Jurnalista Sabina Fati, redactor şef-adjunct la "România Liberă" şi corespondent al postului de radio "Europa Liberă", se află la a doua expediţie solitară în zone de risc ale lumii, care, pe lângă multe alte experienţe şi bucurii, se soldează şi cu o carte. În urmă cu doi ani, ea publica, la Editura Humanitas, volumul Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie. În toamna acestui an, aceeaşi editură i-a lansat volumul Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time. Cum cărţile vorbesc singure despre ele, am vrut să aflăm povestea din spatele poveştii.
Pe urmele lui Darius cel Mare
- După o lungă şi grea călătorie în China, în 2016 aţi luat-o iarăşi la drum, de data asta pentru a da ocol Mării Negre. Ce vă îndeamnă să trăiţi cu "toate pânzele sus"? Curiozitatea reporterului sau dorinţa de a experimenta personal?
- E un vis mai vechi al meu de a merge în jurul Mării Negre. Aş fi vrut că aceasta să fie prima călătorie, înainte de a merge pe Drumul Mătăsii. E un vis care s-a născut nu numai din dorinţa de a călători, ci şi din curiozitatea de a afla de ce este tot timpul război la Marea Neagră: încă de pe vremea lui Darius cel Mare şi chiar mai dinainte. Ce este atât de atrăgător la o mare periferică, aflată la oarecare depărtare de lumea civilizată? De ce e atât de important cine o controlează? Ce ne aduce Marea Neagră? De ce îi interesează pe americani Marea Neagră sau "îi mai" interesează? Sunt mai multe întrebări care m-au împins pe acest drum. Şi n-am găsit răspuns la toate.
- Zonele pe care le-aţi străbătut sunt pline de primejdii pentru oricine, şi cu atât mai mult pentru un reporter care umblă prin lume de unul singur. Nu v-aţi temut?
- Nu pleci niciodată la drum cu gândul la ce poate fi mai rău. Dar nu pot să neg că mi-a fost şi frică. Au fost perioade legate de anumite evenimente, când mi-a fost atât de frică, încât visam că mi se întâmplă lucruri îngrozitoare şi nu pot nici să ţip. Pur şi simplu, sunetul nu ieşea. Cu toate acestea, zona Mării Negre mi-a părut dintr-un anumit punct de vedere mai prietenoasă decât Drumul Mătăsii, în care am traversat Pamirul, Asia Centrală, zone destul de diferite de modelul nostru de civilizaţie. Conflictele şi, uneori, violenţa internă sau violenţa, pur şi simplu, reprezintă însă numitorul comun al acestor regiuni. Turcii care locuiesc de-a lungul litoralului Mării Negre sunt, de pildă, consideraţi de restul Turciei foarte diferiţi: mult mai agitaţi, mai nervoşi, gata să sară la bătaie şi chiar mai mult decât atât.
- Care este explicaţia?
- Clima influenţează caracterul omului. Pe malul turcesc al Mării Negre este o climă oceanică foarte instabilă, acum e soare, şi sunt 35 de grade, şi peste o oră, aproape din senin, începe ploaia, ceea ce-i face pe oameni destul de irascibili. Ar putea fi una din explicaţii.
Despre frică, în două întâmplări
- Care a fost momentul în care v-a fost cel mai frică?
- Au fost două momente pe care le povestesc şi în carte şi nu le-aş relua în acest dialog. Totuşi, ceva vă voi spune. În jurul Mării Negre nu te poţi plimba liber, din cauza anexării Crimeei, a războiului din Dombas şi a Abhaziei - un stat care nu există. Şi, de exemplu, din Mariupol (Ucraina) spre Taganrog (Rusia), şi mai departe, spre Rostov pe Don, nu poţi merge direct. Graniţa este închisă din pricina războiului dintre separatiştii pro-ruşi şi forţele ucrainene. La Mariupol, cel mai mare port de la Marea de Azov, se aud noaptea focuri de armă. Pentru a ocoli zona de conflict, am luat un autobuz de la Mariupol spre Harkov, urmând ca mai apoi să cobor spre Rostov pe Don, o acoladă de 1000 de km. Pe drum am avut parte de mai multe controale făcute de militarii ucraineni: eram mereu suspectă, pentru că în autobuz eram singura cu paşaport pe care scria Uniunea Europeană, restul aveau paşapoarte ucrainene şi ruseşti. Mă întrebau ce caut acolo, iar răspunsul meu nu li se părea convingător: "Sunt în vacanţă". La un moment dat, la un astfel de control, un soldat m-a luat din autobuz şi m-a dus într-o baracă militară, într-o pădure şi a fost destul de brutal. Mi-a fost foarte frică, fiindcă nu era nimeni în jur şi oricât aş fi strigat după ajutor, ar fi fost în van. Soldaţii aceia nu erau câtuşi de puţin prietenoşi cu mine. Uniunea Europeană de pe coperta paşaportului meu nu era de ajutor, într-un stat care pretinde totuşi că vrea să se îndrepte spre Vest. A fost atât de îngrozitor, încât nu mi-am dat seama cât timp m-au ţinut acolo. Mi s-a părut o veşnicie. Mă gândeam că a plecat autobuzul şi că lucrurile se vor complica, dar până la urmă am avut noroc.
