- În tendinţa ei salutară de înnoire, televiziunea română mizează, de la o vreme, şi pe prezenţa, la emisiunile de actualităţi, a unor persoane seducătoare, nu doar prin agerime de spirit, ci şi prin înfăţişare plăcută şi mult firesc. Aflată la comanda jurnalului de ştiri din weekend, te numeri şi tu printre aleşi. A fost greu să treci din dosul cortinei, în faţa ei?
- Uneori a fost şi greu, dar mereu a fost frumos. Eu am ajuns în televiziune din întâmplare. Iniţial, mi-am dorit să devin profesoară de română sau psiholog. De altfel, în Galaţiul natal, am şi urmat liceul pedagogic, iar apoi am dat admitere la Facultatea de Filologie. În anul I, cum aveam de ales între a face practică într-o televiziune locală sau a merge în licee şi a preda, prima variantă mi s-a părut mai interesantă, eram curioasă să văd ce se întâmplă în "bucătăria" unei televiziuni. Experimentul a fost de succes: o săptămână am mers pe teren şi am făcut reportaje. În prima zi, am făcut un material la grădina zoologică din Galaţi, însoţită de un coleg, iar de a doua zi m-au trimis deja singură. Erau foarte încrezători c-am să mă descurc. Şi aşa a şi fost. În următoarele zile am continuat în acelaşi ritm, am învăţat cum să-mi editez ştirea, cum să intru cu ea în montaj... După acea săptămână de practică, deşi eu credeam că totul s-a terminat, am fost rechemată şi întrebată dacă nu vreau să mă angajez la ei, la "Express TV", pe post de reporter. Am acceptat, deşi aceea a fost o perioadă destul de grea: munca în televiziune îmi consuma mult timp şi energie, iar eu voiam să-mi duc şi şcoala la aceleaşi standarde ca înainte. În plus, colaboram şi cu o revistă studenţească! Eram ca un titirez, aş fi vrut să pot să dilat timpul. Anii aceia mi-au pus baza în materie de profesie şi nu regret nici o secundă zbaterea şi lipsa de somn.
- În TVR cum ai ajuns?
- Căutând nişte informaţii într-o zi, am ajuns pe site-ul TVR, acolo unde am descoperit un anunţ: se făceau angajări, pentru TVR Bucureşti, actualul TVR 3, care atunci se lansa. Am venit la probe, am dat nenumărate teste eliminatorii şi, dintre sutele de candidaţi, a fost aleasă echipa viitorului post, din care făceam parte şi eu. Aşa că, mi-am luat inima-n dinţi, m-am mutat în capitală, inclusiv cu facultatea, am dat licenţa aici... A fost o întreagă aventură! La început, pe TVR 3, am prezentat o emisiune tip magazin, după vreo jumătate de an mi s-a oferit să prezint ştirile la Telesport, unde am stat trei ani, după care m-am mutat, tot pe ştiri sportive, la GSP TV.
- Te pasiona sportul?
- Da, foarte tare! Jucasem handbal în şcoala generală şi în liceu şi, în general, urmăream orice fel de transmisiuni sportive, eram la curent cu toate evenimentele din domeniu, citeam mult pe tema asta... Eram chiar bine pregătită! În plus, am acceptat oferta de a trece pe sport şi ca o provocare. La momentul acela, femeile nu erau prea dorite în jurnalismul sportiv şi eu am vrut să demonstrez că se poate. Cred că mi-am onorat promisiunea: nu m-am rezumat doar la a citi nişte ştiri de pe prompter, ci am făcut şi emisiuni, am moderat dezbateri în direct, cu invitaţi din diverse arii sportive... Apoi, în 2013, m-am întors în TVR. Am prezentat Jurnalul de la ora 18, apoi am trecut la Telejurnalul de weekend, unde, mai bine de trei ani, am făcut echipă cu Mircea Radu, care e o persoană extraordinară şi un om de televiziune fără cusur! După care am intrat pe Matinalul de la TVR 1. Şi după un an, am trecut la Telejurnalul de weekend, unde sunt şi azi.
