Bunicul:
Petre, dascălul
Soarele sfârşitului de toamnă luminează pieziş faţa brăzdată de riduri a lui Petre Rădoane, apoi se scurge pe mâinile aspre, bătătorite de muncă. În sclipirile roşietice, chipul bătrânului pare cuprins de o flacără lăuntrică. Are ochii albaştri, de o limpezime pe care ţi-o dă doar o inimă împăcată cu Dumnezeu. Din când în când, privirea îi sclipeşte oţelos, vestindu-mi un suflet obişnuit cu greutăţile, născut să înfrunte necazul şi să nu se plece. Mai ales să nu se plece după lume, ci să îl urmeze pe Domnul, ştiind că şi Domnul îl va urma la rândul său, prin orice genuni.
Nea Petre a fost toată viaţa miner şi dascăl al bisericii din sat, slujire moştenită de la tatăl său, pe care a transmis-o acum şi nepotului. N-a ajuns întâmplător dascăl, sau crâsnic, cum îşi spune el. Pe lângă datina familiei a fost şi o chemare a Domnului. Una de care îşi aduce aminte cu drag. S-a întâmplat demult, avea pe atunci doar 23 de ani. Adormise acasă şi, în puterea nopţii, a avut un vis mare: "Mi-o apărut Maica Domnului... Era aşa frumoasă... Ai de capu' meu! Ş-apăi mi-o vorbit şi mi-o zâs doar atât «Urmăreşte-mă!». D-atunci, în fiece dimineaţă, când mă trezesc, îndată îmi fac Sfânta Cruce, zâc Tatăl Nostru, ş-apăi mărg la icoana ei de-i sărut mânile sfinte. Şi tot d-atunci îi cânt lui Dumnezău în strană. Dă 55 dă ani! Ş-apăi să ştii că la nimeni n-am povestit visul ăsta, numa' la Dumnezău şi ţie... Aşa, scumpule dragă!"
Cu Iisus sub pământ
Zeci de ani a coborât nea Petre în mină, cu dorul după lumina de afară şi gândul la Dumnezeu. În bezna adâncului, credinţa i-a fost şi sfetnic, şi întărire şi, mai ales, pază bună de primejdie rea. Căci primejdii a avut de străbătut nu puţine.
"O fost serviciu' aista al meu mai greu decât o puşcărie, că la puşcărie, dă bine, dă rău, tot mai vezi lumina zilei... Or eu dă ştiut ştiam că mă bag 600 de metri sub pământ în jos, da' nu ştiam dacă am să mai ies vreodată. Că să ştiţi că am avut şi accidente în mină. Am avut... Da' mi-am pus toată nădejdea în Dumnezău şi-am scăpat! Noi suntem o familie de oameni credincioşi. Eu am fost crâsnic la biserică, din '62. Eram şi la muncă, şi la biserică. Ieşeam duminica din mină de la schimbu' tri', după ce muncisem tătă noaptea, ş-apăi merjeam direct la biserică la slujbă. Şi, ori de câte ori plecam de acasă la lucru, îmi făceam Sfânta Cruce şi ziceam: «Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezău, ajută-mă pe mine păcătosul!» ş-apăi «Maica Sfântă a lui Dumnezău, ajută-mă!». Iar când intram sub pământ, spuneam: «Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi să intru şi să ies cu viaţă!». Şi mi-o ajutat Dumnezău! Ăstea îs cele mai bune rugăciuni pă care le-am făcut în viaţă şi ele m-or păzit. Da' ca să-ţi asculte Dumnezău rugăciunile, trăbă să ai credinţă mare! Şi să n-ai duşmani, să nu bârfeşti pe nimeni, să nu înjuri, să meri la biserică tătdeauna la Sfânta Liturghie şi să te roji! Da' nu numa' cu gura! Nu. Şi cu gându' să fii acolo, la Dumnezău! Nu numa' să te pui în jănunchi şi să zici ceva cu gura ş-apăi să gândeşti că, gata, te-ai rugat. Nu. Cu ochiu' să fii la literă şi cu mintea şi tot sufletu' tău să fii la Dumnezău. Altfel n-ai făcut nica'. Să ştiţi că Dumnezău o şi făcut minuni în mină. Nu chiar la toţi oaminii, dar o făcut! Am fost şef de formaţie şi am avut un băiat în echipă, ţâneam la el, ş-apăi i-am spus odată: «Mă Cosmine, ai patru copii acasă. Când vii la lucru, tătdeauna spune aşa - «Doamne, păzeşte-mă de toate relele pă mine şi pă familia mea». Ş-apăi s-o întâmplat odată de or intrat într-o galerie lungă, şi s-o surpat tot tavanu' pă ei. Or murit îngropaţi de vii tăţi, afară de băiatu' ăsta de care vă zic şi de încă unu'. Doar ei or scăpat, restu' îs şi acum acolo, nu i-o mai scos nimeni afară în veci. Ş-apăi o vinit la mine Cosmin şi mi-o zâs: «Nea Petrică, ai avut dreptate cu rugăciunea. M-o salvat!»".
