La poarta infernului
Înainte de a învăţa de la ruşi metodele sălbatice de smulgere a declaraţiilor de vinovăţie, Securitatea comunistă din România se mai purta cu mănuşi. Agenţii recrutaţi dintre tinerii îndoctrinaţi în şcolile de partid şi îmbrăcaţi în timpul serviciului în uniforme albastre mai rămăseseră cu o oarecare pojghiţă de bună cuviinţă, chiar dacă o afişau ostentativ. Cei doi indivizi care s-au prezentat în biroul meu, aflat la sediul "Cărţii Ardelene" din Braşov, m-au salutat cuviincios şi mi s-au adresat cu amabilitate: "Suntem ofiţeri ai Ministerului de Interne şi vă rugăm să ne însoţiţi până la sediul nostru, pentru o simplă declaraţie". În stradă mă aştepta o dubiţă albă, cu geamurile fumurii. Am fost chiar stingherit de rapiditatea cu care mi s-a deschis uşa maşinii şi am fost invitat să iau loc. Ferestrele vehiculului fiind mate, nu vedeam pe unde trec. M-a cuprins grija doar după ce mi-am dat seama că nu sunt dus la sediul Miliţiei, care se afla în centrul urbei, ci eram transportat mult mai departe. O frână bruscă mi-a dat semn c-am ajuns. Mă aflam în faţa unei porţi grele, de fier, blocată de un grup de femei, după aparenţă ţărănci, purtând coşuri mari, acoperite cu ştergare. Una mai în vârstă mi-a strigat, fără să ţină seama de prezenţa ofiţerilor care mă însoţeau: "Rogu-te frumos, spune-i părintelui Arsenie, de-l vei întâlni, că aşteptăm la poartă să ne trimită binecuvântarea!".
Eram în faţa vilei dr. Mihai Popovici, colaboratorul şi prietenul cel mai apropiat al lui Iuliu Maniu, doctrinar înţelept şi unul dintre conducătorii cei mai de seamă ai Partidului Naţional Ţărănesc din Ardeal. Vizitasem în câteva rânduri vila aceea cochetă, tupilată în dosul Liceului "Andrei Şaguna" din Braşov, şi ceea ce m-a izbit la început a fost lipsa porţii de la intrare, care fusese o adevărată bijuterie, făurită din fier forjat, după un desen al faimoasei porţi de la Castelul Brandemburg din Viena. Poarta ce s-a deschis în mod automat în faţa mea era o lucrare masivă, oribilă şi temută ca aspect, croită din tablă groasă de fier şi întărită cu ţevi sudate în cruciş, vopsită în culoarea ruginii. S-a închis în spatele meu, cu un zgomot sinistru. Neliniştea începuse să-şi pună gheara pe gândurile până atunci limpezi şi încrezătoare şi mi-a trecut brusc prin minte că mă aflu în faţa porţii Infernului lui Dante Alighieri, din "Divina Comedie", pe care era scrijelit deznădăjduitul vers: "Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi". De altfel, amabilitatea afişată cu atâta solemnitate de către ofiţerii de Securitate a rămas şi ea dincolo de poartă. Abia trecut de ea, o mână transformată în copită m-a izbit în spate, împingându-mă să grăbesc pasul, ceea ce am şi făcut. Nu mai descopeream nimic din ceea ce văzusem în vila Popovici, pe vremea când un grup de cărturari ne întâlneam acolo, spre a-i asculta distinsele prelegeri din Istoria Artelor. Frumoasa vilă fusese transformată în sediul Securităţii din Braşov.
Călugărul de la "Neagra"
Sediul fostei Securităţi din Braşov
Universitatea din celulă
Cât am stat în beciul Securităţii, nu am avut niciodată prilejul să stau de vorbă cu părintele Arsenie Boca de aproape, unul în faţa celuilalt. Îl întrezăream prin întunericul umed, în partea cealaltă a încăperii şi în rarele cazuri când era dus în birourile de sus pentru vreo confruntare cu un arestat. De aceea, în memoria mea nu a rămas zugrăvită decât o umbră încovoiată, purtând o barbă stufoasă. Avea statură mijlocie, iar capul - acoperit cu un soi de tichie neagră, şi-l ţinea puţin aplecat înspre piept. Era îmbrăcat în rasă călugărească, dar nu purta nelipsita lui cruce de lemn, cioplită chiar de dânsul, pe care călăii i-o confiscaseră, odată cu Evanghelia şi o sticluţă cu mir sfinţit, de care nu se despărţea niciodată. Spre surprinderea noastră, deşi discuţiile pe care le aveam se purtau pe teme de ştiinţă, securiştii se înlocuiau unul pe celălalt din zece în zece minute, pentru a izbuti să aştearnă pe hârtie conţinutul acelor convorbiri, doar-doar se va strecura cumva printre subiecte vreunul pe care să-l apuce de coadă şi să-l transforme în acuză. Am răsfoit, apoi, din memorie, ca şi când ne-am fi aflat într-o bibliotecă, pe marii autori italieni, germani şi francezi, care s-au ocupat, unii din simplă curiozitate, alţii, precum Giovanni Papini, din profundă credinţă, de viaţa şi mai cu seamă de minunile pe care le săvârşise Iisus Hristos. Părintele Arsenie era un erudit cu lecturi bogate şi alese, convins că Dumnezeu le încredinţase multor aleşi dintre oamenii înzestraţi cu darul credinţei acea putere de a vindeca bolnavii. Nu mi-a mărturisit-o răspicat, dar am înţeles cât este de preocupat de înalta putere cu care Dumnezeu îl înzestrase şi pe care aveam s-o descopăr nemijlocit.
