Dirigintele cu ochii verzi
Ne-am adunat pe betonul din curtea școlii de țară, școală nouă, dată în folosință doar cu un an în urmă. Ne-au spus să ne așezăm în careu. Directoarea școlii se străduia să vorbească apăsat și cât putea ea de tare pentru a fi auzită de toată lumea. Nu existau microfoane, pe atunci. Cele patru clase, de la a V-a la a VIII-a, numărau împreună mai puțin de o sută de copii. Soarele nemilos ne bătea în cap și ne făcea și mai tâmpi decât eram după atâta vacanță - vacanța mare - în care nu mai avuseserăm parte de nicio activitate intelectuală. Doar ceva cărți, luate de la bibliotecă pentru lectura obligatorie, zăcând, și acelea, pe undeva prin sertare. La clasele mai mari, nu se obișnuia să fie prezenți părinții în prima zi de școală. Nu era nici obiceiul de a se aduce flori. Elevii veneau cu ghiozdanul gol și plecau cu el doldora de manuale școlare. Unele erau noi, altele refolosite. În ziua despre care vă povestesc, clasa a VII-a, în care eram și eu, se afla în mare derută. Tânăra noastră dirigintă și profesoară de matematică, doamna Marinescu, era în concediu de maternitate. După ceremonia de deschidere a anului școlar, am intrat în clasă, acum una diferită de cea de anul trecut. În fiecare an ne schimbau locul, ne mutam de la un capăt la altul al clădirii, ajungând ca în clasa a VIII-a, să fim chiar lângă cancelarie. În vara aceea, în locul dirigintei a venit la noi Directoarea, anunțându-ne că, în câteva zile, clasa noastră va fi preluată de un locțiitor. Ne-am luat orarul și cărțile și, în urale de bucurie, am părăsit clasa, luând-o pe cele mai ocolite căi pentru a ajunge acasă. Vacanța mare ne despărțise atâta vreme și aveam multe de vorbit.
Au trecut cele trei zile și a venit momentul să ne fie prezentat noul diriginte. Mai întâi a intrat în clasă Directoarea. Cu trei pași în urma ei, venea cel ce avea să ne păstorească un an de zile. Doamna a urcat pe piedestalul unde era așezată catedra și a rămas în picioare, cu o mână sprijinită de speteaza scaunului. Noul profesor s-a oprit în dreptul tablei. Directoarea l-a prezentat:
- Domnul Neagu, începând de astăzi, este dirigintele vostru și profesor suplinitor de matematică. Vă doresc o colaborare cât mai bună și mult succes!
Dar ochii noștri îl luaseră deja în primire pe noul venit. Profesor? În fața noastră stătea un tânăr ce abia trecuse de majorat. Nu părea să aibă mai mult de nouăsprezece ani. Înalt, cu corp atletic, șaten și cu ochii verzi, noul diriginte era atât de frumos, încât toate fetele am rămas cu ochii holbați la el (nu-mi vine în minte un cuvânt mai bun). Iar fascinația a durat. Profesorul Neagu se îmbrăca tot timpul în costum, avea un sacou care-i venea perfect peste umerii lați, cravată asortată tot timpul și pantaloni călcați, nu ca ai altor profesori, permanent șifonați și cu genunchii scoși. În plus, transformase matematica într-o artă, predând-o într-un fel în care nu aveai cum să n-o înțelegi. Avea atât de multă răbdare cu noi, că era în stare să ne explice și de zece ori un lucru. Desena pe tablă scheme, săgeți, făcea analogii cu lucruri simple, zicea zâmbind: "s-o luăm pe băbește". Era fascinant. În scurtă vreme, de dragul lui, am început să studiez, ca niciodată până atunci, matematica. Ore și ore, ziua și noaptea, făceam zeci de încercări, până-mi ieșeau rezultatele la exerciții și probleme, radicali, fracții și teoreme peste teoreme. Vroiam să atrag atenția profesorului asupra mea. În două luni, am reușit să-mi pun în mișcare toate rotițele din creier. Neuronii mei funcționau ca cerculețele acelea zimțate din interiorul ceasornicului. Vedeam că în toate exista o logică. Dacă prindeai acea logică, totul era extrem de ușor. Vedeai de la început rezolvarea, aveai o viziune clară, ce te ducea direct către rezultat. Când confruntam rezultatul obținut cu cel dat de autor la sfârșitul cărții, mă consideram buricul pământului. Mai mult decăt atât, devenisem dependentă de acele stări, doream să se repete la infinit, ca și cum ar fi fost un drog. Pierdeam nopțile, devorând culegeri de probleme. Când mă scotea la tablă, în timpul orelor, umpleam tabla cu exerciții. Profesorul mă aprecia și-mi punea nota zece, dar de lăudat, nu mă lăuda niciodată. Munceam cu pasiune, însă profesorul n-avea de unde să știe că făceam totul pentru el. Nici nu trebuia să știe. N-aș fi vrut ca el să înțeleagă câtuși de puțin sentimentele mele năvalnice. Trebuia să fiu foarte discretă, dar, în același timp, mi-aș fi dorit să fiu o elevă favorită a lui. În tot ce făceam, îl vedeam pe profesorul "Dragu", varianta mea de la Neagu, dar pe care o țineam secretă.
