Dorin cel fericit din Baia de Fier

- Dacă o iei spre dreapta, din Polovragi, şi urci spre Baia de Fier, iar de acolo spre munte, sus, peste Şopta, te-ai aştepta ca micul cătun de doar 14 case, ultima aşezare dinainte de piscurile care despart Oltenia de Ardeal, să fie capătul lumii. Dar în locul satelor părăsite care răsar dure­ros, peste tot, acolo, în nordul Gorjului, am dat peste un loc plin de viaţă şi bucurie. Un loc din care tinerii nu s-au dat duşi, în care tradiţiile se apără cu sfinţenie, un loc care atrage fonduri europene şi tot mai mulţi turişti fermecaţi de frumuseţea sălbatică din partea sudică a Parângului -

"Ce-i mai bun e aici, la ţară"

Acum mai bine de 10 ani, când a terminat liceul din Novaci şi a plecat la Târgu Jiu ca să studieze Dreptul, Dorin Teodorescu putea foarte bine să lase satul părinţilor şi-al bunicilor doar pentru vacanţe şi pentru vi­zite scurte de sfârşit de săptă­mâ­nă şi să-şi vadă de ale lui, să-şi facă o viaţă comodă, de oraş. Era băiat isteţ şi întreprinzător, s-a înscris în diverse asociaţii stu­denţeşti, a prins gustul organi­zării de evenimente, al vieţii de ONG-ist care ştie şi ce-i munca, şi ce-i distracţia. Era sufletul echi­pei care punea, pe atunci, bazele celui mai mare festival studenţesc din ţară, îi plăcea să lucreze cu oamenii, plus că în­cepuse să-l tenteze şi politica. Avea "n" motive să lase cătunul bunicilor în albumele cu amin­tiri din copilărie, şi să lase casa copilăriei pe mirajul marelui oraş, mai ales când s-a apucat să studieze Diplomaţia la Bucureşti. Ori ar fi putut, de ce nu?, să îşi încerce norocul pe undeva prin străi­nătate, unde viaţa e viaţă şi banul e ban. Ar fi făcut ce au făcut cei mai mulţi dintre tinerii născuţi şi crescuţi la ţară, în anii de după Revoluţie, şi nu i-ar fi fost rău. Dar Dorin, pur şi simplu, nu s-a putut desprinde de satul şi de casa bunicilor. A simţit din prima zi că oraşul nu e pentru el, că vânzoleala şi zgomotul îl oboseau mai tare decât o zi de dat cu coasa şi cu sapa, în grădină, la ţară. "Patru ani cât am fost în facultate, la Târgu Jiu, am făcut, zi de zi, naveta până aici, la bunici", mărtu­riseşte Dorin. Vorbeşte cu patos. De câte ori îşi amin­teşte de locu­rile copilăriei, are o strălucire în ochi ca nişte la­crimi ce clipocesc în preaplinul bucuriei şi al mân­driei de a mărturisi despre satul său de sub Rânca.
Nu înalt, dar bine legat, mereu săritor şi zâm­bitor, genul de tânăr de la ţară care e în stare să mute munţii din loc, Dorin are o sensibilitate aparte. Si­gur că şcoala l-a învăţat să dichisească cuvintele, însă Dorin chiar trăieşte ce spune şi te molipseşte şi pe tine, orăşeanul, de farmecul copilăriei lui din nordul Olteniei şi de aventura lui de acum, de a-şi ţine cătunul şi satul, atât cât se mai poate, în rându­iala aceea bună de pe vremea bunicilor. "Eu încă am mai prins lumea bună, aia de dinainte de Revo­luţie. Bunica ne-a dat o educaţie foarte bună. Fe­meia asta e şi acum un model pentru mine, Dum­ne­zeu să o odihnească! Am rămas cu multe vorbe de duh de la ea, vorbe care mă îmbărbătează mereu, când îmi e mai greu. Aici, la noi, "peste Şopta", suntem numai 14 case, dar ne avem ca fraţii. Aici încă se mai ţin tradiţiile, aici cuvântul încă e cuvânt. Aici niciodată nu s-a pomenit să faci contract cu cineva. Aici baţi palma şi îţi dai cuvântul, iar ăsta e legământ sfânt! Bunica, dacă mergea pe stradă şi găsea o potcoavă, o punea în gard, să o vadă omul care a pierdut-o când o trece pe aco­lo...". Toate astea l-au făcut pe Dorin să revină la casa buni­cilor în toate zilele celor patru ani de facultate, şi de atunci încoace, la fel. "Eu aici am copilărit până la 18 ani. Pu­team să stau la casa părinţilor, care e în centrul comunei, dar preferam să stau aici, sub mun­te, la bunici. Am copilărit aici şi nu pot să dau liniştea de aici şi gustul mâncării de aici, bu­curia de a sta printre oamenii buni de aici, pe aglomeraţia de la oraş. Eu, unul, nu pot! Aşa am fost învăţat: să caut mereu ce-i mai bun, iar ce-i mai bun pe lume pentru mine se află aici!".
Are dreptate Do­rin. Nicăieri nu o să vezi un peisaj mai frumos decât cel ce ţi se deschide când stai pe terasa pen­siunii "din jos" a familiei Teodo­res­cu. În stânga e via dea­să, umbroasă, mai sus e dealul cu cireşi sălbatici şi dru­­mul care urcă până încolo, depar­te, pe unul din­tre ver­sanţii Cheilor Olteţului, pe care le vezi în toa­tă măies­tria lor. Ai acolo to­tul, şi curtea cu gră­di­nile rânduite cu gust, şi sălbăticia mă­răcini­şului ce se agaţă de coastele abrupte ale versan­ţi­lor, ai şi mândreţile de copaci din pă­dure, şi sălbăticia stân­căraielor pe ca­re se înalţă semeţe cruci vechi, din alte timpuri. Ai tot ce îţi trebuie, dar Dorin, tânărul şi ambiţiosul stăpân al locu­lui, crede că asta nu e de ajuns. "Fără suflet, mai bine te laşi păgubaş!"

