Poveşti cu case - Generalul de pe str. Aurel Vlaicu 41

La intersecţia Bd. Dacia cu str. Aurel Vlaicu, pe partea dreaptă cum vii din­spre Piaţa Romană, se află o casă ve­che, pitică, în comparaţie cu clădirile din jur.

Oricine îşi dă seama că vila aceasta e construită înaintea tuturor imobilelor care o înconjoară. Blocul care o umbreşte a fost ridicat în perioada interbelică, iar reşedinţele de patricieni din apropiere datează după 1910, anul când a fost deschis bulevardul Dacia. Pe un colţ al clădirii se află scris în stuc anul construirii: 1899. Proprietarul a intrat în secolul XX cu miros de var proaspăt în nări. "La veac nou, casă nouă" şi-o fi spus bucureşteanul din str. Ţărani, cum se numea atunci str. Aurel Vlaicu.
Cine să fi fost proprietarul acestei case? m-am întrebat deseori, trecând pe trotuarul din faţa ei. Se află în apropiere de grădina Icoanei, un parc prin care mă plimb adesea. Nu o dată mi-a venit să sun la poartă şi să întreb pe oricine mi-ar fi ieşit în în­tâm­pinare, dar ceva m-a reţinut. Era teama de a nu mi se răspunde cu ostilitate, cunoscând prea bine, din alte experienţe, reacţia chiriaşilor sau a noilor proprietari, de câte ori le-am cerut in­formaţii despre i­mo­bilul pe ca­re-l ocu­pă. Într-o zi, am văzut un bărbat şi o femeie care ieşiseră din curte să măture tro­tua­rul. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am întrebat dacă ştiu cine a fost proprietarul de odi­nioa­ră. "Generalul Lu­pes­cu", mi-a spus fe­meia, în timp ce mă­tura. Apoi cei doi s-au retras în curte şi au închis poarta. Aveam un nume şi cam atât. Pe planul cadastral din 1911, figurează alt nume: Mişu Ganeşi. Nici pomeneală de Ale­xan­dru Lupescu. Pe omul de arme l-am găsit în ediţiile din 1904 şi 1906 ale "Anuarului Bucu­res­cilor", ca lo­cuind pe str. Scaune, care astăzi co­res­punde cu strada Nicolae Filipescu şi jumătate din strada Tu­dor Arghezi. Bucureştiul e labirintic şi în timp, nu numai în spaţiu. Să-mi fi dat femeia o informaţie neadevărată? Chiar să nu fi locuit ge­neralul Ale­xandru Lupescu nici măcar un an în imobilul din str. Aurel Vlaicu nr. 41? Eram gata să accept că fusesem tras pe sfoară.

Creatorul armatei României Mari

Scotocind însă prin măruntaiele internetului, am dat din întâmplare peste ediţia din 1925 a "Anua­rului Socec al României Mari", vol I. L-am găsit pe Alexandru Lupescu printre membrii Minis­terului de Război, din Piaţa Valter Mărăcineanu. Generalul era şeful Marelui Stat Major şi locuia în casa din str. Aurel Vlaicu nr. 41! Femeia avusese dreptate. Răspunsul ei laconic mă pusese pe o pistă adevărată, de-a lungul căreia am aflat lucruri de-a dreptul fascinante. Aşadar, generalul a cumpărat o casă deja construită, nu a edificat una din temelii. Îmi e necunoscut anul achiziţiei, dar cu siguranţă actul cumpărării a fost semnat după 1911. Cine a fost Alexandru Lupescu? Potrivit biografiilor mili­tare, s-a născut în 24 februarie 1865, la Botoşani. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti, Şcoala Specială de Artilerie şi Ge­niu şi Şcoala Superioară de Război, fiind şef de pro­moţie. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a găsit cu gradul de colonel. În 1915, când Ro­mâ­nia se afla încă în neutralitate, Lupescu a fost avan­sat general de brigadă. După intrarea Ro­mâ­niei în război, a fost numit general de divizie, cel mai înalt grad al carierei sale. A fost unul dintre cei mai mari comandanţi ai armatei române angajate în lupta cu armatele Triplei Alianţe, pentru unifi­carea ţării. După război, s-a ocupat de reorga­nizarea armatei şi de învăţământul militar. Timp de şapte ani a condus Marele Stat Major. Îl putem considera, pe bună dreptate, creatorul armatei Ro­mâniei Mari.

