DORINA FLOREA (TVR 1) - "Mi-a plăcut totdeauna să croiesc povești"

O întâmplare cu noroc

- În tendința ei salutară de înnoire, tele­viziu­nea română mizează, de la o vreme, și pe prezența, la emisiunile de actualități, a unor persoane se­du­cătoare, nu doar prin agerime de spirit, ci și prin înfățișare plăcută și mult firesc. Aflată la co­man­da jur­na­lului de știri din week­­end, te numeri și tu prin­tre aleși. A fost greu să treci din dosul cortinei, în fața ei?

- Uneori a fost și greu, dar me­reu a fost frumos. Eu am ajuns în televiziune din întâm­pla­re. Inițial, mi-am dorit să de­vin profesoară de română sau psiholog. De altfel, în Ga­lațiul natal, am și urmat liceul pedagogic, iar apoi am dat ad­mi­tere la Facultatea de Filo­lo­gie. În anul I, cum aveam de ales între a face practică într-o televiziune lo­cală sau a merge în licee și a preda, pri­ma va­rian­tă mi s-a părut mai intere­santă, eram curioasă să văd ce se întâmplă în "bucătăria" unei tele­vi­ziuni. Experimentul a fost de suc­ces: o săptămână am mers pe teren și am făcut re­portaje. În prima zi, am făcut un material la grădina zoolo­gi­că din Galați, în­soțită de un co­leg, iar de a doua zi m-au tri­mis deja singură. Erau foarte în­crezători c-am să mă des­curc. Și așa a și fost. În ur­mă­toarele zile am con­tinuat în același ritm, am învă­țat cum să-mi editez știrea, cum să in­tru cu ea în montaj... După acea săptă­mâ­nă de prac­tică, deși eu credeam că totul s-a terminat, am fost rechemată și întrebată dacă nu vreau să mă angajez la ei, la "Ex­press TV", pe post de reporter. Am acceptat, deși aceea a fost o pe­rioadă destul de grea: munca în televiziune îmi consuma mult timp și energie, iar eu voiam să-mi duc și școala la aceleași standarde ca înainte. În plus, colaboram și cu o revistă stu­den­țească! Eram ca un titirez, aș fi vrut să pot să dilat timpul. Anii aceia mi-au pus baza în materie de profesie și nu regret nici o se­cun­dă zbaterea și lipsa de somn.

- În TVR cum ai ajuns?

- Căutând niște informații într-o zi, am ajuns pe site-ul TVR, acolo unde am descoperit un anunț: se făceau angajări, pentru TVR București, actualul TVR 3, care atunci se lansa. Am venit la probe, am dat nenumărate teste elimi­na­torii și, dintre su­tele de candidați, a fost aleasă echipa viito­ru­lui post, din care făceam parte și eu. Așa că, mi-am luat inima-n dinți, m-am mutat în capi­tală, inclusiv cu facultatea, am dat li­cența aici... A fost o întreagă aventură! La în­ceput, pe TVR 3, am prezentat o emisiune tip magazin, după vreo jumătate de an mi s-a oferit să prezint ști­rile la Telesport, unde am stat trei ani, după care m-am mutat, tot pe știri sportive, la GSP TV.

- Te pasiona sportul?

- Da, foarte tare! Jucasem handbal în școala generală și în liceu și, în ge­neral, urmăream orice fel de trans­mi­siuni sportive, eram la curent cu toate evenimentele din domeniu, citeam mult pe tema asta... Eram chiar bine pregătită! În plus, am acceptat oferta de a trece pe sport și ca o provocare. La momentul acela, femeile nu erau prea dorite în jurnalismul sportiv și eu am vrut să demons­trez că se poate. Cred că mi-am onorat pro­misiunea: nu m-am rezumat doar la a citi niște știri de pe prompter, ci am făcut și emi­siuni, am moderat dez­bateri în direct, cu invitați din diverse arii sportive... Apoi, în 2013, m-am întors în TVR. Am prezentat Jur­nalul de la ora 18, apoi am trecut la Tele­jurnalul de week­end, unde, mai bine de trei ani, am făcut echi­pă cu Mir­cea Radu, care e o per­soană extraor­dinară și un om de televiziune fără cusur! După care am intrat pe Mati­nalul de la TVR 1. Și după un an, am trecut la Te­le­jurnalul de weekend, unde sunt și azi.