Amintiri din copilărie

- Dorine, ai co­pilărit în anii '90, când toată lu­mea era înnebunită du­pă televizor, după progra­mele ante­ne­lor parabolice, când apăruseră deja pri­mele jocuri vi­deo... Cum a fost copi­lăria ta, aici, "peste Şopta", în casa bu­nicilor?

- Până pe la 13-14 ani, aici, la noi în cătun, a fost raiul pe pământ! Apoi, co­piii au cam plecat, satul a îm­bătrânit, ăsta e necazul peste tot în Româ­nia... Dar pe atunci eram 20-30 de copii "pes­te Şopta", mai ve­neau şi copiii din centrul satului. A­ler­­gam toată ziua pe co­clauri, aveam şi cărucioare cu patru roţi, cu care ne dă­deam de sus, de pe deal. Te mai răstur­nai, mai cădeai în mă­răcini, aşa era pe atunci... Aveam pe lângă Olteţ o pădure cu liane şi ne dă­deam cu lianele toată ziua. Mai sus, acolo, pe deal, sunt cireşi cu cireşe săl­ba­tice, dulci, acum e vremea lor. Acolo mergeam cu vacile, cu caprele, cu oile, cu porcii... Nu trebuia să ne roage nimeni să avem grijă de animale. Mer­geam cu drag, sus, la cireşi, aveam tot ce ne trebuie ca să ne simţim bine. Ne mai luam şi caietele de teme, eram controlaţi dacă ne facem temele de va­canţă. Părinţii ne-au lăsat să facem ce vrem noi, dar şcoala era şcoală!

Cu frânghia, în paradis

- Locurile aces­tea minunate pe care mi le-ai arătat şi des­pre care îmi poves­teşti te îmbie, parcă, la aventură. Care erau marile escapa­de ale copi­lăriei tale la Baia de Fier?