Vocea lui nea' Rădoane se înmoaie, iar ochii i se lasă spre pământ. Au trecut mulţi ani de când rugăciunile sale de dinainte de intrarea în şut i-au salvat şi lui viaţa. "Io am fost mecanic de locomotivă în mină. Ş-acolo, cineva o băgat un vagon în spatele meu, de m-o stricat cu totul. Capul mi-o fost prins de muchea vagonului ş-apăi aproape jumate de faţă mi-o zburat-o. Da' m-o ajutat Dumnezău d-am scăpat viu, că puteam să mor. M-o grijit Domnul prin bunătăţile lui, ş-apăi m-am făcut bine, de m-or dat în pensie la 50 de ani, în 1989. Şi d-atunci slujesc numa' pă Dumnezău, la biserică. Tare-s mulţămit cu slujirea asta, că multe sâmţi la strană când îi cânţi lu' Dumnezău. Mai ales când cânţi heruvicul, şi spui că pe heruvimi cu taină închipuim, parcă intră ceva în suflet, te ia un fior din cap şi până în picioare. Ce-ţi trăbă mai mult decât să zici "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi", s-o rogi pe Prea Sfântă pentru toată suflarea?"
Buna:
Cântăreaţa bisericii
Biserica din Poieniţa Voinii
Victoria Rădoane e completarea în toate a lui nea Petre, bărbatul ei. Oţelirii din privirile lui, ea îi adaugă o blândeţe molatică, ieşind alene din ochii căprui, din părul alb şi din întreaga ei fiinţă rotundă şi liniştită. Şi vorba îi e mai agale, mai dornică să adaste la sfat. Ca orice bătrână credincioasă, adâncită adesea în rugăciune, trage după ea casa toată, ştiind că altă scăpare din încercare nu e.
"Până la un timp, am avut un năcaz cu ficioru' mai mare, că o dat în patima beuturii. Ş-apăi, ne sculam la 12 noaptea, cu soru-sa, fata mea, şi ne puneam la rugăciune. Şi citeam amândouă aceeaşi rugăciune, până când, singure în casă fiind, am auzit paşi pin hol. Ne-am spăimântat, că am ştiut că e de la ăl rău, da' nu ne-am lăsat, ne-am rugat atâta de cu râvnă, că pân' la urmă, fecioru' meu s-o lecuit şi nu mai pune gura pă băutură. Ş-apăi, de la o vreme, n-am mai citit cu fata, da' m-am apucat să citesc cu nepotu', băiatu' ei, că el are o chemare mai mare decât noi toţi. E un copil care de mic o avut chemare spre Dumnezeu. Poate fiindcă n-o avut tată. Poate fiindcă l-am simţit ca pe-o ruşine la început. Nepotu' ăsta, atâta de minunat, îi din flori! Copil din vânt".
