Dorin cel fericit din Baia de Fier

- Dacă o iei spre dreapta, din Polovragi, și urci spre Baia de Fier, iar de acolo spre munte, sus, peste Șopta, te-ai aștepta ca micul cătun de doar 14 case, ultima așezare dinainte de piscurile care despart Oltenia de Ardeal, să fie capătul lumii. Dar în locul satelor părăsite care răsar dure­ros, peste tot, acolo, în nordul Gorjului, am dat peste un loc plin de viață și bucurie. Un loc din care tinerii nu s-au dat duși, în care tradițiile se apără cu sfințenie, un loc care atrage fonduri europene și tot mai mulți turiști fermecați de frumusețea sălbatică din partea sudică a Parângului -

"Ce-i mai bun e aici, la țară"

Acum mai bine de 10 ani, când a terminat liceul din Novaci și a plecat la Târgu Jiu ca să studieze Dreptul, Dorin Teodorescu putea foarte bine să lase satul părinților și-al bunicilor doar pentru vacanțe și pentru vi­zite scurte de sfârșit de săptă­mâ­nă și să-și vadă de ale lui, să-și facă o viață comodă, de oraș. Era băiat isteț și întreprinzător, s-a înscris în diverse asociații stu­dențești, a prins gustul organi­zării de evenimente, al vieții de ONG-ist care știe și ce-i munca, și ce-i distracția. Era sufletul echi­pei care punea, pe atunci, bazele celui mai mare festival studențesc din țară, îi plăcea să lucreze cu oamenii, plus că în­cepuse să-l tenteze și politica. Avea "n" motive să lase cătunul bunicilor în albumele cu amin­tiri din copilărie, și să lase casa copilăriei pe mirajul marelui oraș, mai ales când s-a apucat să studieze Diplomația la București. Ori ar fi putut, de ce nu?, să își încerce norocul pe undeva prin străi­nătate, unde viața e viață și banul e ban. Ar fi făcut ce au făcut cei mai mulți dintre tinerii născuți și crescuți la țară, în anii de după Revoluție, și nu i-ar fi fost rău. Dar Dorin, pur și simplu, nu s-a putut desprinde de satul și de casa bunicilor. A simțit din prima zi că orașul nu e pentru el, că vânzoleala și zgomotul îl oboseau mai tare decât o zi de dat cu coasa și cu sapa, în grădină, la țară. "Patru ani cât am fost în facultate, la Târgu Jiu, am făcut, zi de zi, naveta până aici, la bunici", mărtu­risește Dorin. Vorbește cu patos. De câte ori își amin­tește de locu­rile copilăriei, are o strălucire în ochi ca niște la­crimi ce clipocesc în preaplinul bucuriei și al mân­driei de a mărturisi despre satul său de sub Rânca.
Nu înalt, dar bine legat, mereu săritor și zâm­bitor, genul de tânăr de la țară care e în stare să mute munții din loc, Dorin are o sensibilitate aparte. Si­gur că școala l-a învățat să dichisească cuvintele, însă Dorin chiar trăiește ce spune și te molipsește și pe tine, orășeanul, de farmecul copilăriei lui din nordul Olteniei și de aventura lui de acum, de a-și ține cătunul și satul, atât cât se mai poate, în rându­iala aceea bună de pe vremea bunicilor. "Eu încă am mai prins lumea bună, aia de dinainte de Revo­luție. Bunica ne-a dat o educație foarte bună. Fe­meia asta e și acum un model pentru mine, Dum­ne­zeu să o odihnească! Am rămas cu multe vorbe de duh de la ea, vorbe care mă îmbărbătează mereu, când îmi e mai greu. Aici, la noi, "peste Șopta", suntem numai 14 case, dar ne avem ca frații. Aici încă se mai țin tradițiile, aici cuvântul încă e cuvânt. Aici niciodată nu s-a pomenit să faci contract cu cineva. Aici bați palma și îți dai cuvântul, iar ăsta e legământ sfânt! Bunica, dacă mergea pe stradă și găsea o potcoavă, o punea în gard, să o vadă omul care a pierdut-o când o trece pe aco­lo...". Toate astea l-au făcut pe Dorin să revină la casa buni­cilor în toate zilele celor patru ani de facultate, și de atunci încoace, la fel. "Eu aici am copilărit până la 18 ani. Pu­team să stau la casa părinților, care e în centrul comunei, dar preferam să stau aici, sub mun­te, la bunici. Am copilărit aici și nu pot să dau liniștea de aici și gustul mâncării de aici, bu­curia de a sta printre oamenii buni de aici, pe aglomerația de la oraș. Eu, unul, nu pot! Așa am fost învățat: să caut mereu ce-i mai bun, iar ce-i mai bun pe lume pentru mine se află aici!".
Are dreptate Do­rin. Nicăieri nu o să vezi un peisaj mai frumos decât cel ce ți se deschide când stai pe terasa pen­siunii "din jos" a familiei Teodo­res­cu. În stânga e via dea­să, umbroasă, mai sus e dealul cu cireși sălbatici și dru­­mul care urcă până încolo, depar­te, pe unul din­tre ver­sanții Cheilor Oltețului, pe care le vezi în toa­tă măies­tria lor. Ai acolo to­tul, și curtea cu gră­di­nile rânduite cu gust, și sălbăticia mă­răcini­șului ce se agață de coastele abrupte ale versan­ți­lor, ai și mândrețile de copaci din pă­dure, și sălbăticia stân­căraielor pe ca­re se înalță semețe cruci vechi, din alte timpuri. Ai tot ce îți trebuie, dar Dorin, tânărul și ambițiosul stăpân al locu­lui, crede că asta nu e de ajuns. "Fără suflet, mai bine te lași păgubaș!"