- Ți-a fost de folos zig-zagul ăsta profesional?

- Peste tot, indiferent de zonă sau de televiziune, eu am lucrat la fel de serios, la fel de riguros și cu la fel de multă responsabilitate. Și-apoi - știi! - ăsta a fost cursul pe care mi l-a oferit viața și era de datoria mea să-l folo­sesc. Plus că am avut noroc de niște echipe extraor­dinare, alcătuite din pro­fe­sio­niști unul și unul!

Tata, mama și patru copii

- Cu atâtea schimbări de direcție, e de presupus că ai avut în spate doi părinți foarte înțele­gă­tori.

- Da. Suntem o familie extrem de unită - mama, care a lucrat în domeniul sănătății, tata, care, având o formație tehnică, a fost angajat la Nuclearmontaj în Cernavodă, și noi, cei patru copii, două fete și doi băieți, eu fiind a doua, în ordinea vârstei. Ne iubim mult și întotdeauna am fost unul pentru altul. Tata nu mi-a impus niciodată nimic, iar mama chiar m-a impulsionat. Ea a fost cea care m-a îndemnat să mă mut în București, în ultimul an de facultate. Amândoi au fost de părere că trebuie să-și lase copiii să se desprindă de cuib și să-și deschidă ari­pile către orizontul care îi atrage. Așa se face că azi sora mea mai mare și unul dintre frații mai mici sunt în Galați, eu și celălalt frate suntem în București, iar părinții s-au mutat în Italia.

- Te mai leagă ceva de Galați? Cum arată în amintirile tale?

- Galați-ul pe care-l văd cu ochii minții are încă frânturi din atmosfera interbelică, mai adie prin el obiceiurile și parfumul epocii cosmopolite de odi­nioară. De pildă, din copilăria foarte mică, îmi aduc aminte că familia mea încă mai păstra obișnuința ca, măcar o dată pe săptămână, să facă o plimbare pe faleza Dunării, care pe atunci era umbrită de arbori bătrâni, dintre care unii erau salcâmi, așa că primăvara parfumul fluviului se împletea cu acela al florilor. Iar plimbarea se încheia întotdeauna într-o cofetărie, cochetă încă, unde mâncam niște pră­jituri delicioase. Apoi îmi aduc aminte prima întâlnire directă cu Dunărea: eram prin clasa a VIII-a și ai mei au închiriat o bărcuță, cu care am ieșit pe apă. Am avut un sentiment indescriptibil: dintr-o dată percepeam întinderea aceea lichidă într-un mod cu totul diferit! Dacă până atunci Dunărea mi se păruse mare, acum mi se părea imensă! Și co­pleșitoare! În suflet mi s-a lăsat o pace profundă. Și ce culori avea Dunărea! O combinație magnifică de nuanțe pastelate de verde și albastru! Nu în ulti­mul rând, în amintire îmi revine zona gării, unde existau case foarte vechi și pe unde mă preumblam aproape în fiecare zi: pe vremea aia nu exista acces la In­ternet sau la alte surse de informare alternative, așa că, după ce ieșeam de la școală, o porneam către bi­blioteca aflată în cartierul acesta, care se mai păstra atunci, neschimbat probabil de peste o sută de ani. Îmi plăcea mult incursiunea asta zilnică pe care o făceam pe acele străzi: mergeam agale, ad­miram arhitectura fiecărei case și-mi imaginam ce povești văzuseră, auziseră și trăiseră acele ziduri, alături de familiile care locuiseră acolo de-a lungul anilor. Mi-a plăcut totdeauna să croiesc povești. Croiam po­vești care mă transportau instan­taneu în alte tim­puri... Și ce bine era!

Jurnalismul tabloid a devenit monstruos

- Revenind la timpurile de azi, se mai potrivesc ele cu amintirile tale?

