Dirigintele cu ochii verzi
Ne-am adunat pe betonul din curtea şcolii de ţară, şcoală nouă, dată în folosinţă doar cu un an în urmă. Ne-au spus să ne aşezăm în careu. Directoarea şcolii se străduia să vorbească apăsat şi cât putea ea de tare pentru a fi auzită de toată lumea. Nu existau microfoane, pe atunci. Cele patru clase, de la a V-a la a VIII-a, numărau împreună mai puţin de o sută de copii. Soarele nemilos ne bătea în cap şi ne făcea şi mai tâmpi decât eram după atâta vacanţă - vacanţa mare - în care nu mai avuseserăm parte de nicio activitate intelectuală. Doar ceva cărţi, luate de la bibliotecă pentru lectura obligatorie, zăcând, şi acelea, pe undeva prin sertare. La clasele mai mari, nu se obişnuia să fie prezenţi părinţii în prima zi de şcoală. Nu era nici obiceiul de a se aduce flori. Elevii veneau cu ghiozdanul gol şi plecau cu el doldora de manuale şcolare. Unele erau noi, altele refolosite. În ziua despre care vă povestesc, clasa a VII-a, în care eram şi eu, se afla în mare derută. Tânăra noastră dirigintă şi profesoară de matematică, doamna Marinescu, era în concediu de maternitate. După ceremonia de deschidere a anului şcolar, am intrat în clasă, acum una diferită de cea de anul trecut. În fiecare an ne schimbau locul, ne mutam de la un capăt la altul al clădirii, ajungând ca în clasa a VIII-a, să fim chiar lângă cancelarie. În vara aceea, în locul dirigintei a venit la noi Directoarea, anunţându-ne că, în câteva zile, clasa noastră va fi preluată de un locţiitor. Ne-am luat orarul şi cărţile şi, în urale de bucurie, am părăsit clasa, luând-o pe cele mai ocolite căi pentru a ajunge acasă. Vacanţa mare ne despărţise atâta vreme şi aveam multe de vorbit.
Au trecut cele trei zile şi a venit momentul să ne fie prezentat noul diriginte. Mai întâi a intrat în clasă Directoarea. Cu trei paşi în urma ei, venea cel ce avea să ne păstorească un an de zile. Doamna a urcat pe piedestalul unde era aşezată catedra şi a rămas în picioare, cu o mână sprijinită de speteaza scaunului. Noul profesor s-a oprit în dreptul tablei. Directoarea l-a prezentat:
- Domnul Neagu, începând de astăzi, este dirigintele vostru şi profesor suplinitor de matematică. Vă doresc o colaborare cât mai bună şi mult succes!
Dar ochii noştri îl luaseră deja în primire pe noul venit. Profesor? În faţa noastră stătea un tânăr ce abia trecuse de majorat. Nu părea să aibă mai mult de nouăsprezece ani. Înalt, cu corp atletic, şaten şi cu ochii verzi, noul diriginte era atât de frumos, încât toate fetele am rămas cu ochii holbaţi la el (nu-mi vine în minte un cuvânt mai bun). Iar fascinaţia a durat. Profesorul Neagu se îmbrăca tot timpul în costum, avea un sacou care-i venea perfect peste umerii laţi, cravată asortată tot timpul şi pantaloni călcaţi, nu ca ai altor profesori, permanent şifonaţi şi cu genunchii scoşi. În plus, transformase matematica într-o artă, predând-o într-un fel în care nu aveai cum să n-o înţelegi. Avea atât de multă răbdare cu noi, că era în stare să ne explice şi de zece ori un lucru. Desena pe tablă scheme, săgeţi, făcea analogii cu lucruri simple, zicea zâmbind: "s-o luăm pe băbeşte". Era fascinant. În scurtă vreme, de dragul lui, am început să studiez, ca niciodată până atunci, matematica. Ore şi ore, ziua şi noaptea, făceam zeci de încercări, până-mi ieşeau rezultatele la exerciţii şi probleme, radicali, fracţii şi teoreme peste teoreme. Vroiam să atrag atenţia profesorului asupra mea. În două luni, am reuşit să-mi pun în mişcare toate rotiţele din creier. Neuronii mei funcţionau ca cerculeţele acelea zimţate din interiorul ceasornicului. Vedeam că în toate exista o logică. Dacă prindeai acea logică, totul era extrem de uşor. Vedeai de la început rezolvarea, aveai o viziune clară, ce te ducea direct către rezultat.
Regina ostrogoţilor
În anul acela, a fost o serbare de Crăciun la care asistau şi părinţii. Eu am făcut ravagii atunci. Am recitat o poezie de George Coşbuc, "Regina Ostrogoţilor", pe care am interpretat-o cu atâta trăire, încât lumea a plâns. Toată vara făcusem vocalize cu această poezie, dobândisem un stil de-a dreptul dramatic, în scena când regina e ucisă de propriul rege cu pumnalul şi azvârlită pe fereastra castelului. Doamne, ce de aplauze am primit, ce de aprecieri de la profesori! Nu fusesem în viaţa mea atât de mult băgată în seamă, singurul care nu părea să tresară la marele meu talent era domnul de matematică. Dacă ar fi ştiut cât de mult sufeream, câte fabulaţii în legătură cu el îmi ocupaseră mintea. În mine se născuse o altă entitate care iubea.