Tribunalul din Braşov (azi refăcut). În spate se afla închisoarea pentru femei, la etaj, şi pentru bărbaţi, la parter şi subsol
Într-o zi, către seară, discuţiile noastre au fost întrerupte de nişte zgomote neobişnuite până atunci, izbituri şi înjurături care traversau podeaua ce ne despărţea de prânzitorul de deasupra, transformat acum în cameră de tortură. După ce totul s-a potolit, vreo patru gealaţi din aceia cu puteri animalice au coborât pe braţe un trup de om, şi acela, din câte am putut vedea, de statură uriaşă. L-au aşezat într-o celulă de lângă cea în care se afla părintele Arsenie şi au plecat. A rămas întins pe prici vreo câteva ore. Părea leşinat. Gemea. Aşa am putut constata că trăieşte. Întocmai cum procedase cu mine, atunci când am fost coborât în pivniţa securităţii, părintele călugăr l-a întrebat cine este."Sonea", a reuşit să silabisească cel întrebat. Era o cunoştinţă comună! Eruditul om de ştiinţă, doctorul Octav Sonea, şeful Laboratorului de Analize Medicale din Braşov. A reuşit să mai pronunţe: "O, Doamne!", apoi a tăcut din nou. Târziu, în noapte, s-a trezit, şi astfel părintele a izbutit să-l întrebe ce i se întâmplase.
Octav Sonea fusese, în timpul studenţiei, campion naţional la aruncarea greutăţii şi a discului. Rămăsese suplu şi puternic, impunând respect nu numai prin ştiinţa sa, ci şi prin aspectul său maiestuos. Fusese arestat întocmai cum ne luaseră şi pe noi, pentru o "mică declaraţie". Nu am putut stabili ce anume l-a provocat pe falnicul medic - pesemne o palmă a unui călău, căreia i-a răspuns cu o lovitură de pumn. Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem în camera torturilor. Doctorul a fost legat cu mâinile şi cu picioarele, aşa cum sunt căraţi urşii doborâţi de vânători, şi-apoi bătut cu sălbăticie la tălpi, cu ranga de fier. I-au fost zdrobite toate vinişoarele şi arterele de pe extremităţile trupului şi-apoi a fost coborât de pe masă şi silit să danseze Conga (un dans la modă pe vremea aceea, inspirat din folclorul negrilor africani). Numai că victima leşinase şi a fost cărată în acea stare până în celula din pivniţă. Dându-şi seama, pesemne, de gravitatea cazului (pe vremea aceea, regimul mai păstra oarece relaţii cu Occidentul şi-i păsa de comentariile aspre ale Europei Libere), comandamentul Securităţii i-a îngăduit părintelui călugăr Arsenie să doctoricească victima, reputaţia sa de vindecător fiind cunoscută şi de superiorii gradaţi. Torţionarii erau conştienţi, de altminteri, că, dacă ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu prea puţini sorţi de salvare a vieţii.
Fusese tocmai ziua în care, cu aceeaşi "amabilitate", cei doi ofiţeri care m-au adus în beciul vilei Popovici m-au invitat să-mi strâng degrabă lucrurile, întrucât urma să plec. Oribila poartă de fier s-a închis cu zgomot în spatele meu şi, cu aceeaşi dubiţă albă, care vâra spaima în oasele celor care o zăreau oprită la colţ de stradă, în loc să mă ducă acasă - aşa cum îmi fulgerase o clipă prin minte - m-am trezit în faţa altei porţi, de data aceasta cioplită dintr-un lemn dur. Era poarta prin care treceai într-o altă instituţie de supliciu, aceea a Închisorii Tribunalului din Braşov.
Mulţimi de ţărani la Sâmbăta. Majoritatea lor l-au urmat în toate locurile unde a ajuns. Inclusiv la porţile securităţii din Braşov
NICOLAE CRĂIUŢ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
