- De ani buni, eşti un comandor neînfricat, aflat la timona ştirilor televizate din România. Că a fost Realitatea TV, TVR, că e Digi24, televiziunea unde lucrezi în prezent, oamenii s-au obişnuit cu profesionalismul tău, cu sprânceana ta ridicată spre admonestare, au încredere în spusele tale. Cât de greu este să ţii standardele profesiei atât de sus?
- Mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase, dar nu cred că este mare filosofie. Ca în orice meserie, şi în aceasta, de jurnalist, trebuie să vrei, să-ţi placă ce faci, să o iubeşti şi să vrei să realizezi ceva prin ea, să transmiţi un mesaj clar şi corect. Mai simplu: dacă te laşi dus de val, dacă faci "ce face lumea", doar ca să fii în rândul lumii, e grav. Suntem în plină epocă a ororilor jurnalistice. Meseria aceasta, fără adevăr, nu există. Trebuie să-l cauţi, să-l respecţi şi, când crezi că eşti cel mai aproape de el, ai datoria să-l împărtăşeşti celor care te urmăresc. Şi mai este un lucru important: se numeşte onestitate. Cred că nu e bine să pleci niciodată de la ideea că informaţiile pe care eşti pe punctul de a le anunţa vor provoca consecinţe "devastatoare". Jurnalistul află, verifică şi spune. Atât. Cât despre stilul bombastic, practicat de mulţi dintre confraţii de breaslă, care înainte de a anunţa informaţiile, comunică deja concluzii catastrofale (anunţă demiteri, "cutremure", în te miri ce organizaţii), ei bine, acestea sunt doar artificii de stil. Eu nu sunt de acord cu ele.
- Este Digi24 locul unde simţi că îţi poţi face meseria cel mai bine şi cu onestitatea de care vorbeai?
- Categoric, da! Aici facem ştiri, facem jurnalism pe o piaţă foarte aglomerată, unde toţi concurenţii pretind că fac acelaşi lucru. Dar noi propunem un model diferit, unul pentru oameni activi, care nu stau toată ziua în casă, iar când sunt în căminele lor, nu sunt lipiţi de televizor cu orele. Modelul nostru se numeşte informaţie multă pe unitate de timp. În orice moment al zilei, în funcţie de cât timp au la dispoziţie, oamenii activi pot afla tot ce se întâmplă important în ţară şi în lume. Ca să fiu mai direct, la Digi 24 se preferă ştirile în detrimentul talk-show-urilor interminabile. Iar pentru mine, aceasta este zona în care mă simt ca peştele în apă.
"La mine, fericirea a venit pe unde"
- În spatele fiecărei opţiuni profesionale există o cauză, o poveste, iar cititorii "Formulei AS" sunt avizi după poveşti de viaţă care au ca destinaţie succesul. Care este povestea ta?
- Din capul locului recunosc că m-am pregătit să fac cu totul altceva în viaţă. Urma să fiu economist. Doar că în facultate am cunoscut Radioul. Am început prin a face programe de noapte, iar povestea asta m-a acaparat în aşa hal, încât în doi ani, am lăsat baltă economia şi m-am angajat la Radio. Tot acolo am cunoscut-o şi pe cea care mi-a devenit soţie. Am fost colegi, şi după ce ne-am dat licenţele, ne-am căsătorit. Ea lucrează şi acum în radio. Doi pasionaţi incurabil de ştiri, care vorbesc şi acasă mult despre ele. Doar de dragul echilibrului le mai lăsăm deoparte câteodată. Continuând povestea, de la prima noapte când am făcut întâia emisiune radio şi până azi au trecut douăzeci şi unu de ani. Îmi dau seama de asta numai dacă-i număr, altfel, am senzaţia că s-a întâmplat ieri. Au fost cei mai frumoşi, plini şi fericiţi ani din viaţa mea, i-am trăit la maximum şi în mare viteză şi energie. La mine, fericirea a venit pe unde. Da, a fost şi un moment anume care a marcat începutul carierei mele jurnalistice: prima dată când am deschis microfonul. Eram varză! Ha! Ha! Nu mi-a plăcut absolut deloc de mine, am simţit atunci că e un drum lung, dar că e drumul meu. Iar dacă e să vorbim de momente, haide să-ţi mai spun despre unul de cumpănă: acum şapte ani eram atât de supărat, de dezgustat de felul în care se făcea jurnalism în România, încât eram hotărât să mă las de presă. A fost foarte greu, m-am gândit şi răzgândit de câteva ori, dar am luat această decizie extrem de tulburătoare pentru mine. Am părăsit televiziunea. La nici doi ani, Digi24 apăruse pe planşetă. Colegii m-au invitat la o discuţie, apoi la încă una, şi încă una şi încă una. De fiecare dată răspunsul meu era acelaşi: nu! Asta, până când unul dintre colegii mei, pe care nu-l cunoşteam atunci, dar care între timp mi-a devenit cel mai apropiat, mi-a zis aşa: "Hai, că dacă nu vii acum, n-o să mai vii niciodată!". M-a convins, şi ce bine a făcut. Au urmat cinci ani frumoşi, plini, fericiţi, cu multă energie şi timp consumate în mod extrem de plăcut, la serviciu.
