ALEXANDRA MARIA HOJDA - "Am cântat, am dansat, m-am bucurat"

"Îmi place să cânt cu Loredana"

- Să intrăm direct în subiectul discuției noas­tre: au trecut doi ani și jumătate de la par­ti­ci­parea ta la Vocea României, care te-a făcut cu­noscută și îndrăgită, și tot doi ani de la primul interviu acor­dat revistei noastre. Încotro a luat-o viața ta în acest răstimp?

- Eu îmi descopăr viața zilnic. Asta am și făcut în acest răstimp, mi-am îndreptat atenția către mine, către sufletul meu, către căutările și năzuințele mele. Am cântat, am dansat, m-am bucurat, am râs, am plâns, am iubit...

- Și ai călătorit! De la o vreme ești mereu pe dru­muri, în turnee, alături de Loredana, ca backing vocal. Ești foarte bună în ceea ce faci, dar parcă am vrea să fii mai vizibilă. Consideri că încă mai ai de acumulat experiență de scenă, până să-ți iei zborul de una singură?

- Viața e un șir de experiențe și zilnic învățăm câte ceva. Îmi place mult să cânt cu Loredana, e un artist complex, care oferă spectacole de ținută. Con­certele ei sunt pline de energie, iar instrumentiștii sunt extraordinari. Fiecare om e important, în felul lui. Bineînțeles că îmi doresc să îmi urmez calea, însă nu vreau să ratez vreun pas important în evo­luția mea. Sunt conștientă de calitățile pe care le am, am încredere în mine și sunt convinsă că va sosi și clipa mare a zborului, momentul în care îmi voi dezvălui mintea și sufletul în fața oamenilor.

- Te-am remarcat deja în câteva proiecte inedite și de calitate. Poți să ne vorbești despre ele?

- Într-adevăr, am avut câteva colaborări mai mult decât interesante. O să-ți vorbesc despre cele care au avut un impact puternic asupra mea. Am cântat alături de trupa Zdob și Zdub, în cadrul concertului lor aniversar de la "Arenele Romane". Am fost foarte plăcut surprinsă de faptul că m-au invitat, și bucuria asta s-a resimțit pe scenă. A fost nebunie!!! Un alt proiect despre care aș vrea să vorbesc este unul experimental, complet diferit de ce am făcut până acum: Bienala de Artă Contem­porană, de anul trecut, al cărei curator a fost Niels Van Tomme, un belgian stabilit la New York. Este un om extrem de interesant, cercetător și critic de artă, care reușește să îmbine cultura, economia și estetica contemporană. Toate lucrările bienalei au fost expuse pe panouri stradale, în douăzeci și una de locații diferite ale Bucureștiului. Unul din aceste panouri, amplasat în cartierul Militari, a fost con­ceput de către Allard van Hoorn, un artist olandez care trăiește tot la New York. Acesta conținea pa­truzeci și opt de culori, iar sarcina mea a fost de-a cânta codurile pixelilor și, într-un mod evaziv, de a cânta orașul. Practic, a trebuit să îmi creez un concept și, în funcție de asta, să improvizez, să cânt... numere! Întotdeauna m-au stimulat lucrările care îți oferă libertate și te transpun în situații revelatoare. Pe scurt, povestea mea a pornit de la nuanțe de albastru spre nuanțe de maro, gri, ne­gru. Toate m-au dus cu gândul la elementele primor­diale care au constituit lumea: cer și pă­mânt, univers, divinitate, absolutul, aspirațiile omu­lui spre perfecțiune, spațiul nesfârșit, nemu­rire, aștrii... Apoi am cântat aerul, apa, păsările și, încet, am coborât spre oraș... Orașul ăsta în care oamenii sunt agitați și aleargă ca nebunii, se înjură și se claxonează unii pe alții, sirenele stresante, mirosurile care te sufocă, o grămadă de muzici care se amestecă între ele și urechea noas­tră se zbate să mai înțeleagă ceva din toată ne­bunia asta. Totuși, am descoperit și locuri fru­moase, unde poți să vezi oameni cu suflete pure, ca­pabili să ofere multă iubire. Iar după tot haosul ur­ban, m-am întors la liniște, m-am întors la pământ, la fertilitate și la cântecul autentic. Cam asta a fost povestea pe care am improvizat-o prin numere. Îi mul­țumesc lui Filip Ristovsky că s-a gândit să mă propună pentru acest proiect uluitor. Revenind la prezent, de curând am început să cânt cu TM Groove, o trupă grozavă din Timișoara, adică: Ho­rea Crișovan (îl cunoașteți din proiecte de excepție, precum Blazzaj), Florin Cvașa, Mircea Ardeleanu Junior, Aurel Dragalina și Alina Mihocaș. Sunt extrem de fericită că i-am întâlnit pe oamenii aceștia! Sunt niște artiști desăvârșiți, generoși, care emană enorm de multă căldură și curățenie morală. Uneori, am senzația că îi știu de muuuuult de tot. Abia aștept să merg din nou în Timișoara.

"Îmbrățișarea părinților mei este cât întreg universul"

- Maria, deși stai sub văpăile reflectoarelor de ceva vreme, ai rămas aceeași fată veselă, sin­ceră, simplă. Să fie oare moș­tenirea ma­ra­mu­reșeană "vinovată" de aceste fru­moase trăsă­turi de caracter?

- Maramureșul e adânc înrădăcinat în su­fletul meu și, de fiecare dată când mă abat puțin de la drum, îmi dă un ghiont, reamintindu-mi că mă veghează și mă călăuzește.

- Te vedem purtând des ii sau traiste ță­ră­nești, o fată modernă, cu respect pentru tra­di­ție... Cum arată în a­min­tirile tale portretul unei maramureșence get-beget?

- Bunica mea a fost ma­ramureșeancă pursân­­­ge. O femeie de o ge­nerozitate rară, cu o for­ță interioară de nemă­su­rat și o credință nemăr­ginită. Îmbrăcată în port popular, cu opinci, cu zadii, cămeșă albă de cânepă și cu năframă, iscodea omul până în mărun­taie. O văd și acum, stând în pridvorul casei de la Ieud, așteptându-ne. O simt, îi aud glasul, timbrul ei grav și sincer. Spiritul ei e pretutindeni.

- Mai ai timp să mergi acasă, la Sighet?

- Din fericire, în ultima vreme am fost mai des pe acasă. Aveam nevoie să mă întorc la părinți și la surioara mea. Aveam nevoie să le stau în preajmă, să îi privesc și să mă bucur de frumusețea lor. Sunt oameni cu totul deosebiți, care s-au sacrificat pentru noi. Îi iubesc enorm. În îmbrățișarea lor e cuprins întreg universul.

"Desculți, prin ploaie"

- Suntem în Mai, luna florilor și a miresmelor de salcâm. Cum erau primăverile copilăriei tale? Te mai cheamă spre ele?

- Trăiam mult mai intens bucuria primăverii pe atunci! Simt și acum parfumul amețitor al mălinului din spatele curții bunicii. Am și acum în minte mirosul grădinii proaspete și momentele în care bunicul și mama ne deslușeau tainele ascunse ale naturii. Îmi aduc aminte de verdele intens care ne înconjura. Alergam prin ploaie desculți, ne cățăram în copaci, ne bucuram de cântecul păsărilor. Mi se părea extraordinară comuniunea dintre natură și om. Îmi amintesc chiar și mirosul de bălegar, care se folosea ca îngrășământ. Pentru 1 și 8 martie fău­ream mărțișoare din aluat sau din diferite materiale pe care le pictam. Făceam felicitări din orice ne inspira. De Blagoveștenie (Buna Vestire), înainte de a merge la biserică, în curte se aprindeau focuri pen­tru purificare și alun­garea spiritelor rele. De Florii, se duceau mâțișorii la sfințit, apoi se puneau după o icoană și se păstrau pentru vremuri grele. În perioada postului mare, la biserica din deal ne adunam la Calea Crucii. Urcam dealul, noaptea, cân­tând către cer. Doam­ne, ce momente ma­gi­ce! Într-o seară, m-am împiedicat, și o bătrânică mi-a dat mâna, mi-a zâmbit, și am continuat drumul împreună. Nu i-am uitat niciodată chipul binevoitor și senin. Pe atunci, oamenii mai aveau sufletul îm­pă­cat și asta li se citea în priviri. Doam­ne, am atâtea amintiri ce par poate neînsem­nate, dar privirea în­cărcată de bunătate a acelei bătrâne pe mi­ne mă urmărește și azi. Îmi dă speranță că, în adân­cul ini­mii noastre, am rămas totuși buni.

- Cât de mult s-a schimbat Maramureșul de la acele primăveri?

- Totul se schimbă... Problema nu este schim­barea, care este normală, ci felul în care se schimbă lu­crurile și locurile. Deseori, fără noimă, fără res­pect pentru tradiție. Așa cum se întâmplă și în Ma­ramureșul meu, etalonul regal al culturii ță­rănești tradiționale.

"Când tot ce-i drept, în strâmb se schimbă"

- Dar România noastră de azi, cum ți se pare? Cum o vezi, din goana drumurilor tale prin țară? Îți pasă de soarta ei?

- Îmi pasă chiar foarte mult și, din păcate, nu sunt prea încântată de ce se întâmplă în momentul de față cu România. Totuși, mă bucur că s-a activat conștiința civică, într-o mare parte a românilor. Îmi vine în minte un monolog al bufonului din "Regele Lear". Din punctul meu de vedere, reflectă so­cie­tatea noastră actuală tulburător de bine: "Cinstită-i noaptea care-i răcorește/ Pe nobilii trufași la scăfârlie,/ Și-n cinstea ei vă fac o profeție:/ Când popii scot panglici pe nas,/ Și cârciumarii vinu-l strică/ Când croitorii n-au chembrică/ Să facă, lorzilor obraz;/ Când fetele nu știu de frică/ Și fac vrăji noaptea la pârleaz;/ Când tot ce-i drept, în strâmb se schimbă/ Și-i plină țara de datornici;/ Când cei cu otrăvită limbă/ La-nalte cinuri toți sunt spornici;/ Când ni s-au boierit pungașii/ Și umplu strada cămătarii;/ Și când se plâng enoriașii/ Că târfele sfințesc altare;/ Păi, Albioane prea-nălțate,/ Se uită lumea să te vadă,/ Tu, cel mai frunte-ntre regate,/ Cât te mai lași călcat pe coadă?"...

- Ce minune! Versuri, pe dinafară, din Shakespeare! Nu se prea potrivește cu portretul tinerilor de azi, fanatizați de internet...

- Cititul e pentru mine bucurie dar și terapie. Când am nevoie să revin la mine, să îmi dau seama unde mă aflu, să stau de vorbă cu mine însămi, citesc. Am mare sprijin în cărți. Sincer, am avut foarte multe momente în care simțeam că sunt peste tot și nicăieri, de fapt, nu îmi găseam locul și li­niștea. Mă simțeam închisă, aveam senzația că alerg în cerc. Pe mine cărțile mă transpun în alte lumi, mă ajută să percep realitatea cu alți ochi. Îmi place mult să citesc, deși fiind tot timpul pe drumuri, nu reușesc să citesc cât mi-am propus. Totuși, nu există seară în care să nu deschid o carte.

- Dar răgaz pentru dragoste?

- Iubesc misterele...