Năluca

Cititor Formula AS
Dragi prieteni,

M-am hotărât, în sfârșit, după multe îndoieli și frămân­tări, să vă scriu și eu o poveste, zic eu, mai rar întâlnită în rela­țiile dintre om și animale. Am relatat-o și apropiaților mei, dar am simțit că nu a fost primită cu prea multă credibilitate. Ori n-am avut eu darul s-o descriu la in­tensitatea pe care am sim­țit-o, ori a fost socotită o în­tâm­plare și atât, ori pur și sim­plu, nu poate fi în­țe­leasă de alții fiindcă nu iubesc animalele așa cum le iubesc eu. Și-acum povestea:
Acum mai mulți ani, într-un noiembrie blând cu soare încă generos - era duminică - m-am așezat pe o bancă, într-unul din părcu­lețele ora­șu­lui meu, mai ferit de zgomotul străzii, lângă un mesteacăn frumos, cu plete și ramuri bogate și foșnitoare, deși era aproape desfrunzit. Mă așe­zasem de multe ori lângă el, pe aceeași ban­că, considerându-l prietenul meu. Ne pri­veam re­ci­proc și ne lăsam slobode gândurile, ca la spo­­ve­danie. Plecam de lângă mesteacănul meu cu sufletul și inima întărită, cu lumina ce­rului și a norilor albi răsfrântă în lumina ochilor mei și a întregii mele ființe. Pe alei era puțină lume. Parcul nu este prea însemnat, e mic dar frumos, cu boschete, flori și câțiva arbori. La un moment dat, prin fața mea, pe o aleea paralelă cu cea pe care era banca mea, trecea o doamnă, lângă pi­cioarele căreia, în pas domol dar semeț, se ală­tura plimbării un câine. De talie medie, liber (lesa era în mâna stăpânei lui). Era, pur și sim­plu, superb: complet alb (un Husky?), cu coada pufoasă, purtată cu semeție, la fel și urechile, drepte, ieșeau din spuma blănii ca niște triun­ghiuri din catifea albă, mergea cu eleganță aris­tocratică, privind numai înainte. Se vedea clar că era un animal îngrijit dumnezeiește. Nici stă­pâna, nici câinele, nu au privit spre mine. Trecerea lor nu a durat decât câteva secunde, un boschet mai înalt le-a acoperit siluetele și nu i-am mai văzut. Ei bine, în acele secunde, eu am încetat să mai respir! Surpriza splendorii acestui animal mi-a trimis un val de căldură în inimă, cum simți atunci când te copleșește o bucurie mare ori o imagine năucitoare. Am respirat adânc (ce bine ar fi fost să am și eu un asemenea animal, mi-am zis), și am întors capul în direcția opusă celei în care dispăruse "splendoarea". În secunda următoare, am simțit năvala unei năluci albe, care se aruncă asupra mea, care mă co­ple­șește și ceva cald și umed, care-mi linge obrazul și urechea dreaptă. Ar fi fost normal să mă sperii, să fac un gest de apărare. Nu! A fost doar o prelungire a extazului pe care l-am avut cu câ­teva secunde mai înainte. Am vrut să mă întorc, să-l cuprind cu brațele, să-l sărut, la rândul meu, dar n-am apucat. Într-o clipită, era din nou lângă stăpâna lui, care se oprise în drum, siderată de scena la care asistase. A așteptat să vadă ce re­acție am, dacă nu este cazul să mă liniștească din "sperietură", dar nu a fost cazul. N-am schim­bat niciun cuvânt, femeia și câinele au plecat liniștiți pe aleea lor, de parcă nu s-ar fi în­tâmplat nimic. Mi-am adunat cu un gest meca­nic pălăria căzută pe bancă, mi-am scos batista să-mi șterg urechea și obrazul și am rămas pri­vind în gol, cu senzația că nu mie mi s-a întâm­plat o asemenea scenă, că totul nu este de­cât rodul imaginației mele, o continuare a impresiei, a admirației pe care le simțisem cu câteva se­cunde mai înainte, văzând câinele acela superb.
Explicați-mi voi, dragii mei, ce-a fost asta? Așa cum am spus, câinele nu-mi aruncase nicio privire, nu-i atrăsesem atenția prin prezența mea, deci, mă întreb: oare am fost eu în stare să emit o asemenea undă puternică de afectivitate, pe care el, cu simțul lui de percepție (care, se știe, este mult mai puternic decât al nostru, al oa­­menilor), a simțit-o și s-a grăbit să mă răs­plă­tească pentru intensitatea ei? Nu știu! În orice caz, întâmplarea din parc mi-a marcat ființa pentru totdeauna. Așa cum vă cunosc de aproape 20 de ani, sunt sigură că mi-ați înțeles povestea și mi-ați putea răspunde la întrebare: ce s-a în­tâm­plat în ziua aceea de toamnă în parc?
Tututor vă doresc viață lungă, sănătate și mul­­tă iubire și recunoștință.

VALERIA PELERINI - Ploiești