Mi-am dat seama că trăiesc un proces afectiv puternic. Începusem să inventez şi scene erotice. Ce mai, eram îndrăgostită lulea de dirigintele meu, o stare complet diferită de iubirea faţă de mama, de pildă, de care eram dependentă în mod absolut. Dar ce simţeam acum faţă de tânărul diriginte era ceva neobişnuit, un ceva care începea să rupă din lanţul gros al unicei mele iubiri pentru mama. Tot timpul doream să ies în evidenţă, dar nici nu trebuia să-mi dau în vileag gândurile şi simţămintele. Se dădea în mine o bătălie crâncenă, erau două făpturi în mine care se înfruntau. Prima era aceea care-mi spunea că trebuie să fiu o elevă normală, aşa cum fusesem şi până acum, şi o alta, care apăruse de nicăieri, stârnind în mine energii uriaşe, şi care dorea să se pună în evidenţă. Eram la un pas de explozie.
De la o vreme, devenisem furnizor de teme la matematică pentru toată clasa. Le dădeam tuturor colegilor să copieze după caietul meu. Mi-l murdăreau cu mâinile unsuroase de la sandviciurile cu salam şi muştar. Mai târziu, îi dădeam numai unuia singur caietul, ca apoi el să dea temele celorlalţi. Nu aveau răbdare, vroiau să scrie toţi deodată. În spatele celui care avea caietul, se adunau toţi, grămadă, cu picioarele pe bănci şi caietele sprijinite pe spinările celor din faţă. O grămadă ca la rugby. Când venea profesorul Neagu la ora de matematică, întâi verifica tema de acasă. Era consternat. Toată lumea rezolvase perfect exerciţiile! Spunea: "Aşa, copiii mei, se vede că vă place matematica". Probabil că se lăuda şi prin cancelarie cu performanţele lui. Cu timpul, s-a cam lămurit el cu "muţii" pe care-i scotea la tablă şi se uitau ca viţeii la poarta nouă, când trebuiau să extragă vreun radical ori să calculeze un unghi la geometrie. Şi-a mai văzut dirigintele că eu aveam note mari la toate materiile, plus performanţele de la matematică. Şi a făcut propunerea ca eu să fiu şefa clasei. Am acceptat. Era perfect. Acum puteam să comunic mai mult cu el şi să fiu valorizată de întreaga clasă.
Răţuşca urâtă şi zânele
Gemenele Giulia şi Ariana Ene erau frumoase. Atrăgeau atenţia, şi pentru că erau identice şi erau întotdeauna îmbrăcate la fel. Chiar şi juliturile din genunchi erau identice, sau bătăturile făcute de pantofi la călcâie. Când una şchiopăta cu piciorul stâng, de la vreo întindere musculară, la ora de sport, şi cealaltă şchiopăta cu acelaşi picior. Erau adorate de colegii băieţi, care făceau roată în jurul lor, când eram în pauza dintre ore. Nici profesorii nu se abţineau de a le arunca o grămadă de complimente, iar proful de matematică, idolul meu, se număra printre ei. A fost prima dată în viaţa mea când am suferit îngrozitor de gelozie. I se citea pe chip o anume lumină, atunci când le vorbea. Întotdeauna când erau ascultate la tablă, le ajuta cu tot felul de indicii referitoare la rezolvarea problemelor, până le conducea la rezultatul final, lăudându-le până-n slăvi. Ba, avea obiceiul să le scoată la tablă pe amândouă deodată, punându-le note la fel. Domnul Neagu le trata ca pe un întreg, ca şi cum ar fi avut un singur creier. Cât de mult însemna pentru ele că erau frumoase, şi încă în dublu exemplar! Trăiau într-o continuă adulaţie. În ziua de Dragobete, când băieţii luau fetele în braţe şi le pupau pe obraz, doar Giulia şi Ariana au fost sărutate. Flăcăii stăteau nerăbdători la coadă să le vină rândul, iar ele treceau din braţele unuia în ale altuia, nemaioprindu-se din râs şi gesturi pline de cochetărie.
Cuţite în inimă
Într-o zi, Tudorel a amestecat caietele de pe bancă şi, din greşeală, a pus în ghiozdanul său un caiet de-al meu, de pe care copiase o temă, ca de obicei. După amiază, mi-am făcut curaj şi am mers la el acasă. Emoţii mari! Mă aşteptam să-l văd pe profesor. Casa avea un gard înalt şi dincolo de el o mulţime de pomi, aproape că nici nu distingeai clădirea printre coroanele lor. Am stat mult la poartă, până mama lui Tudorel a legat câinele. M-a condus în casă. Am intrat sfioasă. Am stat pe un scaun, în hol, şi am descoperit intrările a două dintre camere. Dintr-una a ieşit Tudorel, cu caietul meu, iar în cea de-a doua se auzeau nişte glasuri cunoscute. Mânerul de la clanţa uşii se mişca pentru a se deschide şi am rămas cu privirea pironită pe el. În următoarele momente, am văzut ceva care m-a costernat: gemenele Giulia şi Ariana ieşeau de la profesor, cu nişte cărţi şi caiete sub braţ. Tudorel mi-a spus că fetele veneau de trei ori pe săptămână să facă meditaţii la matematică. Acum înţelegeam de ce erau aşa de protejate la şcoală. Gelozia mea a devenit fără margini, parcă m-ar fi trăznit ceva în cap. Cât mi-aş fi dorit şi eu să fac meditaţii cu dirigintele! Au început să-mi treacă gânduri nebune prin cap. A doua zi, după ora de matematică, am alergat după profesor când a ieşit din clasă şi i-am spus:
- Vreau să fac şi eu meditaţii la matematică cu dumneavoastră! S-a uitat la mine, mi-a pus o mână pe umăr şi a zâmbit.
- Nu ai nevoie, tu înveţi foarte bine şi singură. Am făcut repede stânga-mprejur ca să nu-mi vadă lacrimile din ochi. A fost prima oară când m-am gândit cu ciudă la el. Oare chiar nu vedea ce se întâmplă cu mine? De atunci înainte, un fel de umbră s-a pus pe sufletul meu.
Ultima lovitură
NIŢU EUGENIA - Călăraşi
Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
