COSMIN PRELIPCEANU - redactor-șef Digi 24 - "Blazații nu au ce căuta în meseria asta"

"Suntem în plină epocă a ororilor jurnalistice"

- De ani buni, ești un comandor neînfricat, aflat la timona știrilor televizate din România. Că a fost Realitatea TV, TVR, că e Digi24, televi­ziu­nea unde lucrezi în prezent, oamenii s-au obișnuit cu profesionalismul tău, cu sprânceana ta ridicată spre admonestare, au încredere în spusele tale. Cât de greu este să ții standardele profesiei atât de sus?

- Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase, dar nu cred că este mare filosofie. Ca în orice me­serie, și în a­ceasta, de jurnalist, tre­buie să vrei, să-ți pla­că ce faci, să o iu­bești și să vrei să re­alizezi ceva prin ea, să transmiți un mesaj clar și corect. Mai simplu: dacă te lași dus de val, dacă faci "ce face lu­mea", doar ca să fii în rândul lumii, e grav. Sun­tem în plină epocă a oro­rilor jurnalistice. Me­seria aceasta, fără a­de­văr, nu există. Tre­buie să-l cauți, să-l res­pecți și, când crezi că ești cel mai aproape de el, ai datoria să-l îm­păr­tă­șești celor care te ur­mă­resc. Și mai este un lucru important: se nu­mește ones­ti­tate. Cred că nu e bine să pleci niciodată de la ideea că informațiile pe care ești pe punctul de a le anunța vor pro­vo­ca consecințe "de­vas­ta­toare". Jurnalistul află, verifică și spune. Atât. Cât despre stilul bom­bastic, practicat de mulți dintre con­frații de breaslă, care înainte de a anunța informațiile, comunică deja con­cluzii catastrofale (anunță demiteri, "cutre­mu­re", în te miri ce organizații), ei bine, acestea sunt doar arti­ficii de stil. Eu nu sunt de acord cu ele.

- Este Digi24 locul unde simți că îți poți face meseria cel mai bine și cu onestitatea de care vorbeai?

- Categoric, da! Aici facem știri, facem jurna­lism pe o piață foarte aglomerată, unde toți con­curenții pretind că fac același lucru. Dar noi pro­punem un model diferit, unul pentru oameni activi, care nu stau toată ziua în casă, iar când sunt în că­mi­nele lor, nu sunt lipiți de televizor cu orele. Mo­delul nostru se numește informație multă pe uni­ta­te de timp. În orice moment al zilei, în funcție de cât timp au la dispoziție, oamenii activi pot afla tot ce se întâmplă important în țară și în lume. Ca să fiu mai direct, la Digi 24 se preferă știrile în de­trimentul talk-show-urilor interminabile. Iar pen­tru mine, aceasta este zona în care mă simt ca peștele în apă.

"La mine, fericirea a venit pe unde"

- În spatele fiecărei opțiuni profesionale există o cauză, o poveste, iar cititorii "Formulei AS" sunt avizi după povești de viață care au ca destinație succesul. Care este povestea ta?

- Din capul locului recunosc că m-am pregătit să fac cu totul altceva în viață. Urma să fiu eco­no­mist. Doar că în facultate am cunoscut Radioul. Am început prin a face programe de noapte, iar povestea asta m-a acaparat în așa hal, încât în doi ani, am lăsat baltă economia și m-am angajat la Radio. Tot acolo am cunoscut-o și pe cea care mi-a de­ve­nit soție. Am fost colegi, și după ce ne-am dat li­cen­țele, ne-am căsătorit. Ea lucrează și acum în ra­dio. Doi pasionați incu­rabil de știri, care vor­besc și acasă mult des­pre ele. Doar de dra­gul echi­librului le mai lăsăm deoparte câteo­da­tă. Con­tinuând po­ves­tea, de la prima noapte când am fă­cut întâia emi­siune ra­dio și până azi au tre­cut douăzeci și unu de ani. Îmi dau sea­ma de asta numai dacă-i nu­măr, alt­fel, am senzația că s-a în­tâmplat ieri. Au fost cei mai frumoși, plini și fericiți ani din viața mea, i-am trăit la maximum și în mare viteză și energie. La mi­ne, fericirea a venit pe un­de. Da, a fost și un mo­ment anume care a marcat începutul carierei mele jur­nalistice: prima dată când am deschis mi­cro­fonul. Eram varză! Ha! Ha! Nu mi-a plăcut absolut deloc de mine, am simțit atunci că e un drum lung, dar că e drumul meu. Iar dacă e să vorbim de mo­mente, haide să-ți mai spun despre unul de cum­pănă: acum șapte ani eram atât de su­părat, de dezgustat de felul în care se făcea jurna­lism în Ro­mânia, încât eram hotărât să mă las de presă. A fost foarte greu, m-am gândit și răz­gân­dit de câteva ori, dar am luat această decizie extrem de tulburătoare pentru mine. Am părăsit tele­vi­ziu­nea. La nici doi ani, Digi24 apăruse pe planșetă. Colegii m-au in­vitat la o discuție, apoi la încă una, și încă una și încă una. De fiecare dată răspunsul meu era același: nu! Asta, până când unul dintre colegii mei, pe care nu-l cunoșteam atunci, dar care între timp mi-a devenit cel mai apropiat, mi-a zis așa: "Hai, că dacă nu vii acum, n-o să mai vii ni­cio­dată!". M-a con­vins, și ce bine a făcut. Au urmat cinci ani frumoși, plini, fericiți, cu multă energie și timp consumate în mod extrem de plăcut, la ser­vi­ciu.

