Pe Calea Moşilor, la fotograf
- Văd că aţi ales o fotografie de când eraţi foarte mic. Sunteţi alături de mama aici?
- Da, ţin mult la poza asta, poate şi din cauză că am foarte puţine fotografii cu maică-mea. Era o nebună şi-o apucată, o adevărată figură a copilăriei mele.
- De ce ziceţi asta? Era mai dură din fire?
- Era foarte aprigă cu toţi, deloc diplomată, foarte directă şi foarte bătăioasă. Să vă dau un exemplu. În clasa a treia, s-a făcut o listă scurtă cu cine urma să fie făcut pionier. Eram şi eu pe listă. Dar pe urmă ceva s-a întâmplat, învăţătorul a făcut brusc o şedinţă cu noi, în care chipurile ne-a analizat, cred că era aranjată, deoarece doi colegi s-au ridicat în picioare şi au spus că nu am un comportament corespunzător, că m-au văzut ei odată râzând de un beţiv pe stradă. Învăţătorul a conchis că, dacă aşa a fost, nu pot fi făcut pionier. În ziua aia, am ajuns destul de amărât acasă şi mamică-mea a observat. Nu că i-ar fi păsat ei prea tare dacă sunt sau nu pionier. Dar tocmai ne mutaserăm pe Calea Moşilor, într-un bloc cu încălzire centrală, un bloc în care locuiau numai evrei, noi eram singurii creştini şi eram vecini cu Benedict, care urma să fie făcut şi el pionier. Or, mama era într-o teribilă competiţie cu mama lui Benedict. Aşa că m-a luat de mână, s-a dus la şcoală şi l-a bălăcărit îngrozitor pe învăţător: "Nenorocitule, am auzit că nu-mi faci copilul pionier". "Păi, să vedeţi, doamnă". "Niciun să vedeţi, când vii la mine duminica şi mănânci găina e bună, nu?". Că aşa era atunci, prin '57. Duminica, toată lumea tăia o găină ca să arate cât de bine o duce, să-şi ţină rangul. Şi exact duminica, pe la ora prânzului, îşi făcea drum şi învăţătorul.
- Şi v-a făcut pionier?
- Da. A doua zi învăţătorul a făcut o nouă şedinţă în care a spus că Ştefan s-a îndreptat între timp. Toţi copiii au fost de acord că mă îndreptasem. Şi în ziua în care m-au făcut pionier, mama m-a luat de mână, m-a dus la un fotograf pe Calea Moşilor şi mi-a făcut pozele astea.
- Deci aici sunteţi chiar pe Calea Moşilor? Cum era cartierul în vremea aia?
- Era o amestecătură de tot ce era posibil: români, evrei, greci, turci, armeni, ţigani. În blocul meu însă erau numai evrei, cum am spus. Ne mutaserăm la parter, într-o fostă prăvălie. Era un pic caraghios, că aveam vitrină la stradă. Erau mulţi intelectuali în bloc. Ai mei nu erau intelectuali, tata era cizmar. Dar nu orice cizmar, avusese atelierul lui, crea modele. Atunci exista un anumit respect faţă de meserii. Tatăl lui Benedict, de pildă, era stomatolog, dar era prieten foarte bun cu tata.
***
Copil, alături de mama
- Tata era un om foarte harnic, extraordinar de inventiv ca meseriaş, făcea foarte mulţi bani. Avusese atelierul lui, pe care l-a lichidat singur când au venit comuniştii la putere, ca să nu aibă probleme, şi a intrat în cooperativă. Dar după liberalizarea din '54, a deschis un atelier de reparaţii, că lumea era săracă, nu mai avea bani de pantofi noi. Era un armean cumsecade, îi plăceau cârciuma şi curvele, că aşa a ajuns şi la mama. Surorile lui tata n-au vorbit cu mama ani de zile, din "curva aia" n-o scoteau.
- Era genul de femeie fâşneaţă sau de ce?
- Da, da, maică-mea chiar era cam uşuratică. Tata nici nu era căsătorit cu mama când m-am născut eu. Ne închiriase o cameră, dar nu stătea cu noi. Abia după ce s-a născut şi soră-mea, la patru ani distanţă, mai de voie, mai de nevoie, s-au luat cu acte. De recunoscut, însă, m-a recunoscut, nu-s copil din flori. Însă n-o iubea pe mama. Ştia că-şi face de cap cu alţii. Era şi diferenţă cam mare de vârstă între ei, tata avea 42, maică-mea, 25. Avea şi părţi bune maică-mea, toate babele din cartier veneau şi mâncau la noi. În schimb, pe tata îl fura sistematic. Vedeam cu ochii mei cum îi ia câte o sută de lei din buzunar, când venea pilit acasă. A doua zi, taică-meu se prindea şi o întreba, iar ea se jura pe copiii ei că n-a pus mâna.