- Avem aici în zo­nă zeci şi zeci de peş­teri. Le-am luat pe toate la rând! Au­zeam poveş­tile celor mai în vârstă, ne luam informaţii şi apoi făceam noi, de unii singuri, pe marii descoperitori. Am fost în peştera de la Şură, în Peştera Hai­ducilor, în Peştera cu Coş, la Închisoare, la Scară, în Peştera Muierii... O peşteră nu am ratat! Într-o zi - nu cred că aveam mai mult de 7 ani - am plecat cu un băiat de la Bucu­reşti şi cu alţi doi prieteni şi ne-am căţărat de jos, de pe Cheile Olte­ţului, cu coarda, până pe cul­mea cea mai înaltă. A fost prima dată când am escaladat Cheile! Ca să nu îţi mai zic că erau zile întregi când nici nu dădeam pe aca­să pe la bunici de­cât ca să mâncăm. Acolo sus, pe dealul cu cireşi sălbatici, era o căbă­nuţă a buni­ci­lor mei. Acolo ne fă­ceam noi veacul! Era locul nos­tru secret, acolo era liniştea de pe lume, veneau aco­lo şi alţi prieteni de-ai noş­tri să stea cu noi, dormeam claie peste grămadă. Nu aveam nici curent, doar o lam­pă de gaz, caseto­fonul nu ţinea nici o oră pe baterii. La bu­nica aveam televizor, la părinţi aveam vi­deo, dar nouă ne plă­cea să stăm cu lampa pe gaz, la cabană. Nu se compară cu nimic ce am trăit noi aici!

Poveştile bunicii

Dorin nu stă o cli­pă locului. Pe lângă pensiune, e prins cu asociaţia sa de pro­mo­­vare a zonei sau cu grupul de lucru pen­­tru accesarea fon­durilor euro­pene. Dacă nu, atunci sigur se ocupă de clienţi ori trebăluieşte prin ogradă. A ridicat împre­ună cu un singur meşter a doua sa pensiune, a făcut două foi­şoare cochete, iar la anul se pregăteşte să mai ridice o pensiune pentru care a obţinut deja bani europeni. Îi place să facă lucrurile cu mâna lui, alt­fel parcă nu s-ar putea bucura pe deplin de ce con­struieşte.
"De unde vine dragul a­ces­ta de muncă?", l-am între­bat pe Dorin. Mi-a răspuns pe loc: "Ştii cum e? Munca o deprinzi din familie, dar e, parcă, şi spiritul locului. Aici se simte Ardealul tare de tot. Rigoarea şi ordinea lui, ştiinţa gospodăriei. Eu şi fratele meu nu doar că am trăit aici, la bunici, până la 18 ani, noi aici ne-am făcut şi traiul! Ne-a plăcut de mici să ne implicăm în viaţă. Pe la 11 ani, mer­geam toată vara după lemne. În prima fază, le căram cu spinarea. Mai apoi, din banii pe care i-am făcut, ne-am cumpărat un măgăruş din târg de la Polo­vragi, să ne ajute la cărat. Nu am avut niciodată posi­bi­lităţi foarte mari în fa­milie, dar strictul nece­sar părinţii ni l-au ofe­rit. Însă noi vedeam că nu le era uşor şi am zis să punem şi noi osul. Bucuria noastră cea mai mare în copilărie era să vină Sfântul llie, că atunci era târgul cel mare din Polovragi, pe 20 iulie, dar acolo tre­buia să ai ceva bani ca să-ţi cumperi tot felul de lucruri, hăinuţe, jucă­rele, dulciuri, acadele sau ce ne mai cumpăram noi", zâmbeş­te copilăreşte Dorin. "Dar nu strân­geam doar lemne. Mer­geam şi la cosit, cu ziua. De pe la 12 ani cosesc! Când apă­reau ciupercile, normal, fugeam la ciuperci, că din ele se câştiga cel mai bine. Erau sezoane scur­te, că ciupercile nu ţineau mai mult de trei săptămâni, apoi ne întorceam la coasă sau la lem­ne. Bu­nicul avea sus, în munte, o var­niţă, unde făcea var pen­tru casă. E, noi făceam var şi îl vindeam pietrarilor de la Vâl­cea", povesteşte Do­rin despre primele sale iniţiative "de afa­ceri" în zonă.
"Îţi zisei că bunica avea o vorbă pentru fie­care situaţie. Ţin minte şi acum: într-o iarnă, ne-a spus povestea cu «Nevoia». Zice că era un om care avea un copil cu care mergea în fiecare zi la lemne, că din asta trăiau. Într-o zi, tatăl s-a îmbolnăvit la pat şi l-a trimis pe copil sin­gur. «Eu din pădure aduc lemnele, dar nu mă pricep să le în­carc», a zis băia­tul. «Nu-i bai, le iei, le aduci lângă car, apoi strigi Nevoia să vină să te aju­te ». Seara, vine copilul supărat. «Tată, am făcut tocmai cum mi-ai zis, am adunat vreascurile, le-am pus lângă car, am strigat după Nevoie, am stat o oră, două, trei, şi nu a venit». «Şi-apoi ce-ai fă­cut?». «Apoi ce să fac? Le-am legat cum m-am pri­ceput, le-am urcat în car şi am venit încoace». «Păi vezi că nevoia te-a ajutat?». Aşa, şi pe noi, nevoia ne-a ajutat şi atunci, în copilărie, nevoia ne-a ajutat şi acum să facem tot ce am reuşit să facem aici, la Pensiunea Eva".