Regina ostrogoților
În anul acela, a fost o serbare de Crăciun la care asistau și părinții. Eu am făcut ravagii atunci. Am recitat o poezie de George Coșbuc, "Regina Ostrogoților", pe care am interpretat-o cu atâta trăire, încât lumea a plâns. Toată vara făcusem vocalize cu această poezie, dobândisem un stil de-a dreptul dramatic, în scena când regina e ucisă de propriul rege cu pumnalul și azvârlită pe fereastra castelului. Doamne, ce de aplauze am primit, ce de aprecieri de la profesori! Nu fusesem în viața mea atât de mult băgată în seamă, singurul care nu părea să tresară la marele meu talent era domnul de matematică. Dacă ar fi știut cât de mult sufeream, câte fabulații în legătură cu el îmi ocupaseră mintea. În mine se născuse o altă entitate care iubea.
Mi-am dat seama că trăiesc un proces afectiv puternic. Începusem să inventez și scene erotice. Ce mai, eram îndrăgostită lulea de dirigintele meu, o stare complet diferită de iubirea față de mama, de pildă, de care eram dependentă în mod absolut. Dar ce simțeam acum față de tânărul diriginte era ceva neobișnuit, un ceva care începea să rupă din lanțul gros al unicei mele iubiri pentru mama. Tot timpul doream să ies în evidență, dar nici nu trebuia să-mi dau în vileag gândurile și simțămintele. Se dădea în mine o bătălie crâncenă, erau două făpturi în mine care se înfruntau. Prima era aceea care-mi spunea că trebuie să fiu o elevă normală, așa cum fusesem și până acum, și o alta, care apăruse de nicăieri, stârnind în mine energii uriașe, și care dorea să se pună în evidență. Eram la un pas de explozie.
De la o vreme, devenisem furnizor de teme la matematică pentru toată clasa. Le dădeam tuturor colegilor să copieze după caietul meu. Mi-l murdăreau cu mâinile unsuroase de la sandviciurile cu salam și muștar. Mai târziu, îi dădeam numai unuia singur caietul, ca apoi el să dea temele celorlalți. Nu aveau răbdare, vroiau să scrie toți deodată. În spatele celui care avea caietul, se adunau toți, grămadă, cu picioarele pe bănci și caietele sprijinite pe spinările celor din față. O grămadă ca la rugby. Când venea profesorul Neagu la ora de matematică, întâi verifica tema de acasă. Era consternat. Toată lumea rezolvase perfect exercițiile! Spunea: "Așa, copiii mei, se vede că vă place matematica". Probabil că se lăuda și prin cancelarie cu performanțele lui. Cu timpul, s-a cam lămurit el cu "muții" pe care-i scotea la tablă și se uitau ca vițeii la poarta nouă, când trebuiau să extragă vreun radical ori să calculeze un unghi la geometrie. Și-a mai văzut dirigintele că eu aveam note mari la toate materiile, plus performanțele de la matematică. Și a făcut propunerea ca eu să fiu șefa clasei. Am acceptat. Era perfect. Acum puteam să comunic mai mult cu el și să fiu valorizată de întreaga clasă.
Rățușca urâtă și zânele
Am uitat să vă spun că eu, atunci, la cincisprezece ani, eram cam urâtă. Mă transformam, creșteam mult, mai întâi nasul, care părea prea mare, apoi obrajii, cam alungiți pe oasele faciale și, colac peste pupăză, îmi creștea și niște puf de păr blond pe sub nas, de parcă aveam mustață. Niciodată un bărbat frumos, cum era dirigintele nostru, nu se gândea, probabil, că și fetele urâte se uită la ei cu același jind ca cele frumoase. Fetele urâte nici nu există pentru ei: "Ce caută urâta asta aici?". În schimb, cele frumoase emană numai ispite, îi subjugă pe bărbați, îi bagă în iad.
Gemenele Giulia și Ariana Ene erau frumoase. Atrăgeau atenția, și pentru că erau identice și erau întotdeauna îmbrăcate la fel. Chiar și juliturile din genunchi erau identice, sau bătăturile făcute de pantofi la călcâie. Când una șchiopăta cu piciorul stâng, de la vreo întindere musculară, la ora de sport, și cealaltă șchiopăta cu același picior. Erau adorate de colegii băieți, care făceau roată în jurul lor, când eram în pauza dintre ore. Nici profesorii nu se abțineau de a le arunca o grămadă de complimente, iar proful de matematică, idolul meu, se număra printre ei. A fost prima dată în viața mea când am suferit îngrozitor de gelozie. I se citea pe chip o anume lumină, atunci când le vorbea. Întotdeauna când erau ascultate la tablă, le ajuta cu tot felul de indicii referitoare la rezolvarea problemelor, până le conducea la rezultatul final, lăudându-le până-n slăvi. Ba, avea obiceiul să le scoată la tablă pe amândouă deodată, punându-le note la fel. Domnul Neagu le trata ca pe un întreg, ca și cum ar fi avut un singur creier. Cât de mult însemna pentru ele că erau frumoase, și încă în dublu exemplar! Trăiau într-o continuă adulație. În ziua de Dragobete, când băieții luau fetele în brațe și le pupau pe obraz, doar Giulia și Ariana au fost sărutate. Flăcăii stăteau nerăbdători la coadă să le vină rândul, iar ele treceau din brațele unuia în ale altuia, nemaioprindu-se din râs și gesturi pline de cochetărie.