Amintiri din copilărie

- Dorine, ai co­pilărit în anii '90, când toată lu­mea era înnebunită du­pă televizor, după progra­mele ante­ne­lor parabolice, când apăruseră deja pri­mele jocuri vi­deo... Cum a fost copi­lăria ta, aici, "peste Șopta", în casa bu­nicilor?

- Până pe la 13-14 ani, aici, la noi în cătun, a fost raiul pe pământ! Apoi, co­piii au cam plecat, satul a îm­bătrânit, ăsta e necazul peste tot în Româ­nia... Dar pe atunci eram 20-30 de copii "pes­te Șopta", mai ve­neau și copiii din centrul satului. A­ler­­gam toată ziua pe co­clauri, aveam și cărucioare cu patru roți, cu care ne dă­deam de sus, de pe deal. Te mai răstur­nai, mai cădeai în mă­răcini, așa era pe atunci... Aveam pe lângă Olteț o pădure cu liane și ne dă­deam cu lianele toată ziua. Mai sus, acolo, pe deal, sunt cireși cu cireșe săl­ba­tice, dulci, acum e vremea lor. Acolo mergeam cu vacile, cu caprele, cu oile, cu porcii... Nu trebuia să ne roage nimeni să avem grijă de animale. Mer­geam cu drag, sus, la cireși, aveam tot ce ne trebuie ca să ne simțim bine. Ne mai luam și caietele de teme, eram controlați dacă ne facem temele de va­canță. Părinții ne-au lăsat să facem ce vrem noi, dar școala era școală!

Cu frânghia, în paradis

- Locurile aces­tea minunate pe care mi le-ai arătat și des­pre care îmi poves­tești te îmbie, parcă, la aventură. Care erau marile escapa­de ale copi­lăriei tale la Baia de Fier?