"Sămânţă de Ardeal"

Ploaia s-a oprit, soarele stă să apună şi ne plim­băm pe drumul din faţa casei, pe care se întorc vi­tele din păşuni. N-am mai văzut demult atâtea vaci frumoase şi pântecoase. Dorin e mândru de ce a reu­şit să pună pe picioare în curtea bunicilor şi nu ascunde asta. "Sunt băieşean, iar noi aşa suntem, mândri. Dacă nu ai o bucurie cât de mică în ce faci, nu ai motivaţie". Iar bucuria lui cea mai mare e că a reuşit să pună ba­zele a două grupuri de acţiune locale (GAL) prin care îi ajută pe pri­marii şi pe oa­menii din zonă să pri­meas­că finan­ţări eu­ro­pene. "Aici, la noi, a fost mină de grafit, a fost fa­brică de cheres­tea. Lucrau oameni din patru-cinci sate. Totul s-a închis. Nu mai au oamenii unde lu­cra! Aşa că trebuia să dez­voltăm altceva. Noi nu am avut colectivizare aici, am fost nişte pui de daci li­beri, noi nu ştim ce e aia să fim constrânşi, nouă ne place să avem lucrurile noastre. Aici se sim­te influenţa Ardea­lului, cam tot ce vezi tu pe aici e sămânţă de Ar­deal. Ciobanii sibieni au coborât aici în urmă cu sute de ani, acum sunt copii mici faţă de cio­banii noştri! Aici se face trans­humanţă adevărată cum nu se mai face pe ni­căieri. La noi, ciobanul urcă la mun­te când tre' să urce la munte, co­boa­ră la vale, în Bără­gan, când tre' să coboare. Asta e transhu­man­ţa, nu că stai la mun­te şi cobori oile 10 kilo­metri şi apoi le ţii pe baloţi. Oaia tre' să mă­nânce, dar să şi umble, dacă vrei un lapte sănă­tos. Tre' să mai mă­nânce şi un mără­cine, nu o poţi ţine închisă în staul, că atunci e fix ca puiul de Avicola. Poţi să vezi asta şi la noi, la pensiune, am găinile mele, cres­cute în ogradă, am vaci, am viţei, am porcii mei. Avem şi reţetele noas­tre tradiţionale, dar avem şi carnea bună. Fără carne de calitate, nu îţi iese puiul la ceaun ca puiul bu­nicii!", explică Dorin.
Dar pentru ca toate lucrurile astea să înceapă să se mişte în Baia de Fier şi în zonă, a fost nevoie de un pic de iniţiativă şi de un dram de nebunie. Dorin, care era interesat de ceva vreme de proiectele pe bani europeni şi care avea şi experienţa studen­ţească în ONG-uri, a zis că musai trebuie să se im­plice. A condus primul Grup de Acţiune Locală din zonă, organizat pe zece localităţi. "Ştiindu-i pe primari, le-am explicat programul. Banii ajung în privat, dar ei susţin şi partea publică: se pot face şi drumuri, or să se facă clădiri, or să se angajeze oameni, se vor plăti impozite la primării, va mai scădea şomajul... Dacă afacerile se dezvoltă, zona creşte imediat. Mă bucur că am avut dreptate. Am adus câte 200.000 de euro de primărie, bani din care s-au făcut drumuri. Apoi s-au mai dat, iarăşi, câte 30-40.000 de euro pentru diferite ne­voi. Cum mergi prin zonă, vezi numai panouri cu fonduri euro­pene. Îmi creş­te sufletul când văd că programul nostru e acolo. Acum, am reuşit să mai aducem 3 milioane de euro tot în zona asta, tot în Gorj".
