Oricine își dă seama că vila aceasta e construită înaintea tuturor imobilelor care o înconjoară. Blocul care o umbrește a fost ridicat în perioada interbelică, iar reședințele de patricieni din apropiere datează după 1910, anul când a fost deschis bulevardul Dacia. Pe un colț al clădirii se află scris în stuc anul construirii: 1899. Proprietarul a intrat în secolul XX cu miros de var proaspăt în nări. "La veac nou, casă nouă" și-o fi spus bucureșteanul din str. Țărani, cum se numea atunci str. Aurel Vlaicu.
Cine să fi fost proprietarul acestei case? m-am întrebat deseori, trecând pe trotuarul din fața ei. Se află în apropiere de grădina Icoanei, un parc prin care mă plimb adesea. Nu o dată mi-a venit să sun la poartă și să întreb pe oricine mi-ar fi ieșit în întâmpinare, dar ceva m-a reținut. Era teama de a nu mi se răspunde cu ostilitate, cunoscând prea bine, din alte experiențe, reacția chiriașilor sau a noilor proprietari, de câte ori le-am cerut informații despre imobilul pe care-l ocupă. Într-o zi, am văzut un bărbat și o femeie care ieșiseră din curte să măture trotuarul. Mi-am luat inima în dinți și i-am întrebat dacă știu cine a fost proprietarul de odinioară. "Generalul Lupescu", mi-a spus femeia, în timp ce mătura. Apoi cei doi s-au retras în curte și au închis poarta. Aveam un nume și cam atât. Pe planul cadastral din 1911, figurează alt nume: Mișu Ganeși. Nici pomeneală de Alexandru Lupescu. Pe omul de arme l-am găsit în edițiile din 1904 și 1906 ale "Anuarului Bucurescilor", ca locuind pe str. Scaune, care astăzi corespunde cu strada Nicolae Filipescu și jumătate din strada Tudor Arghezi. Bucureștiul e labirintic și în timp, nu numai în spațiu. Să-mi fi dat femeia o informație neadevărată? Chiar să nu fi locuit generalul Alexandru Lupescu nici măcar un an în imobilul din str. Aurel Vlaicu nr. 41? Eram gata să accept că fusesem tras pe sfoară.
Creatorul armatei României Mari
Scotocind însă prin măruntaiele internetului, am dat din întâmplare peste ediția din 1925 a "Anuarului Socec al României Mari", vol I. L-am găsit pe Alexandru Lupescu printre membrii Ministerului de Război, din Piața Valter Mărăcineanu. Generalul era șeful Marelui Stat Major și locuia în casa din str. Aurel Vlaicu nr. 41! Femeia avusese dreptate. Răspunsul ei laconic mă pusese pe o pistă adevărată, de-a lungul căreia am aflat lucruri de-a dreptul fascinante. Așadar, generalul a cumpărat o casă deja construită, nu a edificat una din temelii. Îmi e necunoscut anul achiziției, dar cu siguranță actul cumpărării a fost semnat după 1911. Cine a fost Alexandru Lupescu? Potrivit biografiilor militare, s-a născut în 24 februarie 1865, la Botoșani. A absolvit Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu din București, Școala Specială de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Război, fiind șef de promoție. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a găsit cu gradul de colonel. În 1915, când România se afla încă în neutralitate, Lupescu a fost avansat general de brigadă. După intrarea României în război, a fost numit general de divizie, cel mai înalt grad al carierei sale. A fost unul dintre cei mai mari comandanți ai armatei române angajate în lupta cu armatele Triplei Alianțe, pentru unificarea țării. După război, s-a ocupat de reorganizarea armatei și de învățământul militar. Timp de șapte ani a condus Marele Stat Major. Îl putem considera, pe bună dreptate, creatorul armatei României Mari.