Al doilea episod a fost la Odesa. Pe drumul dinspre Cetatea Albă spre Odesa, m-am împrietenit cu un bătrânel drăguţ, profesor de muzică, vorbitor de engleză şi franceză, total inofensiv... La Odesa m-a invitat la el acasă, la un ceai, să mai stăm de vorbă. Iniţial am refuzat, pentru că în astfel de călătorii făcute de una singură, mă protejez şi, în general, nu accept invitaţii de genul acesta. Dar bătrânelul a insistat şi mi-am zis că, la urma urmei, n-are ce să se întâmple. Acasă la el am avut o experienţă incredibilă: era vorba despre un evreu din Odesa, care avea 14 ani când armata română a cucerit oraşul, în marşul pe care l-au făcut alături de germani, până la Stalingrad. Mama lui a fost violată şi ucisă, sub ochii lui, de mai mulţi soldaţi români. Mi-a povestit întregul coşmar, parcă retrăindu-şi drama. Pe urmă s-a întrebat dacă nu cumva unul dintre bunicii mei nu a fost şi el printre acei soldaţi, explicându-mi că sunt şi eu vinovată, cumva, prin tranzitivitate, de crimele pe care le-au făcut militarii români în drumul lor spre Cotul Donului, unde nici ei nu ştiau ce caută. Poate că bătrânul acela este doar un simbol al istoriei revanşarde pe care o avem noi, cei din jurul Mării Negre, unii împotriva altora şi care, ca o rană nevindecată, ar putea recidiva la un moment dat.
"Singurătatea te ajută să afli multe"
- De ce aţi hotărât să mergeţi la un asemenea drum singură?
- Proiectul meu a fost finanţat de "Black Sea Trust", "German Marshall Fund", cu ajutorul "Freedom House", iar cheltuielile pentru două persoane ar fi fost oricum mai mari. În al doilea rând, singur te mişti mai repede şi, nu în cele din urmă, este o altfel de experienţă. Fireşte, te simţi ceva mai în siguranţă, sau în orice caz mai confortabil dacă mai eşti cu cineva: deciziile sunt mai uşor de luat, nu ai toată răspunderea pe umerii tăi şi pericolele sunt mai mici. Dar cred că descoperi mai multe şi în afara, şi înlăuntrul tău, dacă mergi de unul sigur.
- Aţi simţit vreun moment că singurătatea e apăsătoare şi aţi regretat că nu aveţi pe cineva la drum?
- Nu neapărat. Poate doar în momentele mai tensionate, în care începea să-mi fie frică. Atunci te gândeşti inevitabil că ar fi fost mai bine să nu fii singur. Oricum, nu am simţit singurătatea ca pe o povară.
- Cartea dvs. nu este doar reportaj, nici doar eseu politic, nici numai un volum de informaţie istorică. Este puţin din fiecare, într-o structură ingenioasă, care face lectura captivantă. Aţi avut în minte de la bun început această alcătuire, sau ea a fost impusă de povestea pe care aţi vrut să o spuneţi?
- Mărturisesc că eu am pornit invers, nu dinspre o poveste pe care vreau s-o spun ca reporter, ci dinspre lecturile privitoare la istoria şi geopolitica Mării Negre. Am fost fascinată de această parte a lumii, pe care am cunoscut-o destul de bine din cărţi, aşa încât am vrut să aflu în mod direct ce se întâmplă în jurul ei, cum se trăieşte în Crimeea, în Abhazia, ce s-a întâmplat cu grecii pontici, urmaşii coloniştilor antici, pe care-i mai întâlneşti uneori la Sudak (Crimeea), la Trabzon sau chiar la Zonguldak (Turcia), cum au devenit ei musulmanii blonzi cu ochi albaştri pe malul sudic al Mării Negre, ce culoare are această mare, cum o privesc riveranii, câtă importanţă mai are pentru marinari, de ce militarii sunt mereu gata de luptă şi mai ales de ce nu ne interesează ce se întâmplă în perimetrul, nu foarte mare, al Pontului Euxin. De pildă, mi se pare ciudat că ignorăm Georgia - care este, de fapt, atât de aproape de noi, şi care a trăit atâtea nenorociri în ultimii 25 de ani. Că nu ne interesează mai deloc dramele şi încercările ei disperate de a se menţine într-un echilibru între Rusia invadatoare şi Occidentul care o neglijează. Crimeea se află la 200 de kilometri de ţărmul românesc, dar pentru noi această peninsulă aproape că nu exista până să fie anexată de Rusia.
