Mai departe, unde începea să urce dealul, era o pădure plină cu fel de fel de copaci. În luna mai, te îmbăta mirosul florilor de salcâm, apoi al celor de tei. Pe măsură ce urcai, întâlneai fagii, frasinii, stejarii, arţarii. Pe la margini de pădure se lăfăiau în lumina bogată a soarelui specii mai mici: socul, cornul, măceşul, şi câte o postaţă destul de măricică cu liliac sălbatic. Vara, îmi plăcea oceanul de verdeaţă, cu valurile line pe care le făceau vârfurile copacilor, când adia vântul. Numai stejarii erau de neclintit, cu crengile lor robuste, arătându-şi măreţia şi nesupunerea. Doar frunzele se mişcau câte puţin şi foşneau discret, grijulii să nu-şi deranjeze locatarii: o mulţime de păsărele care cântau atât de frumos! Ghindele, nişte fructe speciale pentru unele vieţuitoare din pădure, atârnau până toamna târziu, când se făceau maronii şi cădeau pe covorul de frunze. Cele norocoase ajungeau în solul bogat al pădurii, ascunse de câte o veveriţă şi uitate acolo, încolţind şi dând naştere la noi copăcei. Şi frunzele stejarului erau diferite, groase şi aspre, cu crestături adânci. De multe ori au făcut parte din ierbarul meu sau au fost luate ca model pentru picturile din blocurile de desen ale copiilor. Când şi când, pădurea fusese tăiată, pentru trebuinţele oamenilor, dar câţiva stejari mai norocoşi scăpaseră, prin grija pădurarului şi a unor săteni, care mai credeau în legendele despre ei, legate şi de oamenii din trecut: haiduci, tâlhari, iubiri nelegiuite... În total, erau şapte stejari bătrâni, aşezaţi în rând pe lângă cărarea ce ducea de la gârlă, până sus, unde se termina dealul şi începea platoul cu vii şi lanuri de cereale. Unul a fost lovit de trăznet, era despicat de unde-i începea coroana şi continua până jos, la pământ. Se mai alimenta doar prin jumătate de trunchi şi-şi continua viaţa cu jumătate dintre ramuri, acelea dinspre nord. Partea care se uscase era turnul de observaţie pentru o mulţime de păsări. Altele se alimentau cu larvele care trăiau sub scoarţa uscată. O familie de ciocănitori îşi făcuseră cuibul într-o scorbură cioplită centimetru cu centimetru, lovind cu ciocurile lor tari ca o daltă. Amprenta exterioară a cuibului era o gaură perfect rotundă şi mascată de o creangă uscată ce stătea ca un paravan în faţa intrării. Nişte guguştiuci îşi făcuseră şi ei cuibul în acel stejar, dar în cealaltă jumătate, unde era frunzişul bogat. Cloceau pe rând. Când stătea femela pe ouă, perechea ei se hrănea şi făcea de pază în jurul cuibului. Spaima lor cea mai mare era când veneau ciorile şi se aşezau în jumătatea uscată a arborelui. Se urcau pe cea mai înaltă creangă şi de acolo scrutau orizontul. Stăteau ore întregi şi urmăreau printre crengile celorlalţi stejari toate păsărelele care locuiau primprejur. Se hrăneau cu ouăle lor nepăzite, iar când ieşeau puişorii, îi furau şi îi duceau la cuiburile lor, să-şi hrănească progeniturile tuciurii.
Ştiam multe lucruri despre viaţa micilor locatari ai pădurii, fiindcă stăteam şi eu, cu chirie, într-unul dintre copaci. Îmi făcusem un loc de odihnă, tainic şi liniştit, în stejarul de la mijloc, între ramurile crescute ca o ţesătură, unele vărâte în altele. Nu spuneam la nimeni despre ascunzişul secret din frunzişul stejarului. Căutam tot timpul să-mi creez o lume a mea, îmi plăceau secretele. În plus, vroiam mereu să fac ce făceau băieţii, îi copiam. În jocurile lor cu prietenii, fraţii mei mă integrau în toate partidele de fotbal, fie că stăteam în poartă sau făceam pe copilul de mingi. Ciopleam împreună cu ei lemne de soc, din care ne făceam fluiere, ori băteam cuie prin toate gardurile şi prin toţi pomii. Căţăratul în copaci tot de la gaşca de băieţi îl învăţasem. Nu mă duceam la stejarul meu ca să mă odihnesc. Era un punct strategic, din care puteam să văd pe deasupra caselor şi prin curţile sătenilor tot ce se întâmpla. Când se alarma mama că nu mă găsea, începea să mă strige şi eu îi răspundeam din vârful copacului. Nu mă vedea, dar se liniştea imediat ce-mi auzea glasul. Mă uitam de sus, fără să fiu zărită de cineva, când pe cărarea de sub stejari treceau oamenii să lucreze la locurile lor din vârful dealului, ori duceau vitele la păscut. Îi vedeam printre frunze cum îşi cărau sapele la spinare, paporniţele cu mâncare, sticlele cu apă. Am văzut odată o pereche de îndrăgostiţi care s-au oprit lângă stejari şi au început să se strângă în braţe. Stăteam cu respiraţia tăiată ca nu cumva să fac vreun zgomot şi să mă descopere acolo, sus.
EUGENIA NIŢU - Călăraşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