Un armistițiu cât o capitulare
Intrarea în Primul Război Mondial, în 1916, a fost entuziastă pentru trupele noastre. Trecuseră Carpații, păreau să cucerească repede Ardealul. Riposta armatelor germane și maghiare a produs însă efecte dezastruoase pentru România. Soldații noștri s-au văzut nevoiți să se retragă, cu pierderi grele. Inamicul a cucerit sudul țării și a intrat triumfător în Bucureștiul părăsit de cei mai mulți dintre locuitori. Armata a organizat o linie de apărare în sudul Moldovei. Acolo s-au dat faimoasele bătălii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, sub deviza "Pe aici nu se trece!". Victoriile obținute de soldații români au stopat înaintarea germanilor către inima Moldovei. Între timp, în Rusia a izbucnit revoluția bolșevică și morbul răzvrătirii s-a răspândit și printre ostașii ruși care luptau alături de cei români. Soluția unui armistițiu a părut binevenită, mai ales Rusiei, care avea nevoie de un răgaz pentru a-i combate pe bolșevici. Misiunea semnării documentului i-a fost încredințată generalului Alexandru Lupescu. Mai întâi, în 22 noiembrie 1917, generalul român, însoțit de trei colonei, l-a întâlnit la Tecuci pe generalul rus Kelșevski, însoțit de 21 de ofițeri ruși. Cele două delegații au avut sarcina să pună la punct anumite condiții ale armistițiului, înaintea întrevederii cu delegația germană. În 24 noiembrie, partea româno-rusă i-a întâlnit pe germani la Focșani, în casa Apostoleanu. Negocierile au început după-amiaza, la ora 15. Au continuat până a treia zi. În 24 noiembrie, au fost semnate documentele. Generalul Lupescu a luat stiloul, a întins mâna și a unduit pe hârtie literele numelui său. Nu avea niciun motiv să fie bucuros. Soldații români luptaseră eroic în Ținutul Vrancei, dar bucuria victoriei se risipise ca fumul și lăsase în loc gustul sălciu al deprimării. România rămăsese singură în fața lui Mackensen, care continua să stăpânească Bucureștiul.
Generalul și mantia regelui
Ceva miraculos s-a întâmplat însă în cursul anului 1918. Istoria a inversat mișcarea de pendul. Învingătorii de ieri au devenit învinșii de azi. Schimbările în această parte de lume au fost uluitoare. Rusia s-a comunizat, iar Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Transilvania s-a unit cu România. Patru ani mai târziu, regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați ca regi ai României Mari în catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Coroana regelui a fost adusă de președintele Camerei Deputaților, Mihail Pherekide, iar coroana reginei, de președintele Senatului, Mihail Orleanu. Potrivit ritualului, au trebuit aduse și mantiile regale. Cine să-i fi adus mantia reginei? Un general... generalul Ioan Popovici Epure, iar mantia regelui a fost adusă pe brațe de un alt general, chiar de... Alexandru Lupescu! Omul care semnase cu patru ani în urmă armistițiul de la Focșani. Patru ani marcați de două gesturi aparținând aceleiași mâini: mâna generalului artilerist Alexandru Lupescu. De două ori s-a întins această mână în istoria României: o dată, ca să lase pe hârtie o semnătură, cât recunoașterea unei înfrângeri, a doua oară, ca să întindă regelui mantia care-i va acoperi umerii, ca suveran al României întregite. Istoricii ar putea numi secvența aceasta "secvența Alexandru Lupescu". Generalul a murit în 1934. Avea 69 de ani. Deținuse în interbelic funcția de șef al marelui stat major, de senator și de primar al Sectorului de Verde din București. În Cartea de telefoane a anului 1937, numele lui figura încă la adresa din str. Aurel Vlaicu nr. 41. Casa nu se află în lista imobilelor naționalizate în 1950, dar, cu siguranță, a fost confiscată de stat. Niciun abonat nu e consemnat în anul acela în Cartea de Telefoane. Abia în 1958, apare numele unui nou abonat, același pe care-l găsim locuind aici și în 1970, Florin Vrioni. Nu știu dacă acesta e și numele de familie al actualilor locatari, al femeii care mi-a aruncat între două mișcări de mătură numele generalului. Casa arată bine. Dacă treceți prin zonă, amintiți-vă povestea fostului ei proprietar.