Riviera lui Hades
- E periculos în Crimeea?
- E periculos, pentru că peninsula a fost luată abuziv de Rusia. În Crimeea ar putea fi primejdioase armele flotei ruse de la Sevastopol şi ar putea fi îngrijorătoare mişcările de trupe pe care le-am văzut acolo. În rest, însă, Crimeea e un loc de vacanţă, căutat mai ales de ruşii din nord. Am observat, totuşi, că sunt urmărită şi că cineva încearcă să mă izoleze. În Simferopol, capitala Crimeei, tot timpul în spatele meu era un "meloman", care asculta muzică la căşti. De fiecare dată altul, tânăr, bine îmbrăcat, eventual blond, şi care venea în spatele meu la mică distanţă şi asculta muzică. Toate întâlnirile mele bine planificate au fost date peste cap în Crimeea şi, în general, în Rusia. Acolo dispar oameni, la răstimpuri, probabil în mâinile serviciilor secrete ruseşti. În Crimeea, cel mai periculos e pentru tătari, fiindcă în mod regulat dispar bărbaţi tătari în floarea vârstei care nu se mai întorc niciodată. Nimeni nu mai află niciodată nimic despre ei. Sunt răpiţi din motive politice şi, probabil, cu sprijinul serviciilor secrete ruseşti, pentru că, altfel, statul rus ar avea mijloacele necesare pentru a-i găsi pe răpitori.
- Altfel, cum este Crimeea?
- Frumoasă, plină de trandafiri, înconjurată de o mare albastră şi liniştită, în lunile de vară. La Ialta, pe care Winston Churchill a numit-o Riviera lui Hades, este o vacanţă perpetuă. Lumea e foarte bine îmbrăcată, mulţi pensionari, dar şi destui tineri care-şi etalează hainele scumpe, plimbându-se pe riviera, seară de seară. Dincolo de Ialta, la Sevastopol, este etalat patriotismul rusesc: poţi cumpăra "pizza Putin", peste tot sunt steaguri mari şi bannere pe care scrie în ruseşte "Crimeea, bine te-ai întors acasă", oamenii care vin în vacanţă îi îmbracă pe copii în costume de soldăţei, cu steaua roşie comunistă pe chipiu, mulţi poartă tricouri inscripţionate cu URSS şi peste tot sunt pelerinaje la statuile care comemorează Marele Război Patriotic, cum numesc ruşii a doua conflagraţie mondială.
Ruşii din Burgas
- Scrieţi într-un loc aşa: "În jurul Mării Negre, spaima de război, autocenzura, frica de autorităţi sunt resimţite, în sensul acelor de ceasornic, aproape peste tot, de la Odesa la Istambul". De unde frica aceasta atotstăpânitoare?
- Eram la Samsun, pe malul Mării Negre, în Turcia, când a avut loc tentativa de lovitură de stat. Era aproape noapte şi stăteam de vorbă cu un colonel al armatei turce, care-mi spunea că serviciile lor secrete îi monitorizează mai mult pe militari decât pe potenţialii terorişti. E o imagine care ne poate descrie această lume. Un militar de grad înalt descrie felul în care în ţara lui lucrurile sunt întoarse pe dos. Ce a urmat nu a făcut decât să confirme şi mai mult această imagine. Cu excepţia României şi a Bulgariei, în toate ţările de la Marea Neagră domină frica, suspiciunea şi lumea e pe picior de război. Dar şi în Bulgaria, unde, când am ajuns, am simţit că m-am întors în Europa, în zona Burgas - Varna, s-au stabilit deja trei sute de mii de ruşi, care şi-au cumpărat proprietăţi, cărora li s-au făcut şcoli şi li s-au creat facilităţi. Acum, în Bulgaria a fost ales şi un preşedinte care priveşte cu mai multă bunăvoinţă spre Moscova decât predecesorul său. În urmă cu 45 de ani, preşedintele comunist al Bulgariei, Todor Jivkov, a cerut ca ţara sa să devină un stat sovietic în cadrul URSS. Tradiţia de prietenie continuă. Într-un fel, România e o insulă de stabilitate şi atlantism, înconjurată de state cu probleme, frustrări şi frici: Ucraina e pe cale să devină un stat eşuat, cu un conflict armat la graniţa ei de Est, cu un teritoriu capturat (Crimeea) şi cu mari probleme de corupţie, nimeni nu o poate ajuta cu adevărat; este apoi Rusia, un stat sub un regim autoritar, care-şi ameninţă vecinii; urmează Abhazia, o ţară care nu există, nerecunoscută de nimeni, presată între Rusia şi Georgia; nici în Georgia lucrurile nu sunt definitiv stabilite, şi această ţară, cu o populaţie atât de pro-europeană şi pro-atlantistă, înclină parcă balanţa spre Rusia, pentru a putea exista în continuare ca stat independent; şi marea Turcie, care are foarte bune relaţii cu Rusia, poate pentru a tempera mai vechea dorinţă a ruşilor, încercată de mai multe ori în istorie, de a cuceri strâmtorile. Deci, în acest moment, Rusia ţine sub palma ei mare întreaga regiune. Şi noi suntem o excepţie nesemnificativă, căci nu jucăm nici un rol, nu proiectăm politici, doar baza militară americană de lângă Constanţa e cu adevărat importantă pe litoralul românesc. Iată contextul care impune frica. O zonă care este atât de disputată de mii de ani nu-şi găseşte încă liniştea.