- Avem aici în zo­nă zeci și zeci de peș­teri. Le-am luat pe toate la rând! Au­zeam poveș­tile celor mai în vârstă, ne luam informații și apoi făceam noi, de unii singuri, pe marii descoperitori. Am fost în peștera de la Șură, în Peștera Hai­ducilor, în Peștera cu Coș, la Închisoare, la Scară, în Peștera Muierii... O peșteră nu am ratat! Într-o zi - nu cred că aveam mai mult de 7 ani - am plecat cu un băiat de la Bucu­rești și cu alți doi prieteni și ne-am cățărat de jos, de pe Cheile Olte­țului, cu coarda, până pe cul­mea cea mai înaltă. A fost prima dată când am escaladat Cheile! Ca să nu îți mai zic că erau zile întregi când nici nu dădeam pe aca­să pe la bunici de­cât ca să mâncăm. Acolo sus, pe dealul cu cireși sălbatici, era o căbă­nuță a buni­ci­lor mei. Acolo ne fă­ceam noi veacul! Era locul nos­tru secret, acolo era liniștea de pe lume, veneau aco­lo și alți prieteni de-ai noș­tri să stea cu noi, dormeam claie peste grămadă. Nu aveam nici curent, doar o lam­pă de gaz, caseto­fonul nu ținea nici o oră pe baterii. La bu­nica aveam televizor, la părinți aveam vi­deo, dar nouă ne plă­cea să stăm cu lampa pe gaz, la cabană. Nu se compară cu nimic ce am trăit noi aici!

Poveștile bunicii

Dorin nu stă o cli­pă locului. Pe lângă pensiune, e prins cu asociația sa de pro­mo­­vare a zonei sau cu grupul de lucru pen­­tru accesarea fon­durilor euro­pene. Dacă nu, atunci sigur se ocupă de clienți ori trebăluiește prin ogradă. A ridicat împre­ună cu un singur meșter a doua sa pensiune, a făcut două foi­șoare cochete, iar la anul se pregătește să mai ridice o pensiune pentru care a obținut deja bani europeni. Îi place să facă lucrurile cu mâna lui, alt­fel parcă nu s-ar putea bucura pe deplin de ce con­struiește.
"De unde vine dragul a­ces­ta de muncă?", l-am între­bat pe Dorin. Mi-a răspuns pe loc: "Știi cum e? Munca o deprinzi din familie, dar e, parcă, și spiritul locului. Aici se simte Ardealul tare de tot. Rigoarea și ordinea lui, știința gospodăriei. Eu și fratele meu nu doar că am trăit aici, la bunici, până la 18 ani, noi aici ne-am făcut și traiul! Ne-a plăcut de mici să ne implicăm în viață. Pe la 11 ani, mer­geam toată vara după lemne. În prima fază, le căram cu spinarea. Mai apoi, din banii pe care i-am făcut, ne-am cumpărat un măgăruș din târg de la Polo­vragi, să ne ajute la cărat. Nu am avut niciodată posi­bi­lități foarte mari în fa­milie, dar strictul nece­sar părinții ni l-au ofe­rit. Însă noi vedeam că nu le era ușor și am zis să punem și noi osul. Bucuria noastră cea mai mare în copilărie era să vină Sfântul llie, că atunci era târgul cel mare din Polovragi, pe 20 iulie, dar acolo tre­buia să ai ceva bani ca să-ți cumperi tot felul de lucruri, hăinuțe, jucă­rele, dulciuri, acadele sau ce ne mai cumpăram noi", zâmbeș­te copilărește Dorin. "Dar nu strân­geam doar lemne. Mer­geam și la cosit, cu ziua. De pe la 12 ani cosesc! Când apă­reau ciupercile, normal, fugeam la ciuperci, că din ele se câștiga cel mai bine. Erau sezoane scur­te, că ciupercile nu țineau mai mult de trei săptămâni, apoi ne întorceam la coasă sau la lem­ne. Bu­nicul avea sus, în munte, o var­niță, unde făcea var pen­tru casă. E, noi făceam var și îl vindeam pietrarilor de la Vâl­cea", povestește Do­rin despre primele sale inițiative "de afa­ceri" în zonă.
"Îți zisei că bunica avea o vorbă pentru fie­care situație. Țin minte și acum: într-o iarnă, ne-a spus povestea cu «Nevoia». Zice că era un om care avea un copil cu care mergea în fiecare zi la lemne, că din asta trăiau. Într-o zi, tatăl s-a îmbolnăvit la pat și l-a trimis pe copil sin­gur. «Eu din pădure aduc lemnele, dar nu mă pricep să le în­carc», a zis băia­tul. «Nu-i bai, le iei, le aduci lângă car, apoi strigi Nevoia să vină să te aju­te ». Seara, vine copilul supărat. «Tată, am făcut tocmai cum mi-ai zis, am adunat vreascurile, le-am pus lângă car, am strigat după Nevoie, am stat o oră, două, trei, și nu a venit». «Și-apoi ce-ai fă­cut?». «Apoi ce să fac? Le-am legat cum m-am pri­ceput, le-am urcat în car și am venit încoace». «Păi vezi că nevoia te-a ajutat?». Așa, și pe noi, nevoia ne-a ajutat și atunci, în copilărie, nevoia ne-a ajutat și acum să facem tot ce am reușit să facem aici, la Pensiunea Eva".

