ALEXANDRA MARIA HOJDA - "Am cântat, am dansat, m-am bucurat"

"Îmi place să cânt cu Loredana"

- Să intrăm direct în subiectul discuţiei noas­tre: au trecut doi ani şi jumătate de la par­ti­ci­parea ta la Vocea României, care te-a făcut cu­noscută şi îndrăgită, şi tot doi ani de la primul interviu acor­dat revistei noastre. Încotro a luat-o viaţa ta în acest răstimp?

- Eu îmi descopăr viaţa zilnic. Asta am şi făcut în acest răstimp, mi-am îndreptat atenţia către mine, către sufletul meu, către căutările şi năzuinţele mele. Am cântat, am dansat, m-am bucurat, am râs, am plâns, am iubit...

- Şi ai călătorit! De la o vreme eşti mereu pe dru­muri, în turnee, alături de Loredana, ca backing vocal. Eşti foarte bună în ceea ce faci, dar parcă am vrea să fii mai vizibilă. Consideri că încă mai ai de acumulat experienţă de scenă, până să-ţi iei zborul de una singură?

- Viaţa e un şir de experienţe şi zilnic învăţăm câte ceva. Îmi place mult să cânt cu Loredana, e un artist complex, care oferă spectacole de ţinută. Con­certele ei sunt pline de energie, iar instrumentiştii sunt extraordinari. Fiecare om e important, în felul lui. Bineînţeles că îmi doresc să îmi urmez calea, însă nu vreau să ratez vreun pas important în evo­luţia mea. Sunt conştientă de calităţile pe care le am, am încredere în mine şi sunt convinsă că va sosi şi clipa mare a zborului, momentul în care îmi voi dezvălui mintea şi sufletul în faţa oamenilor.

- Te-am remarcat deja în câteva proiecte inedite şi de calitate. Poţi să ne vorbeşti despre ele?

- Într-adevăr, am avut câteva colaborări mai mult decât interesante. O să-ţi vorbesc despre cele care au avut un impact puternic asupra mea. Am cântat alături de trupa Zdob şi Zdub, în cadrul concertului lor aniversar de la "Arenele Romane". Am fost foarte plăcut surprinsă de faptul că m-au invitat, şi bucuria asta s-a resimţit pe scenă. A fost nebunie!!! Un alt proiect despre care aş vrea să vorbesc este unul experimental, complet diferit de ce am făcut până acum: Bienala de Artă Contem­porană, de anul trecut, al cărei curator a fost Niels Van Tomme, un belgian stabilit la New York. Este un om extrem de interesant, cercetător şi critic de artă, care reuşeşte să îmbine cultura, economia şi estetica contemporană. Toate lucrările bienalei au fost expuse pe panouri stradale, în douăzeci şi una de locaţii diferite ale Bucureştiului. Unul din aceste panouri, amplasat în cartierul Militari, a fost con­ceput de către Allard van Hoorn, un artist olandez care trăieşte tot la New York. Acesta conţinea pa­truzeci şi opt de culori, iar sarcina mea a fost de-a cânta codurile pixelilor şi, într-un mod evaziv, de a cânta oraşul. Practic, a trebuit să îmi creez un concept şi, în funcţie de asta, să improvizez, să cânt... numere! Întotdeauna m-au stimulat lucrările care îţi oferă libertate şi te transpun în situaţii revelatoare. Pe scurt, povestea mea a pornit de la nuanţe de albastru spre nuanţe de maro, gri, ne­gru. Toate m-au dus cu gândul la elementele primor­diale care au constituit lumea: cer şi pă­mânt, univers, divinitate, absolutul, aspiraţiile omu­lui spre perfecţiune, spaţiul nesfârşit, nemu­rire, aştrii... Apoi am cântat aerul, apa, păsările şi, încet, am coborât spre oraş... Oraşul ăsta în care oamenii sunt agitaţi şi aleargă ca nebunii, se înjură şi se claxonează unii pe alţii, sirenele stresante, mirosurile care te sufocă, o grămadă de muzici care se amestecă între ele şi urechea noas­tră se zbate să mai înţeleagă ceva din toată ne­bunia asta. Totuşi, am descoperit şi locuri fru­moase, unde poţi să vezi oameni cu suflete pure, ca­pabili să ofere multă iubire. Iar după tot haosul ur­ban, m-am întors la linişte, m-am întors la pământ, la fertilitate şi la cântecul autentic. Cam asta a fost povestea pe care am improvizat-o prin numere. Îi mul­ţumesc lui Filip Ristovsky că s-a gândit să mă propună pentru acest proiect uluitor. Revenind la prezent, de curând am început să cânt cu TM Groove, o trupă grozavă din Timişoara, adică: Ho­rea Crişovan (îl cunoaşteţi din proiecte de excepţie, precum Blazzaj), Florin Cvaşa, Mircea Ardeleanu Junior, Aurel Dragalina şi Alina Mihocaş. Sunt extrem de fericită că i-am întâlnit pe oamenii aceştia! Sunt nişte artişti desăvârşiţi, generoşi, care emană enorm de multă căldură şi curăţenie morală. Uneori, am senzaţia că îi ştiu de muuuuult de tot. Abia aştept să merg din nou în Timişoara.