"Să nu mai detestăm din reflex"
Provocările terenului
- Sincer? "Secretul" este că sunt curios din fire. Vreau să ştiu, să-mi explic, să înţeleg. Pentru asta am nevoie de "marfă", de informaţie, de argumente. Mă întorc la rolul jurnalistului, care trebuie să afle, nu să se joace într-un talk show. Interviul în care intervievatorul vorbeşte mai mult decât cel care este întrebat este de fapt un spectacol, unul pe roluri, care nu mai are nicio legătură cu adevărul. Dar uite ce capcană mi-ai întins! Ai fost măgulitoare şi acum vorbesc despre mine!... Nu este despre mine povestea asta. E despre cel care priveşte şi trebuie să-l înţeleagă pe personajul din faţa lui, iar ca să-l înţeleagă, trebuie să-l asculte. Dacă jurnalistul vorbeşte mult şi întrerupe, nu cumva bruiază? Eu cred că da, iar asta ar însemna să nu-şi respecte emisiunea. Ar mai fi ceva: din cauza mondenităţii, a social-media, suntem tot mai închişi în lumile noastre. Ne place să rămânem blocaţi în bule în care ne întâlnim doar cu cei care gândesc exact ca noi. Ne place confortul de a nu fi provocaţi de cei care gândesc diferit. Or, televiziunea exact asta NU trebuie să fie. Tocmai de aceea, la Digi24 vrem să deschidem fereastra pentru telespectatorii noştri. Haideţi să descoperim, să aflăm, să explorăm împreună! Haideţi să nu mai admirăm sau să detestăm din reflex!
- Mai crezi în rolul educativ pe care-l promitea televiziunea la începuturile ei?
- Ba şi mai mult! Eu cred că televiziunile au acum un rol educativ mai mare decât atunci când exista numai una. De ce? Pentru că românii consumă mult mai multă televiziune, iar cu cât înaintează în vârstă, cu atât îşi petrec mai mult timp în faţa televizorului. Aşadar, educaţia, în acest caz, este una globală, nu se referă nicidecum doar la tineri. Din păcate, pentru mulţi oameni, televizorul a devenit unicul companion. Vrei, nu vrei, când petreci mult timp cu cineva, împrumuţi de la el şi bune şi rele, mai ales când nu eşti vigilent. Întâlnesc oameni care preiau mot-a-mot textele pe care le văd în burtierele anumitor televiziuni. Preiau de acolo idei, expresii. Din păcate, preiau şi obiceiul de a dispreţui gratuit.
- Cât de mult te pregăteşti înainte de intra în emisie? Cum arată "bucătăria" din spatele camerei?
- La "Jurnal" suntem o echipă. Vorbim despre ştiri de la prima oră, ne punem la curent cu lucrurile pe care le află fiecare dintre noi, după care începe construcţia. Ei fac greul, pentru că în prima parte a zilei, eu mă ocup de redacţie, de rolul meu de redactor-şef. Spre după-amiază se naşte jurnalul, iar până seara tot creşte, se transformă, se maturizează. Exact ca un copil. Cred că ingredientul cel mai important este starea de alertă din care nu ieşi niciodată. Nici când dormi. Trebuie să fii receptiv, atent la toate nuanţele, toate evoluţiile în timp ale unui subiect. Ştirile sunt poveşti cu multe personaje. Or, poveştile astea se tot schimbă, iar dacă ai ieşit din starea de alertă, ai pierdut poate detaliul esenţial.