- O duceaţi greu sau de ce făcea asta?
- N-o duceam deloc rău. Pe vremea aia, salariul mediu era de 800 de lei, iar tata, care câştiga bine, îi dădea mamei între 50 şi 100 de lei pe zi. Dar mama tot îl fura, fiindcă strângea bani să plece de-acasă. Pe noi ne hrănea foarte prost, numai cu ciorbă de ştevie şi carne de cal. Până la urmă, a şi plecat. Şi-a cumpărat un teren, s-a culcat cu şeful echipei de lucrători, care era vecin cu noi, şi ăla i-a ridicat casa pe gratis.
- Şi n-aţi suferit că v-a părăsit?
- Nu. Mă punea mama seara în genunchi să spun "Tatăl nostru", dar eu mă rugam în gând să mă scape Dumnezeu odată de ea. Când am văzut că-şi închiriază căruţă, încarcă tot şi pleacă, am fost fericit, mi-am zis că Dumnezeu chiar există. Seara, a venit tata de la prăvălie, casa era goală, mai era doar o canapea îngustă. Zice: "Ce s-a întâmplat aici?". Zic: "A plecat nebuna". "Ce bine, zice, hai la cârciumă să mâncăm!". Am mâncat bine şi apoi am dormit pe canapeaua aia amândoi. Şi încetul cu încetul surorile lui ne-au luat o masă, un scaun, o muşama. N-am regretat-o pe mama. Mai rău a fost până să plece ea. Cu tata am fost fericit, nu m-a bătut niciodată la cap. Când am dat examen de liceu, abia după două luni m-a întrebat şi tata: "Măi, tu ce ai făcut, ai intrat?". Intrasem.
***
Pionier!
- Da, am crescut de capul meu şi am făcut numai ce am vrut. Dar tata avea foarte mare încredere în mine. Avea un teanc de vreo 10.000 de lei pe şifonier, ascuns sub un vraf de ziare. Pentru cărţi îmi dădea voie să cheltuiesc oricât. Când a apărut "Muntele vrăjit", am fugit direct la teancul de acasă. Mi-a încurajat mereu pasiunea pentru citit.
- Cum se explică? Doar era cizmar. Şi cu o asemenea mamă...
- Mama citea, culmea. Citea "Anna Karenina" şi plângea. Mi-o amintesc foarte bine. Şi tata citea. Nu exista să nu citească o jumătate de oră înainte de culcare. Eu învăţam bine, dar eram în clasa ciurucurilor, clasa mai slabă din cele două ale şcolii, acolo unde erau şi elevii mai slabi, şi învăţătorul mai pămpălău. Eram prieteni cu toţi derbedeii din cartier, dar citeam mult. La un moment dat, eram înscris la trei biblioteci publice. Adevărul e că aveam foarte multe tentaţii. Cei mai buni prieteni ai mei din copilărie au ajuns aproape toţi la puşcărie. Furau şi beau dintr-a cincea.
- Şi cum de nu s-au lipit viciile astea şi de dvs.?
- Furasem cu maică-mea toată copilăria, nu mai voiam să fur. Considera că e în regulă să ia orice lucru al altcuiva, dacă respectivul nu e prea sărac. Şi mă lua cu ea să ţin de şase. Odată a furat de la vecina noastră, cea mai bună prietenă a ei, cu care bea cafele şi-şi ghiceau în zaţ. Vecina asta avea vreo zece curci, aşa că maică-mea a hotărât că are destule. Într-o seară, când nu era acasă, a intrat în curte, s-a suit pe un scaun şi s-a întins peste bolta de viţă- de-vie, unde dormeau păsările. A luat una, a cântărit-o, nu i-a plăcut, a luat alta mai grea, a zis "Asta-i bună!". A tăiat-o singură, avea un sânge rece nemaipomenit. A opărit-o şi a jumulit-o. Şi când a venit taică-meu acasă, a zis: "Arşag, ştii ce am făcut? Am luat 100 de lei împrumut şi am cumpărat o curcă". Şi tata i-a dat imediat banii, să plătească datoria.