"Îmbrăţişarea părinţilor mei este cât întreg universul"

- Maria, deşi stai sub văpăile reflectoarelor de ceva vreme, ai rămas aceeaşi fată veselă, sin­ceră, simplă. Să fie oare moş­tenirea ma­ra­mu­reşeană "vinovată" de aceste fru­moase trăsă­turi de caracter?

- Maramureşul e adânc înrădăcinat în su­fletul meu şi, de fiecare dată când mă abat puţin de la drum, îmi dă un ghiont, reamintindu-mi că mă veghează şi mă călăuzeşte.

- Te vedem purtând des ii sau traiste ţă­ră­neşti, o fată modernă, cu respect pentru tra­di­ţie... Cum arată în a­min­tirile tale portretul unei maramureşence get-beget?

- Bunica mea a fost ma­ramureşeancă pursân­­­ge. O femeie de o ge­nerozitate rară, cu o for­ţă interioară de nemă­su­rat şi o credinţă nemăr­ginită. Îmbrăcată în port popular, cu opinci, cu zadii, cămeşă albă de cânepă şi cu năframă, iscodea omul până în mărun­taie. O văd şi acum, stând în pridvorul casei de la Ieud, aşteptându-ne. O simt, îi aud glasul, timbrul ei grav şi sincer. Spiritul ei e pretutindeni.

- Mai ai timp să mergi acasă, la Sighet?

- Din fericire, în ultima vreme am fost mai des pe acasă. Aveam nevoie să mă întorc la părinţi şi la surioara mea. Aveam nevoie să le stau în preajmă, să îi privesc şi să mă bucur de frumuseţea lor. Sunt oameni cu totul deosebiţi, care s-au sacrificat pentru noi. Îi iubesc enorm. În îmbrăţişarea lor e cuprins întreg universul.

"Desculţi, prin ploaie"

- Suntem în Mai, luna florilor şi a miresmelor de salcâm. Cum erau primăverile copilăriei tale? Te mai cheamă spre ele?