- Cosmin, în meseria ta există modele?
- Poate vă voi surprinde, dar când mă gândesc la întrebarea asta, primul nume care îmi vine în minte este Walter Cronkite, aproape necunoscut publicului din România. Omul acesta a fost cu mult înaintea vremurilor sale, când în anii '60 a ţinut primul show de ştiri, în direct, fără text prestabilit. Făcea asta zilnic, într-un ritm infernal, fără Internet, telefoane mobile sau transmisie prin satelit. Să vedeţi ce ritm, ce forţă, ce debit, la un om peste şaizeci de ani... Absolut admirabil! Am de asemenea multe aplauze pentru cum fac francezii meseria asta. Chiar am să-ţi spun un secret: am o rutină a mea, ca înainte de a intra în emisie, să consum radio şi televiziune din Franţa. Francezii au un stil anume la microfon, care-mi place la nebunie: le simt pasiunea, cadenţa, energia. Aşa se face. Blazaţii nu au ce căuta în meseria asta.
Am marea mereu cu mine
- De fapt, mă deconectez doar în vacanţă. În familie, alături de ai mei, alegem să plecăm departe, pe glob, sau în locuri extrem de izolate din ţara noastră. Prin păduri în care nu avem telefon sau internet. Plăcerea cea mai mare este să citim şi să ne plimbăm. Regretul meu suprem este că atunci când nu sunt în vacanţă, nu apuc să citesc cât vreau. Pe planetă se face presă aşa cum îmi place mie, de la care poţi să înveţi. Sunt mii de articole pe care le salvez ca să le citesc mai târziu, şi din păcate, acel "târziu" nu mai vine. De aceea vacanţa la care visez este una în care doar să citesc, iar câteodată, primesc şi câte un astfel de dar.
- Eşti constănţean... ai vreo legătură cu locul naşterii tale? Ai preluat ceva din marea pe malul căreia ai crescut?
- Sunt lucruri peste care în viaţă nu poţi să treci, iar primul dintre ele este că nu poţi trece peste ceea ce eşti. N-ai cum. Iar povestea asta cu marea este în mine mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Oriunde aş fi, chiar şi la socrii mei, la Sibiu, unde se văd munţii din fiecare parte a oraşului, eu simt că undeva, la margine, e marea. Logic, e imposibil. Dar în mine e senzaţia foarte stabil înrădăcinată că am marea cu mine, că e aproape. Iar lucrul acesta îmi dă o linişte cum nu vă puteţi închipui. Să vezi în vacanţe: eu caut marea, soţia mea muntele. Perfect este când reuşim să le combinăm pe amândouă.
România are viitor
- Un om atât de conectat la prezent, ca şi tine, cum vede viitorul ţării despre care "raportează", zi de zi, la televizor?
- Avem viitor bun. Mai devreme sau mai târziu, lumea civilizată se va trezi din criza asta odioasă. Democraţia are darul de a se regenera, întotdeauna găseşte în ea antidotul. Se întâmplă lent, cu multe întâmplări neplăcute, dar se întâmplă. Numai în societăţile totalitare lucrurile se petrec rapid, pe gustul nerăbdătorilor, pentru că acolo totul se face pe bază de ordin. În lumea asta, care aşteaptă să se regenereze, să-şi găsească echilibrul şi mersul drept către progres, România face o figură frumoasă. Avem viitor. Există şi se manifestă deja o generaţie nouă, vie, care are valori şi pretinde elitei, politicienilor, instituţiilor, să le respecte. În lumea asta de abandonare a valorilor în favoarea siguranţei, nu e nimic mai încurajator ca o mare de români civilizaţi care cer morală.
- Dar tu la ce visezi?
- Întrebare de o sută de puncte! Visez pentru fiul meu, iar pentru el visez la o ţară care să dea şanse. O ţară cu oameni care să preţuiască succesul, care să-i susţină pe cei care încearcă, chiar şi a suta oară, şi care să-i aplaude pe cei care au reuşit. O ţară care să cultive respectul, şi în care oamenii să nu-şi mai gândească propria reuşită prin invadarea spaţiului celuilalt. E loc pentru toţi. La asta trebuie să ne gândim şi astfel ne putem potenţa unii pe alţii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
