Năluca

Dragi prieteni,

M-am hotărât, în sfârşit, după multe îndoieli şi frămân­tări, să vă scriu şi eu o poveste, zic eu, mai rar întâlnită în rela­ţiile dintre om şi animale. Am relatat-o şi apropiaţilor mei, dar am simţit că nu a fost primită cu prea multă credibilitate. Ori n-am avut eu darul s-o descriu la in­tensitatea pe care am sim­ţit-o, ori a fost socotită o în­tâm­plare şi atât, ori pur şi sim­plu, nu poate fi în­ţe­leasă de alţii fiindcă nu iubesc animalele aşa cum le iubesc eu. Şi-acum povestea:
Acum mai mulţi ani, într-un noiembrie blând cu soare încă generos - era duminică - m-am aşezat pe o bancă, într-unul din părcu­leţele ora­şu­lui meu, mai ferit de zgomotul străzii, lângă un mesteacăn frumos, cu plete şi ramuri bogate şi foşnitoare, deşi era aproape desfrunzit. Mă aşe­zasem de multe ori lângă el, pe aceeaşi ban­că, considerându-l prietenul meu. Ne pri­veam re­ci­proc şi ne lăsam slobode gândurile, ca la spo­­ve­danie. Plecam de lângă mesteacănul meu cu sufletul şi inima întărită, cu lumina ce­rului şi a norilor albi răsfrântă în lumina ochilor mei şi a întregii mele fiinţe. Pe alei era puţină lume. Parcul nu este prea însemnat, e mic dar frumos, cu boschete, flori şi câţiva arbori. La un moment dat, prin faţa mea, pe o aleea paralelă cu cea pe care era banca mea, trecea o doamnă, lângă pi­cioarele căreia, în pas domol dar semeţ, se ală­tura plimbării un câine. De talie medie, liber (lesa era în mâna stăpânei lui). Era, pur şi sim­plu, superb: complet alb (un Husky?), cu coada pufoasă, purtată cu semeţie, la fel şi urechile, drepte, ieşeau din spuma blănii ca nişte triun­ghiuri din catifea albă, mergea cu eleganţă aris­tocratică, privind numai înainte. Se vedea clar că era un animal îngrijit dumnezeieşte. Nici stă­pâna, nici câinele, nu au privit spre mine. Trecerea lor nu a durat decât câteva secunde, un boschet mai înalt le-a acoperit siluetele şi nu i-am mai văzut. Ei bine, în acele secunde, eu am încetat să mai respir! Surpriza splendorii acestui animal mi-a trimis un val de căldură în inimă, cum simţi atunci când te copleşeşte o bucurie mare ori o imagine năucitoare. Am respirat adânc (ce bine ar fi fost să am şi eu un asemenea animal, mi-am zis), şi am întors capul în direcţia opusă celei în care dispăruse "splendoarea". În secunda următoare, am simţit năvala unei năluci albe, care se aruncă asupra mea, care mă co­ple­şeşte şi ceva cald şi umed, care-mi linge obrazul şi urechea dreaptă. Ar fi fost normal să mă sperii, să fac un gest de apărare. Nu! A fost doar o prelungire a extazului pe care l-am avut cu câ­teva secunde mai înainte. Am vrut să mă întorc, să-l cuprind cu braţele, să-l sărut, la rândul meu, dar n-am apucat. Într-o clipită, era din nou lângă stăpâna lui, care se oprise în drum, siderată de scena la care asistase. A aşteptat să vadă ce re­acţie am, dacă nu este cazul să mă liniştească din "sperietură", dar nu a fost cazul. N-am schim­bat niciun cuvânt, femeia şi câinele au plecat liniştiţi pe aleea lor, de parcă nu s-ar fi în­tâmplat nimic. Mi-am adunat cu un gest meca­nic pălăria căzută pe bancă, mi-am scos batista să-mi şterg urechea şi obrazul şi am rămas pri­vind în gol, cu senzaţia că nu mie mi s-a întâm­plat o asemenea scenă, că totul nu este de­cât rodul imaginaţiei mele, o continuare a impresiei, a admiraţiei pe care le simţisem cu câteva se­cunde mai înainte, văzând câinele acela superb.
Explicaţi-mi voi, dragii mei, ce-a fost asta? Aşa cum am spus, câinele nu-mi aruncase nicio privire, nu-i atrăsesem atenţia prin prezenţa mea, deci, mă întreb: oare am fost eu în stare să emit o asemenea undă puternică de afectivitate, pe care el, cu simţul lui de percepţie (care, se ştie, este mult mai puternic decât al nostru, al oa­­menilor), a simţit-o şi s-a grăbit să mă răs­plă­tească pentru intensitatea ei? Nu ştiu! În orice caz, întâmplarea din parc mi-a marcat fiinţa pentru totdeauna. Aşa cum vă cunosc de aproape 20 de ani, sunt sigură că mi-aţi înţeles povestea şi mi-aţi putea răspunde la întrebare: ce s-a în­tâm­plat în ziua aceea de toamnă în parc?
Tututor vă doresc viaţă lungă, sănătate şi mul­­tă iubire şi recunoştinţă.

VALERIA PELERINI - Ploieşti