Cuțite în inimă
De obicei stăteam în bancă cu Dana, o fată blondă, la fel ca și mine. Avea un sarafan de uniformă foarte strâmt, împrumutat de la sora ei mai mare, Elena. Purta toate hainele în regim de second hand. Mi-era drag de ea și încercam s-o ajut, dar într-o zi, dirigintele a făcut o schimbare. M-a mutat în bancă cu Tudorel, băiatul la a cărui familie stătea în gazdă. Credea că îl ajută pe băiat să învețe mai bine, luând exemplu de la mine. Era un băiat ceva mai cuminte decât ceilalți, timid și foarte rezervat. Aș fi vrut să-l întreb despre profesor, vroiam să știu ce face acasă, în timpul liber. Mi-l închipuiam studiind probleme de matematică.
Într-o zi, Tudorel a amestecat caietele de pe bancă și, din greșeală, a pus în ghiozdanul său un caiet de-al meu, de pe care copiase o temă, ca de obicei. După amiază, mi-am făcut curaj și am mers la el acasă. Emoții mari! Mă așteptam să-l văd pe profesor. Casa avea un gard înalt și dincolo de el o mulțime de pomi, aproape că nici nu distingeai clădirea printre coroanele lor. Am stat mult la poartă, până mama lui Tudorel a legat câinele. M-a condus în casă. Am intrat sfioasă. Am stat pe un scaun, în hol, și am descoperit intrările a două dintre camere. Dintr-una a ieșit Tudorel, cu caietul meu, iar în cea de-a doua se auzeau niște glasuri cunoscute. Mânerul de la clanța ușii se mișca pentru a se deschide și am rămas cu privirea pironită pe el. În următoarele momente, am văzut ceva care m-a costernat: gemenele Giulia și Ariana ieșeau de la profesor, cu niște cărți și caiete sub braț. Tudorel mi-a spus că fetele veneau de trei ori pe săptămână să facă meditații la matematică. Acum înțelegeam de ce erau așa de protejate la școală. Gelozia mea a devenit fără margini, parcă m-ar fi trăznit ceva în cap. Cât mi-aș fi dorit și eu să fac meditații cu dirigintele! Au început să-mi treacă gânduri nebune prin cap. A doua zi, după ora de matematică, am alergat după profesor când a ieșit din clasă și i-am spus:
- Vreau să fac și eu meditații la matematică cu dumneavoastră! S-a uitat la mine, mi-a pus o mână pe umăr și a zâmbit.
- Nu ai nevoie, tu înveți foarte bine și singură. Am făcut repede stânga-mprejur ca să nu-mi vadă lacrimile din ochi. A fost prima oară când m-am gândit cu ciudă la el. Oare chiar nu vedea ce se întâmplă cu mine? De atunci înainte, un fel de umbră s-a pus pe sufletul meu.
Ultima lovitură
În fiecare zi, eu, ca șefă a clasei, trebuia să fac lista cu toți elevii care îi supăraseră pe profesori sau produseseră stricăciuni care trebuiau plătite. Lista era predată săptămânal domnului diriginte, la ora de dirigenție, urmând ca faptele să fie analizate și să se aplice pedepsele. Ei bine, am observat că profesorului de matematică nu-i făcea niciodată plăcere când îi raportam lucruri negative, în fața clasei, deși era o sarcină trasată de el. Dar într-o zi a fost dur, de-a dreptul, zicându-mi că ar fi bine să mă fac polițist. M-am abținut să-i spun că el era, de fapt, polițistul, că ordinele veneau de la el, și nici n-am plâns în fața colegilor, dar răceala privitoare la el s-a întins. De altfel, la scurt timp, a venit și lovitura mortală. Într-o seară, l-am văzut pe profesor de mână cu Elena, sora Danei, care-mi fusese colegă de bancă. O privea în ochi și era roșu, tot. Am înțeles că visele mele erau nebunești și că trebuie să renunț. Profesorul Neagu făcea parte din altă poveste, decât viața mea. Apoi timpul a trecut repede și profesorul de împrumut a plecat. Nu l-am mai văzut niciodată.Toate iluziile mele s-au risipit precum ceața, dragostea se dusese așa cum venise: tainică și lipsită de sens.
NIȚU EUGENIA - Călărași
Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE