Călătorie într-o fotografie - TEODOR BACONSCHI: "Luciditatea e marele meu viciu"

- Ar fi putut alege un instantaneu din Italia, unde şi-a început misiunea de ambasador, sau unul de pe malurile Senei, unde se plimba în anii de doctorat. În locul lor, m-a aşteptat cu un portret alb-negru « între două vârste şi între două lumi ». Acasă la scriitorul, diplomatul şi antropologul Teodor Baconschi, ploaia cade răpăind pe acoperiş, iar tutunul de pipă îşi plimbă leneş mirosul dulceag. Pornim în căutarea timpului pierdut, într-o fotografie veche de aproape trei decenii -

Breţcu, capăt de linie

- Văd că aţi ales o imagine alb-negru.

- E o fotografie în nuanţele cenuşii din ultimii ani ai comunismului, când a fost făcută. Mă aflam la Târgu-Secuiesc, alături de un prieten din liceu, care ajunsese profesor de română în comuna Breţ­cu, unde se termina calea ferată. Trăiam timpuri în care n-aveam prea multe de făcut, dar compensam prin lectură avidă, prin prietenie, prin relaţia umană foarte vibrantă, care pentru noi era o plută de sal­vare.

- Eraţi şi foarte tânăr, probabil proas­păt absolvent.

- Cred că aveam 25 de ani. Nu ieşisem încă nicăieri din România, unde poporul era ţinut în beznă, te­mere şi subnutriţie. În acel moment, am fi zis că viaţa noastră s-a cam înfundat, precum linia de tren la Breţ­cu. Simţeam însă în aer limita răb­­dării. Gorbaciov începuse să de­şurubeze Uniu­nea Sovietică, în spe­ranţa de a o pu­tea re­forma.

- Vă interesau încă de atunci diplo­maţia, relaţiile dintre ţări, felul cum se poziţiona România?

- Deloc. În anii aceia eram strict pro­dusul Facultăţii de Teologie, al pasiunii pentru literatura patristică, afundat în tex­te greceşti, şi dornic să mă cuplez cu nou­tăţile din erudiţia occidentală. Lucram la editura Pa­triarhiei, începusem să public în revistele teologice. Trăiam într-un grup de tineri intelectuali umanişti şi mă simţeam protejat în acea lume, oarecum artificială. Relaţiile internaţionale nu mă interesau deloc. Virajul meu spre diplomaţie s-a petrecut în cu totul alt context istoric, zece ani mai târziu.

- Tatăl dvs. a fost el însuşi un om extrem de erudit, poet, publicist, teoretician literar. Mă întreb dacă pariul acesta total pe cultură n-a fost o moştenire de familie. E ceva ce v-a fost transmis  conştient?

- Tatăl meu a murit când aveam 14 ani, la cu­tremurul din 1977. Aş zice, prin urmare, că nu atât el, cât biblioteca lui m-a format mai degrabă. Dar a mai fost şi pilda "alpină" a lui Noica. Aparţin acelei gene­raţii care s-a suit pe munte. Am căutat să trăim legenda culturii înalte, care presupunea că un om nu e complet până nu a trecut prin filosofie, prin literaturile mari, până nu ştie câteva limbi străine, începând cu cele clasice. Am fost probabil ultima generaţie care s-a modelat în umanismul european, în ideea că sensul vieţii nu e subînţeles şi automat, ci e dobândit prin căutare spirituală, prin dezvol­tarea simţului estetic, prin cizelare, prin înţelegerea lucrurilor.

Revelaţia că Dumnezeu există

- Cât de apropiat era tatăl dvs de ideea de credinţă?

- Nu foarte, generaţia lui intelectuală a fost la început captivă în mirajul avangardelor şi-al suprarealismului. Tinereţea lor a fost fracturată de schimbarea de regim. Tata însuşi a avut o perioadă în care a scris "pe linie", până în 1956 când s-a dezis public de producţia oportunistă şi a căzut în dizgraţie. I-au luat revista pe care o fondase şi o con­ducea la Cluj, Steaua, şi până la moarte, a trăit doar din drepturi de autor sporadice. Poezia pe care a publicat-o după 1956, a fost din ce în ce mai bună, mai liberă, dar şi mai pe­simistă, aproape nihilistă.

- Şi atunci, ce anume v-a împins spre cre­din­ţă?

- Am trăit, pur şi simplu, revelaţia că Dum­nezeu există. L-am simţit, aşa că această certitu­dine - cu toate fluctua­ţiile, tribulaţiile, căderile şi ezitările ei - nu m-a mai părăsit niciodată. A fost un fel de dar, pe care acum îl văd aureolat, îmbrăcat într-un maxim prestigiu, pentru că nu s-a mai repetat.

- Ce vârstă aveaţi?

- Cam 17 ani. Nu mai pot să situez momentul în spaţiu, doar în timp, cred însă că eram în vizită la acest prieten al meu, care lipseşte din fotografie. A fost un moment cu adevărat pascalian, în sensul acelor pleurs de joie. Ai revelaţia, nu o explici, nu o raţionalizezi, simţi cum te copleşeşte şi-ţi vine să plângi. Ştiam însă că nu e nimic fabricat, că nu e proiecţie şi nici vreo stare de exaltare temporară. Exact ca-n tablourile baroce, s-a deschis cerul, s-a creat gaura din acoperiş, ca să reiau metafora căreia Eliade i-a dedicat o întreagă carte.

- V-a schimbat momentul acela felul de a trăi de mai târziu?

- Nu neapărat. N-am fost niciodată un fervent, un credincios ultrapracticant, cu atât mai mult cu cât experienţele mele ulterioare au fost foarte cos­mopolite. După 1990, am stat patru ani la Paris, ca să-mi fac teza de doctorat, apoi, timp de aproape două decenii am condus trei ambasade, am fost secretar de stat şi ministru.

- Aţi avut mai degrabă un destin de călător decât unul de ascet, nu?

- Da, am călătorit enorm, am memoria unui globe-trotter. Am călătorit profesional, dar profitând de formaţia mea de antropolog al faptului religios, care caută să înţeleagă structura profundă a oricărei culturi. Câteodată, am sentimentul că viaţa mea e străbătută de o falie. Revoluţia m-a prins la 27 de ani, acum am dublul acelei vârste. Am trăit două vieţi, două experienţe. Una bazată pe închidere, alta pe deschidere. Una pe călătorii interioare, alta pe explorări reale.

- De o parte scrisul, de alta diplomaţia.

- Neplăcut e că unii te iau ca diplomat care scrie, alţii ca scriitor care a făcut şi diplomaţie. (râde) Cumva, această ambivalenţă te pedepseşte să nu fii ceva clar, să fii privit mereu ca un centaur, ca o fiinţă hibridă. Dar mie îmi şi place lucrul ăsta, am sentimentul că am trăit mai multe vieţi. Şi am convingerea că am reuşit să fac ceva cât de cât semnificativ în ambele domenii.

"Un credincios nu calcă pe cadavre"

- Domnule Baconschi, cum e în di­plo­maţie, când la masa negocierilor se aşază şi Dumnezeu?

- Politica modernă e marcată de un realism cinic, sub influenţa lui Ma­chia­velli. Dar s-a întâmplat că eu am intrat în diplomaţie tocmai pentru că mă pri­cepeam la faptul religios, iar studiile mele m-au recomandat ca ambasador la Va­tican. Deci, prima mea experienţă a fost în teocraţie, nu în democraţie, într-un loc cu totul special, cu echipa de cardinali ai Papei, oameni extrem de cultivaţi. Mai târziu, ca ambasador la Lisabona şi la Paris, am cunoscut nenumăraţi diplomaţi care erau catolici fervenţi sau protestanţi dedicaţi. Am văzut cum funcţionează în diplomaţie şi cei din lumea islamică. Cred că în politică şi-n diplomaţie, cel care are o relaţie cu Dumnezeu ştie că nu e el totul, că e o fiinţă slabă, fragilă, trecătoare şi, prin urmare, se comportă altfel, are alte priorităţi, alte opţiuni. Da, contează enorm credinţa. Un credincios nu calcă pe cadavre. Dar în diplomaţie nu calcă nimeni pe cadavre, oricum. Diplomaţia e co­dificată, are un mod de operare bazat pe o curtoazie foarte elaborată, totul e încifrat, trebuie să ştii să citeşti printre rânduri, să te porţi "cu mănuşi".

- Dintre toate ţările în care v-au purtat paşii ca diplomat, pare că Italia poartă un loc special în amintirile dvs. Şi cred că nu doar datorită Va­ticanului. I-aţi dedicat şi o carte-dialog, născută din prietenia cu Horia Bernea. O carte făcută la pas. Cum s-a născut fascinaţia asta teribilă?

- Italia e un vulcan de geniu şi umanitate. Produce frumuseţe de 3000 de ani, are o istorie ma­joră, e binecuvântată climatic. E o ţară pe care un in­telectual nu poate decât s-o devoreze sau să se lase devorat de ea. De la gastronomie până la pan­tofi, de la miresmele de leandru până la splendoarea madonnelor din vechile biserici, totul te cucereşte în Italia. E viaţă în sine, pe care trebuie s-o trăieşti dedicându-i-te. Pe mine m-a sedus ca un drog.

Vârsta suficienţei solare

- Să ne întoarcem puţin la fotografia pe care aţi ales-o. Păreţi destul de visător, aveţi multă poezie în privire, în ciuda preocupărilor practice cu care ne-aţi obişnuit mai târziu.

- Era aşa şi este încă aşa. Poate unde sunt sub semnul Vărsătorului, care e un idealist, un visător, un vizionar, care are şi dorinţa de a conduce, dar şi dorinţa de a răsturna lucrurile.

- Ce v-ar fi plăcut să schimbaţi atunci, la 25 de ani?

- 25 e vârsta suficienţei solare, nu vrei să schimbi mare lucru. Te simţi o forţă în devenire, ai şi capitalul de timp, eşti un mic Rastignac, vrei să te confrunţi cu orice, nu există limite. E vârsta la care n-ai înţelepciune, dar ai energie şi capacitatea de a visa fără limite. Am fost şi eu exact aşa.

- Scriaţi şi poezie? V-aţi moştenit părintele?

- N-am avut decât pe la 16 ani nişte încercări de a scrie poezie. În rest, am fugit de poezie. M-a atras mult mai mult filosofia. Când ai un tată ilustru, e foarte apăsător să i-o iei pe urme. Vrei să devii şi tu cineva, nu? Aşa că am preferat să cultiv alte genuri. Sigur, însă, că-l moştenesc pe tata. Sunt ba­cons­chian, scrisul tatălui meu m-a marcat. Regăsesc şi la mine plăcerea lui de a folosi toate resursele limbii, fără scrupule populiste. Niciodată nu m-am putut lipsi de scris, mi se pare că e darul care mă exprimă cel mai bine.

- Copii aveţi, domnule Baconschi?

- Am doi, pe Irina şi Ştefan. Amândoi au ales ştiinţele umane, n-am reuşit să-i fac ingineri (râde). Irina are 22 de ani, termină acum la "King's College London", filosofie, drept şi ştiinţe politice. Din toamnă, a fost admisă cu bursă integrală la "London School of Economics". Iar Ştefan, care are 20 de ani, a făcut doi ani de "Science Po'" la Paris, apoi a intrat într-o dublă diplomă finanţată de americani şi francezi, la Columbia University. I-am crescut în spiritul autonomiei şi libertăţii, fiindcă au călătorit mereu cu mine, în misiunile diplomatice, şi au făcut peste tot pe unde au umblat şcoală franceză.

- Copiii dvs. sunt foarte aproape de vârsta pe care o aveaţi în fotografie. Când îi vedeţi, recu­noaş­teţi în ei ceva din ceea ce eraţi?

- Aproape nimic, ei sunt produsul unei epoci com­plet diferite. Mi-am făcut datoria pedagogică de a le explica totalitarismul şi de a-i face să înţe­leagă democraţia la justa valoare. Dar poveştile me­le de dinainte de '89 le sunt străine, nu îi ating. Ce mă bucură e că sunt serioşi, foarte muncitori şi con­vinşi că educaţia de calitate e cea mai bună inves­tiţie în propriul viitor. Admir maturitatea cu care au ales ce şi unde să studieze, ocupându-se singuri de toate aspectele, de la subvenţii academice, până la cazarea în cămin.

- E, până la urmă, «pariul» cultural al fa­miliei, de la care văd că nu se dezic nici ei.

- Au existat multe generaţii de preoţi în familia Baconschi, toţi oameni citiţi, oameni cultivaţi. Nu ştiu cum se explică, poate că, trăind în marginea asta de Imperiu, au simţit cu toţii nevoia de a se ancora în ceva solid, de a se salva într-un fel. Sigur, cultura nu e mântuitoare, te mântuie Iisus Hristos. Însă ea te umani­zea­ză, te pune în valoare. Cultura mare e ca a doua naştere, ca o iniţiere.

"Singurul lucru care ne poate împlini e iubirea"

- Vă este suficientă cultura sau mai e nevoie şi de altceva ca să vă simţiţi împlinit?

- Paradoxal, cultura te face să te simţi mereu neîmplinit, mereu pe drumul unei împliniri posibile. Dacă nu ai plăcere, dacă nu te joci cu ideile, cu operele, dacă nu eşti vrăjit de ele, ai o relaţie contabilă cu cultura şi degeaba o ai. Cultura nu e paradă de cunoştinţe, ci un mod de a te lua în posesie, de a nu trăi la întâmplare, de găsi cu mintea ta un sens al propriei treceri prin lume. Nu, cultura nu mi-e sufi­cien­tă. Singurul lucru care ne poate îm­plini e iubirea. Asta e condiţia uma­nă, suntem în căutarea comuniunii cu ceilalţi.

- Iubiţi, domnule Baconschi? Ştiu, pare o întrebare căzută la alt etaj...