- Hahaha! Era cu adevărat versată.
- Ciudat e că, după toate întâmplările pe care mi le-aţi povestit, cu copilăria dezordonată de care aţi avut parte, aţi avut mai târziu o viaţă de familie pe cât de stabilă, pe atât de liniştită. Scriitorilor le iese mai rar!
- A fost unul din jurămintele adolescenţei mele. Mi-am zis atunci: "Dacă vrei să ajungi cineva pe lumea asta, tre' să termini o facultate (n-am terminat-o), trebuie să ai toţi dinţii în gură (şi pe-ăştia i-am pierdut) şi trebuie să ai o familie". Ei, asta cu familia mi-a reuşit. A fost o promisiune pe care mi-am făcut-o, că nu voi lua niciodată lucrul ăsta în joacă.
- Aţi avut şi noroc să găsiţi în soţia dvs. un om care înţelege nevoile scrisului.
- Sunt cu Cristina de când ea avea 17 ani şi eu 20. A suportat ideea că n-am nicio meserie şase ani de zile. Când s-a căsătorit cu mine, nu aveam niciun viitor. A fost iubire, se înţelege, dar a fost şi o uriaşă încredere a ei în mine. Ea chiar credea că voi ajunge scriitor, ceea ce era esenţial pentru mine. În rest, nu m-a bătut la cap nici când scriam, nici când nu scriam.
"Scrisul e ca o nevroză"
Cu Nichita Stănescu şi Cristina Agopian
- Domnule Agopian, din ce se naşte scrisul? Cum a venit, în cazul dvs.?
- Cred că scrisul se naşte tot din scris, literatura se naşte din literatură, din ce simţi când citeşti o carte care-ţi place aşa de mult, încât îţi doreşti să o fi scris chiar tu. Cred că moştenesc ceva şi de la mama, din felul ei de a minţi cu uşurinţă, de a fantaza din orice. E ceva acolo, e nevoia de a crea o lume, cu totul alta decât cea în care exişti. Dar până să ajung la scris, am fost mult mai fascinat de chimie.
- Ei, atunci se explică multe detalii din cărţile dvs.
- În clasa a cincea, când încă nu făceam chimie, am citit manualul de a şasea ca pe-un roman. Am luat apoi manualul de a şaptea şi de a opta. Şi când m-am săturat de ele, am trecut la "Chimistul casei" şi am început să fac experimente. Mergeam la o drogherie pe strada Doamnei, unde un drogherist bătrân vindea tot felul de substanţe. Voiam numai din cele cu care se fac explozibile. În clasa a şaptea, am aflat că se ţinea un cerc de chimie la Palatul Pionierilor şi am intrat direct într-o grupă de avansaţi. Iar când am intrat la liceu, ştiam chimie de nivelul anului întâi de facultate. Apoi am terminat liceul şi m-am dus la bunici, la Craiova, să învăţ pentru facultatea de chimie. N-am învăţat nimic. Am scris poezie şi am citit Dostoievski toată vara. Dar am intrat fără probleme. Mai târziu, pe motiv de absenţe şi din nişte încurcături, m-au exmatriculat. Începusem deja să scriu serios.
- Trebuie că e rezistent microbul ăsta al scrisului, de v-a făcut să renunţaţi la o pasiune la fel de mare şi v-a ţintuit pe scaun atâtea ore pe zi!
- Era un pariu cu mine însumi. Ori ajungeam scriitor, ori rămâneam un ratat. Acum, om bătrân fiind, mi se pare că toate s-au aranjat în viaţa mea în aşa fel încât să devin scriitor. Dacă nu mă dădeau afară de la facultate, destul de probabil o terminam, destul de probabil aş fi ajuns profesor de liceu, destul de probabil n-aş mai fi scris un rând, comod cum sunt. Aş mai fi dat o meditaţie, două... şi asta ar fi fost tot. Aşa, am stat până la 26 de ani fără serviciu şi m-am luptat cu scrisul.
- Cu scrisul, cu furiile şi cu îndoielile, nu?
La anii primelor cărţi şi succese
- Credeţi în momentele de graţie, în inspiraţia de la masa de scris?