- Trăiam mult mai intens bucuria primăverii pe atunci! Simt şi acum parfumul ameţitor al mălinului din spatele curţii bunicii. Am şi acum în minte mirosul grădinii proaspete şi momentele în care bunicul şi mama ne desluşeau tainele ascunse ale naturii. Îmi aduc aminte de verdele intens care ne înconjura. Alergam prin ploaie desculţi, ne căţăram în copaci, ne bucuram de cântecul păsărilor. Mi se părea extraordinară comuniunea dintre natură şi om. Îmi amintesc chiar şi mirosul de bălegar, care se folosea ca îngrăşământ. Pentru 1 şi 8 martie fău­ream mărţişoare din aluat sau din diferite materiale pe care le pictam. Făceam felicitări din orice ne inspira. De Blagoveştenie (Buna Vestire), înainte de a merge la biserică, în curte se aprindeau focuri pen­tru purificare şi alun­garea spiritelor rele. De Florii, se duceau mâţişorii la sfinţit, apoi se puneau după o icoană şi se păstrau pentru vremuri grele. În perioada postului mare, la biserica din deal ne adunam la Calea Crucii. Urcam dealul, noaptea, cân­tând către cer. Doam­ne, ce momente ma­gi­ce! Într-o seară, m-am împiedicat, şi o bătrânică mi-a dat mâna, mi-a zâmbit, şi am continuat drumul împreună. Nu i-am uitat niciodată chipul binevoitor şi senin. Pe atunci, oamenii mai aveau sufletul îm­pă­cat şi asta li se citea în priviri. Doam­ne, am atâtea amintiri ce par poate neînsem­nate, dar privirea în­cărcată de bunătate a acelei bătrâne pe mi­ne mă urmăreşte şi azi. Îmi dă speranţă că, în adân­cul ini­mii noastre, am rămas totuşi buni.

- Cât de mult s-a schimbat Maramureşul de la acele primăveri?

- Totul se schimbă... Problema nu este schim­barea, care este normală, ci felul în care se schimbă lu­crurile şi locurile. Deseori, fără noimă, fără res­pect pentru tradiţie. Aşa cum se întâmplă şi în Ma­ramureşul meu, etalonul regal al culturii ţă­răneşti tradiţionale.

"Când tot ce-i drept, în strâmb se schimbă"

- Dar România noastră de azi, cum ţi se pare? Cum o vezi, din goana drumurilor tale prin ţară? Îţi pasă de soarta ei?

- Îmi pasă chiar foarte mult şi, din păcate, nu sunt prea încântată de ce se întâmplă în momentul de faţă cu România. Totuşi, mă bucur că s-a activat conştiinţa civică, într-o mare parte a românilor. Îmi vine în minte un monolog al bufonului din "Regele Lear". Din punctul meu de vedere, reflectă so­cie­tatea noastră actuală tulburător de bine: "Cinstită-i noaptea care-i răcoreşte/ Pe nobilii trufaşi la scăfârlie,/ Şi-n cinstea ei vă fac o profeţie:/ Când popii scot panglici pe nas,/ Şi cârciumarii vinu-l strică/ Când croitorii n-au chembrică/ Să facă, lorzilor obraz;/ Când fetele nu ştiu de frică/ Şi fac vrăji noaptea la pârleaz;/ Când tot ce-i drept, în strâmb se schimbă/ Şi-i plină ţara de datornici;/ Când cei cu otrăvită limbă/ La-nalte cinuri toţi sunt spornici;/ Când ni s-au boierit pungaşii/ Şi umplu strada cămătarii;/ Şi când se plâng enoriaşii/ Că târfele sfinţesc altare;/ Păi, Albioane prea-nălţate,/ Se uită lumea să te vadă,/ Tu, cel mai frunte-ntre regate,/ Cât te mai laşi călcat pe coadă?"...

- Ce minune! Versuri, pe dinafară, din Shakespeare! Nu se prea potriveşte cu portretul tinerilor de azi, fanatizaţi de internet...

- Cititul e pentru mine bucurie dar şi terapie. Când am nevoie să revin la mine, să îmi dau seama unde mă aflu, să stau de vorbă cu mine însămi, citesc. Am mare sprijin în cărţi. Sincer, am avut foarte multe momente în care simţeam că sunt peste tot şi nicăieri, de fapt, nu îmi găseam locul şi li­niştea. Mă simţeam închisă, aveam senzaţia că alerg în cerc. Pe mine cărţile mă transpun în alte lumi, mă ajută să percep realitatea cu alţi ochi. Îmi place mult să citesc, deşi fiind tot timpul pe drumuri, nu reuşesc să citesc cât mi-am propus. Totuşi, nu există seară în care să nu deschid o carte.

- Dar răgaz pentru dragoste?

- Iubesc misterele...