"Sămânță de Ardeal"

Ploaia s-a oprit, soarele stă să apună și ne plim­băm pe drumul din fața casei, pe care se întorc vi­tele din pășuni. N-am mai văzut demult atâtea vaci frumoase și pântecoase. Dorin e mândru de ce a reu­șit să pună pe picioare în curtea bunicilor și nu ascunde asta. "Sunt băieșean, iar noi așa suntem, mândri. Dacă nu ai o bucurie cât de mică în ce faci, nu ai motivație". Iar bucuria lui cea mai mare e că a reușit să pună ba­zele a două grupuri de acțiune locale (GAL) prin care îi ajută pe pri­marii și pe oa­menii din zonă să pri­meas­că finan­țări eu­ro­pene. "Aici, la noi, a fost mină de grafit, a fost fa­brică de cheres­tea. Lucrau oameni din patru-cinci sate. Totul s-a închis. Nu mai au oamenii unde lu­cra! Așa că trebuia să dez­voltăm altceva. Noi nu am avut colectivizare aici, am fost niște pui de daci li­beri, noi nu știm ce e aia să fim constrânși, nouă ne place să avem lucrurile noastre. Aici se sim­te influența Ardea­lului, cam tot ce vezi tu pe aici e sămânță de Ar­deal. Ciobanii sibieni au coborât aici în urmă cu sute de ani, acum sunt copii mici față de cio­banii noștri! Aici se face trans­humanță adevărată cum nu se mai face pe ni­căieri. La noi, ciobanul urcă la mun­te când tre' să urce la munte, co­boa­ră la vale, în Bără­gan, când tre' să coboare. Asta e transhu­man­ța, nu că stai la mun­te și cobori oile 10 kilo­metri și apoi le ții pe baloți. Oaia tre' să mă­nânce, dar să și umble, dacă vrei un lapte sănă­tos. Tre' să mai mă­nânce și un mără­cine, nu o poți ține închisă în staul, că atunci e fix ca puiul de Avicola. Poți să vezi asta și la noi, la pensiune, am găinile mele, cres­cute în ogradă, am vaci, am viței, am porcii mei. Avem și rețetele noas­tre tradiționale, dar avem și carnea bună. Fără carne de calitate, nu îți iese puiul la ceaun ca puiul bu­nicii!", explică Dorin.
Dar pentru ca toate lucrurile astea să înceapă să se miște în Baia de Fier și în zonă, a fost nevoie de un pic de inițiativă și de un dram de nebunie. Dorin, care era interesat de ceva vreme de proiectele pe bani europeni și care avea și experiența studen­țească în ONG-uri, a zis că musai trebuie să se im­plice. A condus primul Grup de Acțiune Locală din zonă, organizat pe zece localități. "Știindu-i pe primari, le-am explicat programul. Banii ajung în privat, dar ei susțin și partea publică: se pot face și drumuri, or să se facă clădiri, or să se angajeze oameni, se vor plăti impozite la primării, va mai scădea șomajul... Dacă afacerile se dezvoltă, zona crește imediat. Mă bucur că am avut dreptate. Am adus câte 200.000 de euro de primărie, bani din care s-au făcut drumuri. Apoi s-au mai dat, iarăși, câte 30-40.000 de euro pentru diferite ne­voi. Cum mergi prin zonă, vezi numai panouri cu fonduri euro­pene. Îmi creș­te sufletul când văd că programul nostru e acolo. Acum, am reușit să mai aducem 3 milioane de euro tot în zona asta, tot în Gorj".