Ruşinea
Bunicul Petre nu vrea să-şi amintească întâmplarea. A fost grea încercare pe sufletul lui. Şi păcat mare în faţa lui Dumnezeu. A stat să moară când a aflat că fata-i însărcinată. N-a vrut să audă de copil fără tată, în casa lui. Cum să-i vină fata singură, acasă, cu un prunc? A alungat-o cu prunc cu tot. Ruşinea de lume a fost mai mare ca mila. Fiica lui, a crâsnicului din sat, om cu frică şi dragoste de credinţă, să-l facă de ocară între pădureni? A fost cea mai neagră perioadă din viaţa lui. Avea vedenii. Auzea scâncete de copil. Noaptea, uneori, ieşea pe furiş din casă şi se uita peste gard, părându-i-se că=şi vede fata venind pe uliţă cu copilul în braţe. Plângea de sărea cămaşa pe el, de dor şi de părere de rău. Până într-o zi când s-a trezit luminat şi şi-a chemat fata cu pruncul acasă. Iar Dumnezeu i-a acceptat pocăinţa. Acum, chiar nepotul lui, Daniel, i-a moştenit lui Petre slujirea de crâsnic, şi a aşezat peste ea o râvnă aparte, un foc pogorât de Sus.
Rugăciune cu lacrimi
Familia Rădoane: bunicul, bunica, Daniel şi mama lui
- Cum ai descoperit rugăciunea?
"Cât am fost copil, tot citeam Mica Biblie, şi mi-a căzut cu drag cartea, dar atuncea nu prea sâmţeam nevoia de a mă ruga. Eram copil şi nu ştiam eu ce-i rugăciunea. Dar mai încoace, venind la liceu, m-am împrietenit cu un băiat dintr-un sat vecin, care face teologia. Şi, vorbind cu el, am ajuns să vreau să cunosc mai multe."
Paisprezece kilometri. Şapte la dus, şapte la întors. Numai pe jos. Pe orice vreme, pe frig şi zloată, pe ploaie şi noroaie. Numai ca să fie liniştit, alături de Dumnezeu. Când a simţit chemarea pentru mânăstire era în clasa a noua, la un liceu din Ghelari, şi stătea la internat, pentru că nu existau autobuze cu care să facă naveta. Dar larma copiilor din jurul său, zumzetul continuu al vieţii de internat îi tulburau rugăciunea. Aşa că s-a mutat acasă şi a continuat să vină la liceu pe jos.
"Sâmţeam nevoia să mă rog cât mai mult, neîncetat, dacă puteam. Aş fi vrut să nu mă mai despart nicio clipă de Dumnezeu şi de Maica Domnului. Să îi am tot timpul în minte. Şi sâmţeam că dacă mai stau la internat, unde fiecare copil avea năravul lui, o să mi se piardă credinţa. Aşa am venit înapoi acasă, numai de dorul de a sta liniştit, să fiu mai aproape de o viaţă de rugăciune. De multe ori mi-am dorit să plec de tot din lume, să mă duc în pustietate. Aveam un dor să mă rog în linişte acolo, să mă izolez de tot de lume. Mi-a fost tare dragă viaţa sfinţilor pustnici şi chemarea pe care au avut-o ei de la Dumnezeu. Şi ştiu că ei sunt cei mai aproape de Hristos, deşi am întâlnit şi în lume oameni înduhovniciţi. Noi avem aici, în sat, o bătrânică, la care merg uneori de mă mai sfătuiesc. Ea a avut o chemare la mormântul părintelui Arsenie Boca şi de atunci a apucat-o cu râvnă pe calea credinţei. Şi ştiu că acum ea a ajuns să se roage cu lacrimi. Ea mi-o mărturisit că atunci când nu are lacrimi la rugăciune, sâmte că aia nu e rugăciunea ei. Şi eu am lacrimi. Mă prinde plânsul, cu mult înainte de a mă lăsa pe genunchi. Un fel de abur, cum se ridică primăvara peste poieni. Şi odată cu plânsu', vine şi Dumnezeu. Stai copleşit, la pământ, dar Îl simţi că e acolo, cu tine."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