- Nu, întâi înveţi meserie şi apoi vine şi graţia. Dacă nu stăpâneşti scrisul, aştepţi inspiraţia degeaba. Am ratat cel puţin patru romane fiindcă nu ştiam să scriu. Ajunsesem în pragul unei nevroze, dar la un moment dat lucrurile s-au limpezit şi am început să scriu din ce în ce mai bine. Însă inspiraţia poate să vină uneori şi de la oamenii din jur. Eu am avut un noroc formidabil că l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Nichita. Nu era puţin lucru să fii prieten cu cel mai mare poet în viaţă, care să te şi admire. Era chiar în perioada în care scriam la "Manualul întâmplărilor", după ce traversasem un deşert de patru ani în care nu scrisesem un rând. Lui Nichita i-a plăcut ce scrisesem din "Manual", şi asta m-a încurajat să scriu mai departe. Uneori, venea la mine cu câte 4-5 prieteni, cu sticle de vin şi zicea: "Ago, am venit la tine să ne citeşti din Manual." Îmi dădea o poftă nemaipomenită să continui. Prietenia cu Nichita, dar şi cu Mircea Ciobanu, editorul meu, a contat enorm la un moment dat.
"Cinismul meu s-a accentuat cu vârsta"
Cu unul dintre motani
- Mulţi m-au întrebat dacă i-am citit pe cronicari ca să pot scrie aşa. N-am citit în viaţa mea cronicarii. Dar în jurul meu se vorbeau foarte multe limbi, de la idiş, la greacă, la turcă, la armeană, la ţigănească sau maghiară. În familia mea s-a vorbit numai turceşte, dar eu n-am învăţat. Am crescut până la 7 ani la Craiova, printre olteni, dar bunica de acolo era de fapt bănăţeancă, aşa că vorbea un grai bănăţean amestecat cu cel oltenesc. M-am scăldat în toate aceste limbi şi idiomuri şi aşa am ajuns posesorul unui limbaj foarte colorat.
- Cu tot cu sintaxă, care e atât de specială...
- Da, aşa e. Când mi-au corectat "Tache de catifea" la editură, corectorul a trântit cartea pe masă şi a zis: "Eu nu mai citesc. Asta nu e limba română". Foloseam gerunziul, nu-l mai folosea nimeni...
- Dar mama dvs. a aflat vreodată că aţi ajuns scriitor?
- A aflat, sigur că da. I-am şi dus una sau două cărţi cu dedicaţie. Nu le-a citit. Nu cred că i-a păsat niciodată prea tare de soarta mea.
- Mă uit la portretul dvs. din ziua în care aţi fost făcut pionier. E multă melancolie în privirea copilului de atunci. E multă melancolie şi-n cărţile dvs. Sunt armenii mai visători?
- Nu, nu, sunt munteni, sunt oameni ai dracului, vânjoşi. Cred că melancolia e a mea. E în mine o contemplaţie, o leneveală. În clasa a 11-a, diriginta, care era profesoară de psihologie, ne-a făcut o caracterizare fiecăruia după cele patru tipuri de personalitate. Şi ţin minte că m-am enervat foarte tare când mi-a spus că sunt melancolic. Eu mă credeam coleric. Poate că aşa sunt, dar mă acopăr fără să-mi dau seama cu ironie şi cu cinism. Cinismul ăsta s-a cam accentuat cu vârsta.
- Aţi devenit parcă şi mai rău de gură, mai justiţiar. Nu prea vă intră oamenii uşor în graţii.
- Când mă cert, mă cert pe chestii de principiu. Nu suport lipsa de caracter. Şi m-am certat cu oameni la care chiar ţineam. Aici clar o moştenesc pe maică-mea. Era arţăgoasă, sărea imediat la ceartă.
Autografe pe cărţi
- Cu mama, de fapt, n-am rupt legătura niciodată. Dar nici nu ne-am apropiat. S-a remăritat şi avea un bărbat cumsecade, pe care îl mai trimitea la noi cu diverse lucruri inutile, de care n-aveam nevoie, le dădeam şi noi mai departe. A îmbătrânit urât, din ce în ce mai încăpăţânată şi agresivă. Se însoţea mereu de un baston cu care voia să-şi bată vecinele, fiindcă, zicea ea, sunt nişte depravate. A murit târziu, la 89 de ani. Nu i-a mai mers, deşi se antrenase o viaţă în supravieţuire.
Foto: ION CUCU, MIRCEA STRUŢEANU
(*La Editura Polirom a apărut autobiografia Ştefan Agopian - Scriitor în comunism)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