Dorin e fericit că toată lumea e prinsă în po­vestea cu susținerea zonei și e bucuros că satul bunicii are pers­pective mai bune ca oricând. "Acum tragem tare să promovăm turismul în zonă. Avem o asociație, organizăm târguri de tradiții, am avut deja 30 de expozanți și peste 1.000 de vizitatori la Polo­vragi, în iarnă. Zona e bogată și în istorie, e bogată și în tradiție, avem aici munți, chei, peșteri, avem legende cu Zamolxe, avem povești cu Iancu Jianu și cu haiducii lui, avem mânăstirea de la Polovragi, avem tot ce ne trebuie, totul e să punem și suflet în ceea ce facem! De un an de zile sunt dansator în ansamblul folcloric de la Baia de Fier, mergem peste tot prin țară cu tradițiile noastre. Suntem 20 de tineri, băieți și fete, și suntem foarte pasionați, ținem sus tradiția locului și susținem zona, așa ne facem cunoscuți. Aici, în Baia, fiecare om, prin activitățile sale, susține zona. Eu, prin turism și prin tradiție, alții fac producție, alții fac transporturi, dar tot ceea ce facem e sub sigla «Baia de Fier». Avem ambiția de a ne promova, de a ne face cunoscuți și de a reuși să reînviem satul nostru. "Nu avem în­cotro, trebuie să lăsăm în urmă ceva de care buni­cii noștri care ne-au crescut ar fi mândri", spune în încheiere Dorin, în timp ce răsfoiește un vechi album de familie, în care chipul bunicii e luminos ca o icoană...

*

L-am tot întrebat pe Dorin dacă nu obosește făcând atâtea lucruri. Cât am stat în pensiunea lui, unde seara se-aude cum bat clopotele la Polovragi, n-a stat o clipă în loc. Trebuie să existe ceva mai presus de amintirile copilăriei, mai presus de dragul de loc, mai presus de mândria de băieștean, mi-am zis. Oare a fost un moment în viața lui, când a simțit cum crește în el dorința de-a birui? "Da, a fost", îmi răspunde. "În ziua în care s-a născut Eva, fetița mea, îngerul meu, atunci am simțit că trebuie să mă implic și mai mult în ceea ce fac. Să-i ofer un viitor. Atunci m-am gândit pentru prima oară, cu frică, dar și cu ambiție, la ce vor face copiii noștri. Unde vor lucra ei? De acum trebuie să ne gândim la asta, cât sunt încă mici, de acum trebuie să începem să ridicăm zona, ca să nu ne mai fie pruncii nevoiți să plece din țară. Ăsta trebuie să fie viitorul proiect de țară al României: să-și țină copiii acasă și să le ofere condițiile de care au nevoie ca să fie fericiți".
"Eva" îi zice pensiunii din Baia de Fier a lui Dorin Teodorescu. Iar Eva e viitorul pentru care luptă, din răsputeri, Dorin.