"Să nu mai detestăm din reflex"

- Ești unul dintre cei mai buni moderatori TV din România. Nu doar prin selecția știrilor pe care le transmiți, ci și prin felul în care dialoghezi, relaxat și politicos, lăsându-ți interlocutorii să spună ce au de spus, fără să-i întrerupi. Care este secretul acestei reușite?

- Sincer? "Secretul" este că sunt curios din fire. Vreau să știu, să-mi explic, să înțeleg. Pentru asta am nevoie de "marfă", de informație, de argumente. Mă întorc la rolul jurnalistului, care trebuie să afle, nu să se joace într-un talk show. Interviul în care intervievatorul vorbește mai mult decât cel care este în­trebat este de fapt un spectacol, unul pe roluri, care nu mai are nicio legătură cu adevărul. Dar uite ce capcană mi-ai întins! Ai fost măgulitoare și acum vorbesc despre mine!... Nu este despre mine po­ves­tea asta. E despre cel care privește și trebuie să-l înțeleagă pe personajul din fața lui, iar ca să-l în­țe­leagă, trebuie să-l asculte. Dacă jurnalistul vor­bește mult și întrerupe, nu cumva bruiază? Eu cred că da, iar asta ar însemna să nu-și respecte emi­siunea. Ar mai fi ceva: din cauza mondenității, a social-media, suntem tot mai închiși în lumile noas­tre. Ne place să rămânem blocați în bule în care ne în­tâlnim doar cu cei care gândesc exact ca noi. Ne pla­ce confortul de a nu fi provocați de cei care gân­desc diferit. Or, televiziunea exact asta NU tre­buie să fie. Tocmai de aceea, la Digi24 vrem să des­chi­dem fereastra pentru telespectatorii noștri. Hai­deți să descoperim, să aflăm, să explorăm împre­ună! Haideți să nu mai admirăm sau să detestăm din reflex!

- Mai crezi în rolul educativ pe care-l promitea televiziunea la începuturile ei?

- Ba și mai mult! Eu cred că televiziunile au acum un rol educativ mai mare decât atunci când exista numai una. De ce? Pentru că românii con­su­mă mult mai multă televiziune, iar cu cât îna­in­tează în vârstă, cu atât își petrec mai mult timp în fața televizorului. Așadar, educația, în acest caz, este una globală, nu se referă nicidecum doar la ti­neri. Din păcate, pentru mulți oameni, televizorul a de­ve­nit unicul companion. Vrei, nu vrei, când pe­treci mult timp cu cineva, împrumuți de la el și bune și rele, mai ales când nu ești vigilent. Întâlnesc oa­meni care preiau mot-a-mot textele pe care le văd în bur­tierele anumitor televiziuni. Preiau de acolo idei, ex­presii. Din păcate, preiau și obiceiul de a dispre­țui gratuit.

- Cât de mult te pregătești înainte de intra în emisie? Cum arată "bucătăria" din spatele ca­me­rei?

- La "Jurnal" suntem o echipă. Vorbim despre știri de la prima oră, ne punem la curent cu lucrurile pe care le află fiecare dintre noi, după care începe construcția. Ei fac greul, pentru că în prima parte a zilei, eu mă ocup de redacție, de rolul meu de re­dac­tor-șef. Spre după-amiază se naște jurnalul, iar pâ­nă seara tot crește, se transformă, se maturizează. Exact ca un copil. Cred că ingredientul cel mai im­por­tant este starea de alertă din care nu ieși nicio­dată. Nici când dormi. Trebuie să fii receptiv, atent la toate nuanțele, toate evoluțiile în timp ale unui subiect. Știrile sunt povești cu multe personaje. Or, poveștile astea se tot schimbă, iar dacă ai ieșit din starea de alertă, ai pierdut poate detaliul esențial.