Dorin e fericit că toată lumea e prinsă în po­vestea cu susţinerea zonei şi e bucuros că satul bunicii are pers­pective mai bune ca oricând. "Acum tragem tare să promovăm turismul în zonă. Avem o asociaţie, organizăm târguri de tradiţii, am avut deja 30 de expozanţi şi peste 1.000 de vizitatori la Polo­vragi, în iarnă. Zona e bogată şi în istorie, e bogată şi în tradiţie, avem aici munţi, chei, peşteri, avem legende cu Zamolxe, avem poveşti cu Iancu Jianu şi cu haiducii lui, avem mânăstirea de la Polovragi, avem tot ce ne trebuie, totul e să punem şi suflet în ceea ce facem! De un an de zile sunt dansator în ansamblul folcloric de la Baia de Fier, mergem peste tot prin ţară cu tradiţiile noastre. Suntem 20 de tineri, băieţi şi fete, şi suntem foarte pasionaţi, ţinem sus tradiţia locului şi susţinem zona, aşa ne facem cunoscuţi. Aici, în Baia, fiecare om, prin activităţile sale, susţine zona. Eu, prin turism şi prin tradiţie, alţii fac producţie, alţii fac transporturi, dar tot ceea ce facem e sub sigla «Baia de Fier». Avem ambiţia de a ne promova, de a ne face cunoscuţi şi de a reuşi să reînviem satul nostru. "Nu avem în­cotro, trebuie să lăsăm în urmă ceva de care buni­cii noştri care ne-au crescut ar fi mândri", spune în încheiere Dorin, în timp ce răsfoieşte un vechi album de familie, în care chipul bunicii e luminos ca o icoană...

*

L-am tot întrebat pe Dorin dacă nu oboseşte făcând atâtea lucruri. Cât am stat în pensiunea lui, unde seara se-aude cum bat clopotele la Polovragi, n-a stat o clipă în loc. Trebuie să existe ceva mai presus de amintirile copilăriei, mai presus de dragul de loc, mai presus de mândria de băieştean, mi-am zis. Oare a fost un moment în viaţa lui, când a simţit cum creşte în el dorinţa de-a birui? "Da, a fost", îmi răspunde. "În ziua în care s-a născut Eva, fetiţa mea, îngerul meu, atunci am simţit că trebuie să mă implic şi mai mult în ceea ce fac. Să-i ofer un viitor. Atunci m-am gândit pentru prima oară, cu frică, dar şi cu ambiţie, la ce vor face copiii noştri. Unde vor lucra ei? De acum trebuie să ne gândim la asta, cât sunt încă mici, de acum trebuie să începem să ridicăm zona, ca să nu ne mai fie pruncii nevoiţi să plece din ţară. Ăsta trebuie să fie viitorul proiect de ţară al României: să-şi ţină copiii acasă şi să le ofere condiţiile de care au nevoie ca să fie fericiţi".
"Eva" îi zice pensiunii din Baia de Fier a lui Dorin Teodorescu. Iar Eva e viitorul pentru care luptă, din răsputeri, Dorin.