- Da, iubesc, altfel aş fi fost mort, cred că asta ne susţine şi ne menţine apetitul pentru viaţă. De câte ori ratăm sau ne diminuăm iubirea, suntem nefericiţi. Iubirea nu e o comandă sufletească, ci un dar al Altcuiva către tine. Te trezeşti în această stare, ţi-e dăruită şi te obligă să ieşi din autosuficienţă. E un dar pe care am face bine să-l primim. De obicei, carcasa noastră de egoism şi de vanitate ne împiedică. Iubirea e mult mai dis­po­nibilă decât ne imaginăm, dar trebuie să ai, ca-n Scriptură, privirea fără solzi.

- Vă invit la final să lăsaţi diplomaţia la o parte şi să intraţi mai degrabă în pielea scriitorului. Ce vedeţi în fotografia pe care aţi ales-o?

- Un tânăr destul de sigur pe el şi pe şarmul lui. Eram, totuşi, interiorizat, pudic, cu o viaţă secretă sub acea carapace. Cred că intuiam ceva despre tot ce avea să urmeze. Pare să fie fotografia unui personaj care vede departe. Privirea e în sus, puţin sceptică, dar totuşi sigură pe ea.

- Văd şi un zâmbet de om care ştie.

- Care ştie că ştie deja. Era un moment post-socratic, mă luasem în primire. E straniu, te uiţi la o poză de acum 28 de ani şi e greu să te recuperezi, să zici "eu sunt acela"! Ştiu că nu vorbesc despre alt om, şi totuşi omul acela nu mai e la fel.

- Îl găsiţi cu mult schimbat?

- Îl găsesc mai ostenit, sub efectul timpului, şi mai rigid, într-un fel. Pe atunci, trăiam într-o stare de graţie permanentă. Acolo aveam viitorul în faţă, acum stau şi gestionez un trecut.

- Nu vă sperie repeziciunea cu care schimbăm vârstele?

- Nu neapărat. Cred că maturitatea e bună, în sensul în care te despoaie de iluzii, te ajută să simplifici, să gă­seşti esenţialul, să vezi vani­tatea omului la lucru în istorie şi să scapi tu însuţi de ea. Să te pui la locul tău, într-o lu­mină mai blândă, poate şi cu un soi de iertare. Fiindcă per­fecţionismul tânărului îl îm­pinge să fie crud cu el în­suşi, să-şi ceară mereu mai mult. La 50 de ani, senină­tatea reîn­cărcată prin credinţă e mai accesibilă. Nu mai ai furia de a învinge lumea, nu mai ai pa­tima demonstraţiei şi-a com­petiţiei, nu te mai chinuie demonul am­biţiei. Şi cred că detaşarea asta e bună.

"Nu-mi place să fiu capturat de un eveniment de la care creierul meu lipseşte"

- Mie îmi pare că detaşarea e chiar o trăsătură constantă a vieţii dvs, că nevoia de a înţelege a stat mereu înaintea trăitului la foc direct.

- Aşa e, luciditatea e marele meu viciu. Capa­citatea de a plonja într-o situaţie...

- ...rămânând totuşi foarte detaşat.

- Exact, e tic de intelectual (râde) Produc mereu un metadiscurs. Nu-mi place să trăiesc ceva fără să ştiu c-o fac. Nu-mi place să fiu capturat de un eveniment de la care creierul meu lipseşte.

- Nu vă "daţi de tot", sunteţi prea puţin "rus",  deşi tatăl dvs. s-a născut la Hotin, pe teritoriul actualei Ucraine.

- Îmi plac taigaua, statul la vodcă cu icre şi castraveţi muraţi, muzica rusească şi poezia pădurii de mesteceni. Luciditatea asta a mea e însă şi un fel de a păcăli vremea care trece, de a trăi toate dimen­siunile timpului în concomitenţă.

- Există şi un revers al medaliei?

- Câteodată. Îmi dau seama că acumulările culturale te pot împiedica să vorbeşti cu oricine, la modul sincer. Pun nişte filtre, îţi induc un anumit snobism, care te însingurează, te fac să cazi în păcatul de a judeca pe cineva, în funcţie de nivelul lui intelectual. Şi nu e bine. Tocmai pentru că înţelegi că ar trebui să n-o faci.

- Spuneaţi că tânărul din fotografie era destul de timid. Oare nu v-aţi făcut în timp, din cultură şi din luciditate, şi o armură?

- E şi ceva defensiv, cu siguranţă. Dedesubt e un miez moale, o hipersensibilitate hrănită de con­ştiinţa mereu relativă a propriei valori. Nu mă pot obişnui cu răutatea, care cel mai adesea e gratuită. Or, lumea e şi un loc al răului, al umbrei noastre. Po­liteţea, luciditatea, răbdarea şi cuvântul bine cum­pănit rămân cele mai destoinice arme de apărare.