- Deloc. Așezarea și rostul omenesc de atunci s-au pierdut peste tot. Lumea s-a transformat într-un carusel. Nici o zi nu seamănă cu alta. Iar schim­bă­rile se simt puternic și în jurnalism, și nu întot­dea­una în mod pozitiv. De pildă, la capitolul schimbări pozitive trec faptul că aici, în TVR, am devenit mai conectați la ceea ce se întâmplă în lume și în țară. La capitolul schimbări negative, trec fuga asta după senzațional, care se înregistrează în jurnalismul global. Deseori se depășește o limită a normalului și a bunului simț, în materie de informație. Iar în Ro­­­mânia... ce să mai spun?! Mi se pare că jurna­lis­mul tabloid a căpătat o formă de-a dreptul mons­truoasă! Totuși, nu-mi pierd speranța. Nu mi-o pierd, pentru că eu sunt o natură optimistă, dar și pen­tru că lucrez într-o televiziune în care se face jur­nalism de calitate. Și mai cred în ceva: în faptul că inclusiv publicul care s-a rătăcit pe parcurs va re­veni "la matcă", va reuși din ce în ce mai bine să facă diferența între presa de calitate și cea tabloidă și, evident, o va alege pe prima. Cred că, până la ur­mă, toți oamenii se vor sătura de senzaționalul ieftin care domină acum. Bunul gust va învinge.

Cu Cosmin, înconjurul pământului

- Pari îndrăgostită de meseria ta. Ai încă entu­ziasm. Jurnalismul îți dă putere și energie.

- Așa e! Eu consum multă energie, dar și do­bân­desc multă energie din meseria mea. E un schimb reciproc avantajos. (râde) Nu m-am tocit, nu m-am blazat... După treisprezece ani de presă, mă con­sider încă abia la început.

- În ce altceva îți mai găsești surse de energie și de entuziasm?

- Pe primul loc e familia: soțul meu, Cosmin, părinții, frații și, nu în ultimul rând, pisicuța pe care am adoptat-o de curând. Ei sunt cei mai importanți pentru mine și cea mai solidă sursă de energie și de entuziasm. Apoi, o sursă de inspirație sunt și pro­iectele pe care le materializez deja de câțiva ani, împreună cu prietena mea, Ramona Ulici. E vorba de niște conferințe dedicate femeilor, unde se pre­zintă și se dezbat subiecte din domeniul sănătății, al frumuseții, carierei etc. Altele sunt mai tehnice, abordând zone precum marketingul, IT-ul, antre­prenoriatul etc. Cred foarte mult în proiectele astea, pentru că văd cât de mulți oameni sunt inte­resați de ele, cât de benefice sunt la nivel de socie­tate. Și, nu în ultimul rând, o doză sănătoasă de energie mi-o iau din călătorii. Iar în Cosmin am găsit partenerul ideal și la capitolul cutreierat lu­mea. Investim mulți bani în aventurile astea, dar considerăm că ei nu sunt nici pe departe irosiți - că­lătoriile, atunci când sunt făcute cu cap, îți lărgesc orizontul, au puterea să-ți hrănească spiritul, inima și inteligența.

- Mai vorbește puțin despre soțul tău. Pare un pilon important al echilibrului tău.

- E un om grozav, absolut senzațional. Ne-am întâlnit acum foarte mulți ani, am fost colegi de fa­cultate, așa că am crescut împreună, am ajuns să ne cunoaștem și să ne înțelegem foarte bine unul pe celălalt. De fapt, uneori cred că soțul meu mă în­țelege mai bine decât mă înțeleg eu însămi. (râde) E un tip răbdător și de la el am învățat să-mi mai tem­­­perez și eu comportamentul, pentru că eram des­­tul de "scăpărătoare". Are un simț al umorului ex­traordinar, ceea ce iarăși cred că ne-a ajutat foarte mult în relație. Ce mai! Chiar cred că sunt o noro­coasă că-l am alături de mine. Și uite, suntem de paisprezece ani împreună!

Foto: IOANA CHIRIȚĂ (2)