i descopăr pe oamenii locurilor respective.

Foto: Gabriel Hennessey, GLOBAL RECORDS, GETA BAGHETA, AGERPRES