- Ţi-a fost de folos zig-zagul ăsta profesional?
- Peste tot, indiferent de zonă sau de televiziune, eu am lucrat la fel de serios, la fel de riguros şi cu la fel de multă responsabilitate. Şi-apoi - ştii! - ăsta a fost cursul pe care mi l-a oferit viaţa şi era de datoria mea să-l folosesc. Plus că am avut noroc de nişte echipe extraordinare, alcătuite din profesionişti unul şi unul!
Tata, mama şi patru copii
Fotografie de nuntă
- Da. Suntem o familie extrem de unită - mama, care a lucrat în domeniul sănătăţii, tata, care, având o formaţie tehnică, a fost angajat la Nuclearmontaj în Cernavodă, şi noi, cei patru copii, două fete şi doi băieţi, eu fiind a doua, în ordinea vârstei. Ne iubim mult şi întotdeauna am fost unul pentru altul. Tata nu mi-a impus niciodată nimic, iar mama chiar m-a impulsionat. Ea a fost cea care m-a îndemnat să mă mut în Bucureşti, în ultimul an de facultate. Amândoi au fost de părere că trebuie să-şi lase copiii să se desprindă de cuib şi să-şi deschidă aripile către orizontul care îi atrage. Aşa se face că azi sora mea mai mare şi unul dintre fraţii mai mici sunt în Galaţi, eu şi celălalt frate suntem în Bucureşti, iar părinţii s-au mutat în Italia.
- Te mai leagă ceva de Galaţi? Cum arată în amintirile tale?
- Galaţi-ul pe care-l văd cu ochii minţii are încă frânturi din atmosfera interbelică, mai adie prin el obiceiurile şi parfumul epocii cosmopolite de odinioară. De pildă, din copilăria foarte mică, îmi aduc aminte că familia mea încă mai păstra obişnuinţa ca, măcar o dată pe săptămână, să facă o plimbare pe faleza Dunării, care pe atunci era umbrită de arbori bătrâni, dintre care unii erau salcâmi, aşa că primăvara parfumul fluviului se împletea cu acela al florilor. Iar plimbarea se încheia întotdeauna într-o cofetărie, cochetă încă, unde mâncam nişte prăjituri delicioase. Apoi îmi aduc aminte prima întâlnire directă cu Dunărea: eram prin clasa a VIII-a şi ai mei au închiriat o bărcuţă, cu care am ieşit pe apă. Am avut un sentiment indescriptibil: dintr-o dată percepeam întinderea aceea lichidă într-un mod cu totul diferit! Dacă până atunci Dunărea mi se păruse mare, acum mi se părea imensă! Şi copleşitoare! În suflet mi s-a lăsat o pace profundă. Şi ce culori avea Dunărea! O combinaţie magnifică de nuanţe pastelate de verde şi albastru! Nu în ultimul rând, în amintire îmi revine zona gării, unde existau case foarte vechi şi pe unde mă preumblam aproape în fiecare zi: pe vremea aia nu exista acces la Internet sau la alte surse de informare alternative, aşa că, după ce ieşeam de la şcoală, o porneam către biblioteca aflată în cartierul acesta, care se mai păstra atunci, neschimbat probabil de peste o sută de ani. Îmi plăcea mult incursiunea asta zilnică pe care o făceam pe acele străzi: mergeam agale, admiram arhitectura fiecărei case şi-mi imaginam ce poveşti văzuseră, auziseră şi trăiseră acele ziduri, alături de familiile care locuiseră acolo de-a lungul anilor. Mi-a plăcut totdeauna să croiesc poveşti. Croiam poveşti care mă transportau instantaneu în alte timpuri... Şi ce bine era!
Jurnalismul tabloid a devenit monstruos
Portret de familie cu simţul umorului
- Revenind la timpurile de azi, se mai potrivesc ele cu amintirile tale?
