O întâmplare ca aceea, în care toată agoniseala unei familii se face fum şi cenuşă în câteva ceasuri, n-a mai fost pe valea lor până atunci. Nimeni nu înţelegea ce s-a întâmplat. Vremea a fost senină, n-a tunat şi n-a fulgerat, aşa că era clar pentru toată lumea că focul n-a venit din cer, ci că a fost pus cu bună ştiinţă de-o mână de criminal. Dar cine să aibă curaj să spună în gura mare o asemenea grozăvie, câtă vreme nu existau dovezi şi nici motive care să ceară o răzbunare aşa de mare!? Marcu era om de mare omenie, nu supăra pe nimeni şi ajuta pe oricine, casa lui fusese totdeauna deschisă pentru cine avea nevoie de ajutor, de-un sfat sau doar de o vorbă bună. Urmele care ar fi putut duce la aflarea adevărului, atâtea câte au fost, au rămas ascunse în cenuşa care a fumegat zile în şir, până când o ploaie dezlănţuită într-o seară a preschimbat-o într-o mâzgă lipicioasă. Din uşa adăpostului vremelnic în care stătea cu nevasta şi fata lor, Caterina, Marcu se uita neputincios către locul rămas pustiu. "De ce?", se întreba cu amărăciune. De ce fusese pedepsit aşa de crunt, pentru ce-i arsese întreg avutul şi, mai ales, cine fusese făptaşul, căci nu se ştia vinovat cu nimic. Cine să-i răspundă însă la întrebările care l-au albit în câteva zile, făcându-l să pară cu mult mai bătrân decât era. Cine să descâlcească iţele întâmplării din noaptea aceea de groază?
Natu
Lumea îi zicea Natu, dar numele lui întreg era Ignatius, nume ales de nănaşul lui, care în vremea aceea, adică înainte de întâiul război, era doctor al minerilor. Ignatius şi Loghin, după numele neamului din care se trăgea mama lui. Natu era fiul bucătăresei angajate în casa doctorului. Despre tatăl lui nu prea se vorbea, căci nimeni n-o văzuse pe Ana umblând cu vreun fecior, de când intrase în slujba de servitoare. Unii ziceau că Natu ar fi feciorul doctorului, pentru că altfel, n-avea niciun motiv să-l crească, alături de mamă, în casa lui. Cei mai mulţi presupuneau că doctorul trăia cu bucătăreasa încă din primele zile în care aceasta intrase cu simbrie la el. Nevasta lui, Agnes, era cam nebună, nu se înţelegea nimeni cu ea. De fapt, ea nici nu vorbea decât nemţeşte şi ieşea din casă doar duminica şi la sărbători, când se ducea la biserica Sfintei Borbala, Varvara minerilor unguri. Acolo nu se uita decât în cartea de rugăciuni şi la statuia Sfintei Fecioare, lângă care rămânea să se roage mult timp, după ce oamenii plecau. De la o vreme, toţi au înţeles că rugăciunile ei prelungite erau tertipuri de a scăpa de vorbitul cu ei, şi din momentul acela, n-au mai întrebat-o nimic. Treceau pe lângă ea, arătându-şi-o cu capul unul altuia, apoi se strâmbau într-o parte, ca şi cum lângă statueta Fecioarei n-ar fi fost o fiinţă omenească îngenuncheată, ci doar vreo frunză adusă de vânt, pe uşa bisericii vechi, larg deschisă, la sfârşitul fiecărei slujbe.
Agnes avea o mare suferinţă, şi numai Fecioara a auzit mărturisirile ei, spaima de locul sălbatic dintre munţi în care a ajuns după ce bărbatul ei, doctorul, cartofor înrăit, a pierdut casa din Rosen Platz, aproape de Catedrala Sfântului Ştefan din Viena cea plină de lumini. Cum să fie fericită când ani de-a rândul i-a răbdat batjocura şi trădarea, numai şi numai pentru vina de-a nu putea avea copii? Cum să uite serile în care auzea cum se deschide uşa dormitorului lui şi vedea pe sub uşă dâra de lumină pe care-o lăsa lumânarea cu care urca în pod, acolo unde dormea Ana, bucătăreasa? Cum să fie fericită când zi de zi descoperea în Ignatius, copilul Anei, urme ce-i aminteau de bărbatul ei? Ceea ce bănuia deja toată lumea inima ei ştia sigur. Putea doar să se facă mai departe că nu înţelege, că nu-şi dă seama. Putea doar să tacă şi să se facă că nu aude, atunci când era strigată ori întrebată de vreuna dintre femeile care, înainte de a ieşi din biserică, îi aruncau vorbe grele. Un mare frig, "Die grosse Kälte", o cuprindea, de fiecare dată când oamenii o priveau. Atunci se făcea şi mai mică în faţa Sfintei Fecioare, rugând-o s-o şteargă de pe faţa pământului, s-o ducă departe de locurile acelea, s-o piardă în lume, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată.
Caterina
Singura care-i văzuse pe Caterina şi pe Natu lângă moară, de mai multe ori, era Agnes, când pleca de la biserică în drumul ei spre casă, ocolind uliţa târgului, pe malul Văii Albe, ca să nu întâlnească oameni.
Agnes
Mai bine de douăzeci de ani, inima lui Agnes s-a hrănit cu ură, spaimă şi scârbă, pentru viaţa pe care a dus-o lângă doctor. Din cauza aceasta, mintea ei s-a întunecat, hărţuită de neputinţa de a descâlci întâmplările şi întrebările multe care o chinuiau. Doctorul a început să-i dea medicamente tari, aduse de la Budapesta şi Viena. După ce le lua, Agnes era ca o fetiţă ascultătoare, făcea tot ceea ce i se spunea şi nu se mai supăra, când doctorul o chema pe Ana s-o spele şi s-o hrănească. Ana era bună, Ana era miloasă, Ana ştia cum să-i lege pălăria, ca să-i şadă bine, Ana o ducea la plimbare şi-o lăsa şi singură prin luncă, pentru că ştia că Agnes nu poate face nimic rău. Dar pe cât era Ana de bună, pe-atât de rău era Natu, feciorul ei. Semăna ca o picătură de apă cu tată-său, doctorul, şi ori de câte ori se întâlneau, ghicea în privirea băiatului dispreţul bărbatului ei. Când o adormea, Ana îi cânta un cântec de leagăn, mângâind-o uşor. Natu, în schimb, de câte ori o întâlnea prin grădină, chiuia şi râdea înfundat, când o vedea cum o ia la fugă, de frică, printre copaci. Da, Ana era bună şi blândă, şi într-o zi, Agnes i-ar fi spus, poate, cum a văzut că se-nfiripă dragostea în iarba pe care dormeau Caterina şi Natu. Cum se înălţa către cer, ca un abur, iubirea lor, un abur sclipitor, în care juca lumina verii. Şi mai ţinea în ea un secret: ziua în care s-a aşezat pe iarbă, în locul care-i ţinuse pe cei doi tineri îmbrăţişaţi, căuşul acela rămas cald multă vreme după plecarea lor, şi cum încercase să învie un vis de demult. Da, Ana era bună, numai Natu era rău, bastardul născut în aceeaşi casă cu ea, aşa că n-a tresărit când flăcările au ţâşnit, deodată, din moara veche, din lemn, şi n-a regretat când focul, aprins de ea, fără urmă de teamă sau de părere de rău, a înghiţit şi urma trupurilor culcate în iarbă, locul în care chipul cu gropiţe al Caterinei, înflorea într-o bucurie pe care ea, Agnes, n-o trăise niciodată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