Un armistiţiu cât o capitulare

Intrarea în Primul Război Mondial, în 1916, a fost entuziastă pentru trupele noastre. Trecuseră Carpaţii, păreau să cu­cerească repede Ar­dea­lul. Riposta arma­te­lor ger­mane şi ma­ghiare a produs însă efecte de­zas­truoase pen­tru Ro­mânia. Sol­da­ţii noştri s-au văzut ne­vo­iţi să se retragă, cu pier­deri gre­le. Ina­micul a cu­cerit sudul ţării şi a in­trat trium­fător în Bucu­reştiul părăsit de cei mai mulţi dintre lo­cu­itori. Armata a orga­nizat o linie de apărare în sudul Moldovei. Acolo s-au dat faimoa­sele bătălii de la Mă­ră­şeşti, Mărăşti şi Oi­tuz, sub deviza "Pe aici nu se trece!". Vic­toriile ob­ţinute de sol­daţii ro­mâni au stopat îna­in­tarea germanilor că­tre inima Moldo­vei. Între timp, în Rusia a izbucnit revoluţia bol­şevică şi morbul răz­vrătirii s-a răs­pân­dit şi printre ostaşii ruşi care luptau alături de cei români. So­luţia unui armis­tiţiu a părut bine­ve­nită, mai ales Rusiei, care avea ne­voie de un răgaz pen­tru a-i com­bate pe bolşevici. Mi­siunea sem­nării do­cumentului i-a fost încre­dinţată gene­ralului Ale­xandru Lupescu. Mai întâi, în 22 noiem­brie 1917, generalul român, însoţit de trei colonei, l-a întâlnit la Tecuci pe generalul rus Kel­şevski, însoţit de 21 de ofiţeri ruşi. Cele două delegaţii au avut sarcina să pună la punct anumite condiţii ale armistiţiului, înaintea întrevederii cu de­legaţia germană. În 24 noiembrie, partea româ­no-rusă i-a întâlnit pe ger­mani la Focşani, în casa Apostoleanu. Negocierile au început după-amiaza, la ora 15. Au continuat până a treia zi. În 24 no­iembrie, au fost semnate documentele. Generalul Lupescu a luat sti­loul, a întins mâna şi a unduit pe hârtie literele numelui său. Nu avea niciun motiv să fie bucuros. Soldaţii români luptaseră eroic în Ţinutul Vrancei, dar bucuria victoriei se risipise ca fumul şi lăsase în loc gustul sălciu al deprimării. România rămă­sese singură în faţa lui Mackensen, care continua să stăpânească Bucureştiul.

Generalul şi mantia regelui

Ceva miraculos s-a întâmplat însă în cursul anului 1918. Istoria a inversat mişcarea de pendul. Învingătorii de ieri au devenit învinşii de azi. Schimbările în această parte de lume au fost ulu­itoare. Rusia s-a comunizat, iar Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Transilvania s-a unit cu România. Patru ani mai târziu, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi ca regi ai României Mari în catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Coroana regelui a fost adusă de preşedintele Camerei Depu­taţilor, Mihail Pherekide, iar coroana reginei, de preşedintele Senatului, Mihail Orleanu. Potrivit ritualului, au trebuit aduse şi mantiile regale. Cine să-i fi adus mantia reginei? Un general... generalul Ioan Popovici Epure, iar man­tia regelui a fost adu­să pe braţe de un alt general, chiar de... Alexan­dru Lupescu! Omul care sem­nase cu patru ani în urmă armistiţiul de la Focşani. Patru ani marcaţi de două gesturi aparţinând aceleiaşi mâini: mâna gene­ra­lului artilerist Alexandru Lupescu. De două ori s-a întins această mână în istoria României: o dată, ca să lase pe hârtie o semnătură, cât recunoaşterea unei înfrângeri, a doua oară, ca să întindă regelui mantia care-i va aco­peri umerii, ca suveran al Ro­mâniei întregite. Isto­ri­cii ar putea numi sec­ven­ţa aceasta "sec­ven­ţa Alexandru Lu­pes­cu". Generalul a murit în 1934. Avea 69 de ani. Deţinuse în inter­belic funcţia de şef al marelui stat ma­jor, de senator şi de pri­mar al Sectorului de Verde din Bucureşti. În Car­tea de telefoane a anu­lui 1937, numele lui figura încă la adresa din str. Aurel Vlaicu nr. 41. Casa nu se află în lista imobilelor naţionalizate în 1950, dar, cu si­guranţă, a fost confiscată de stat. Niciun abonat nu e con­semnat în anul acela în Cartea de Telefoane. Abia în 1958, apare numele unui nou abonat, ace­laşi pe care-l găsim locuind aici şi în 1970, Florin Vrioni. Nu ştiu dacă acesta e şi numele de familie al ac­tualilor locatari, al femeii care mi-a aruncat între două mişcări de mătură numele generalului. Casa arată bine. Dacă treceţi prin zonă, amintiţi-vă po­vestea fostului ei proprietar.