- Dar care e miza stăpânirii acestei regiuni?
- Gheorghe Brătianu, marele istoric român pe care l-au nenorocit comuniştii, spunea că cine deţine Strâmtorile, controlează Marea Neagră. Pentru Brătianu, "Strâmtorile" erau doar o prelungire a Gurilor Dunării şi, din punctul lui de vedere, România ar fi avut de jucat un rol serios la Marea Neagră. Poate că n-a venit încă vremea. În orice caz, Marea Neagră este una din intersecţiile interesante dintre Occident şi Orient. Pe-aici trece ruta spre Afganistan şi chiar spre Irak. De aceea, la retragerea lor din aceste zone de conflict, americanii au folosit România ca nod. Marea Neagră este, de asemenea, locul în care Rusia îşi exersează puterea pentru a demonstra Europei cât de aproape se află de Bătrânul continent. Dacă dezechilibrează această mare periferică şi neimportantă, întreg sistemul internaţional va fi afectat iremediabil. Lucrurile sunt, oricum, riscante. Dacă Erdogan şi Putin, de pildă, fac un joc pentru deschiderea drumului către Uniunea Europeană al emigranţilor din Orient, Europa Occidentală va fi puternic dezechilibrată. E doar o ipoteză care prinde contur odată cu pirueta pe care o face Turcia, întorcând spatele Europei. În ecuaţie intră, însă, şi realitatea care arată că Turcia este dependentă, în proporţie de 60%, de gazul rusesc. Dacă Rusia îi taie gazul, Turcia nu mai produce nimic. Războiul se poartă şi aşa, nu doar militar. Din punct de vedere militar, armata Turciei este numărul doi, după SUA, în NATO, şi ca număr de militari, şi ca dotări, şi ca nivel de antrenament. Însă Turcia e vulnerabilă economic faţă de Rusia. Are controlul asupra strâmtorilor la Marea Neagră, cu care încearcă să ţină echilibrul. Totuşi, strâmtorile au un regim reglementat de tratate internaţionale şi nu pot fi mijloc de şantaj.
România în avantaj
- În altă parte a cărţii spuneţi că "Marea Neagră are multe feţe". Ce anume o face să fie diferită de la un loc la altul?
- Din Ucraina până în Turcia temperatura se schimbă, peisajul este diferit, şi oamenii, cu toate că au ceva comun, sunt totuşi despărţiţi de tradiţii şi istorii diferite, care uneori se completează. În Turcia, oamenii sunt calzi şi prietenoşi. Înţeleg acest lucru de câte ori ajung acolo. Spre exemplu, am plecat dinspre Samsun să caut cea mai veche moschee din lemn şi am întrebat o femeie, în staţia de autobuz, cum pot ajunge: m-a luat de mână după ea, am schimbat trei autobuze, mi-a dat să mănânc, mi-a arătat poze cu nurorile şi ginerii ei, şi, înainte să coboare, m-a lăsat pe mâna cuiva de încredere. Turcii sunt minunaţi. La fel sunt georgienii şi abhazii. Am întâlnit şi ucraineni, şi ruşi prietenoşi, dar poate nu într-o proporţie atât de mare.
- Ce aţi câştigat din această experienţă?
- Am înţeles multe lucruri despre mine. Am cunoscut mulţi oameni interesanţi şi destule persoane extrem de generoase. Mi-am făcut câţiva prieteni. Am înţeles într-o nouă cheie harta Mării Negre.
- Şi o ultimă întrebare: cum iese România din această comparaţie?
- România este în avantaj. Pentru că e diferită de celelalte state, pentru că aici a fost asimilat cel mai bine modelul occidental, pentru că România nu este dependentă de gazul Rusiei, pentru că are două baze americane pe teritoriul ei, dintre care una la Marea Neagră. Totul depinde de drumul pe care vrea să-l parcurgă noul guvern.