- Deloc. Aşezarea şi rostul omenesc de atunci s-au pierdut peste tot. Lumea s-a transformat într-un carusel. Nici o zi nu seamănă cu alta. Iar schimbările se simt puternic şi în jurnalism, şi nu întotdeauna în mod pozitiv. De pildă, la capitolul schimbări pozitive trec faptul că aici, în TVR, am devenit mai conectaţi la ceea ce se întâmplă în lume şi în ţară. La capitolul schimbări negative, trec fuga asta după senzaţional, care se înregistrează în jurnalismul global. Deseori se depăşeşte o limită a normalului şi a bunului simţ, în materie de informaţie. Iar în România... ce să mai spun?! Mi se pare că jurnalismul tabloid a căpătat o formă de-a dreptul monstruoasă! Totuşi, nu-mi pierd speranţa. Nu mi-o pierd, pentru că eu sunt o natură optimistă, dar şi pentru că lucrez într-o televiziune în care se face jurnalism de calitate. Şi mai cred în ceva: în faptul că inclusiv publicul care s-a rătăcit pe parcurs va reveni "la matcă", va reuşi din ce în ce mai bine să facă diferenţa între presa de calitate şi cea tabloidă şi, evident, o va alege pe prima. Cred că, până la urmă, toţi oamenii se vor sătura de senzaţionalul ieftin care domină acum. Bunul gust va învinge.
Cu Cosmin, înconjurul pământului
- Pari îndrăgostită de meseria ta. Ai încă entuziasm. Jurnalismul îţi dă putere şi energie.
- Aşa e! Eu consum multă energie, dar şi dobândesc multă energie din meseria mea. E un schimb reciproc avantajos. (râde) Nu m-am tocit, nu m-am blazat... După treisprezece ani de presă, mă consider încă abia la început.
- În ce altceva îţi mai găseşti surse de energie şi de entuziasm?
- Pe primul loc e familia: soţul meu, Cosmin, părinţii, fraţii şi, nu în ultimul rând, pisicuţa pe care am adoptat-o de curând. Ei sunt cei mai importanţi pentru mine şi cea mai solidă sursă de energie şi de entuziasm. Apoi, o sursă de inspiraţie sunt şi proiectele pe care le materializez deja de câţiva ani, împreună cu prietena mea, Ramona Ulici. E vorba de nişte conferinţe dedicate femeilor, unde se prezintă şi se dezbat subiecte din domeniul sănătăţii, al frumuseţii, carierei etc. Altele sunt mai tehnice, abordând zone precum marketingul, IT-ul, antreprenoriatul etc. Cred foarte mult în proiectele astea, pentru că văd cât de mulţi oameni sunt interesaţi de ele, cât de benefice sunt la nivel de societate. Şi, nu în ultimul rând, o doză sănătoasă de energie mi-o iau din călătorii. Iar în Cosmin am găsit partenerul ideal şi la capitolul cutreierat lumea. Investim mulţi bani în aventurile astea, dar considerăm că ei nu sunt nici pe departe irosiţi - călătoriile, atunci când sunt făcute cu cap, îţi lărgesc orizontul, au puterea să-ţi hrănească spiritul, inima şi inteligenţa.
La patru ace, în platou
- Mai vorbeşte puţin despre soţul tău. Pare un pilon important al echilibrului tău.
- E un om grozav, absolut senzaţional. Ne-am întâlnit acum foarte mulţi ani, am fost colegi de facultate, aşa că am crescut împreună, am ajuns să ne cunoaştem şi să ne înţelegem foarte bine unul pe celălalt. De fapt, uneori cred că soţul meu mă înţelege mai bine decât mă înţeleg eu însămi. (râde) E un tip răbdător şi de la el am învăţat să-mi mai temperez şi eu comportamentul, pentru că eram destul de "scăpărătoare". Are un simţ al umorului extraordinar, ceea ce iarăşi cred că ne-a ajutat foarte mult în relaţie. Ce mai! Chiar cred că sunt o norocoasă că-l am alături de mine. Şi uite, suntem de paisprezece ani împreună!
Foto: IOANA CHIRIŢĂ (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