- Cosmin, în meseria ta există modele?

- Poate vă voi surprinde, dar când mă gândesc la întrebarea asta, primul nume care îmi vine în min­te este Walter Cronkite, aproape necunoscut pu­blicului din România. Omul acesta a fost cu mult îna­intea vremurilor sale, când în anii '60 a ținut primul show de știri, în direct, fără text prestabilit. Făcea asta zilnic, într-un ritm infernal, fără Internet, telefoane mobile sau transmisie prin satelit. Să ve­deți ce ritm, ce forță, ce debit, la un om peste șaizeci de ani... Absolut admirabil! Am de asemenea multe apla­uze pentru cum fac francezii meseria asta. Chiar am să-ți spun un secret: am o rutină a mea, ca înainte de a intra în emisie, să consum radio și televiziune din Franța. Francezii au un stil anume la microfon, care-mi place la nebunie: le simt pa­siu­­nea, cadența, energia. Așa se face. Blazații nu au ce căuta în meseria asta.

Am marea mereu cu mine

- Și vine, totuși, momentul în care luminile se sting, platoul se închide, rămâi tu cu tine... Cum reușești să te deconectezi de meseria asta atât de solicitantă și în care, la felul cum vorbești, pui atât de multă pasiune?

- De fapt, mă deconectez doar în vacanță. În familie, alături de ai mei, alegem să plecăm departe, pe glob, sau în locuri extrem de izolate din țara noas­­tră. Prin păduri în care nu avem telefon sau internet. Plăcerea cea mai mare este să citim și să ne plim­băm. Regretul meu suprem este că atunci când nu sunt în vacanță, nu apuc să citesc cât vreau. Pe pla­netă se face presă așa cum îmi place mie, de la care poți să înveți. Sunt mii de articole pe care le salvez ca să le citesc mai târziu, și din păcate, acel "târziu" nu mai vine. De aceea vacanța la care visez este una în care doar să citesc, iar câteodată, primesc și câte un astfel de dar.

- Ești constănțean... ai vreo legătură cu locul nașterii tale? Ai preluat ceva din marea pe malul căreia ai crescut?

- Sunt lucruri peste care în viață nu poți să treci, iar primul dintre ele este că nu poți trece peste ceea ce ești. N-ai cum. Iar povestea asta cu marea este în mine mai mult decât mi-aș fi închipuit vreodată. Oriunde aș fi, chiar și la socrii mei, la Sibiu, unde se văd munții din fiecare parte a orașului, eu simt că undeva, la margine, e marea. Logic, e imposibil. Dar în mine e senzația foarte stabil înrădăcinată că am marea cu mine, că e aproape. Iar lucrul acesta îmi dă o liniște cum nu vă puteți închipui. Să vezi în vacanțe: eu caut marea, soția mea muntele. Per­fect este când reușim să le combinăm pe amândouă.

România are viitor

- Un om atât de conectat la prezent, ca și tine, cum vede viitorul țării despre care "raportează", zi de zi, la televizor?

- Avem viitor bun. Mai devreme sau mai târziu, lumea civilizată se va trezi din criza asta odioasă. Democrația are darul de a se regenera, întotdeauna găsește în ea antidotul. Se întâmplă lent, cu multe întâmplări neplăcute, dar se întâmplă. Numai în societățile totalitare lucrurile se petrec rapid, pe gustul nerăbdătorilor, pentru că acolo totul se face pe bază de ordin. În lumea asta, care așteaptă să se re­genereze, să-și găsească echilibrul și mersul drept că­tre progres, România face o figură frumoasă. Avem viitor. Există și se manifestă deja o generație no­uă, vie, care are valori și pretinde elitei, politi­cienilor, instituțiilor, să le respecte. În lumea asta de abandonare a valorilor în favoarea siguranței, nu e nimic mai încurajator ca o mare de români civi­lizați care cer morală.

- Dar tu la ce visezi?

- Întrebare de o sută de puncte! Visez pentru fiul meu, iar pentru el visez la o țară care să dea șanse. O țară cu oameni care să prețuiască succesul, care să-i susțină pe cei care încearcă, chiar și a suta oară, și care să-i aplaude pe cei care au reușit. O țară care să cultive respectul, și în care oamenii să nu-și mai gândească propria reușită prin invadarea spațiului celuilalt. E loc pentru toți. La asta trebuie să ne gândim și astfel ne putem potența unii pe alții.