La poarta infernului
Înainte de a învăța de la ruși metodele sălbatice de smulgere a declarațiilor de vinovăție, Securitatea comunistă din România se mai purta cu mănuși. Agenții recrutați dintre tinerii îndoctrinați în școlile de partid și îmbrăcați în timpul serviciului în uniforme albastre mai rămăseseră cu o oarecare pojghiță de bună cuviință, chiar dacă o afișau ostentativ. Cei doi indivizi care s-au prezentat în biroul meu, aflat la sediul "Cărții Ardelene" din Brașov, m-au salutat cuviincios și mi s-au adresat cu amabilitate: "Suntem ofițeri ai Ministerului de Interne și vă rugăm să ne însoțiți până la sediul nostru, pentru o simplă declarație". În stradă mă aștepta o dubiță albă, cu geamurile fumurii. Am fost chiar stingherit de rapiditatea cu care mi s-a deschis ușa mașinii și am fost invitat să iau loc. Ferestrele vehiculului fiind mate, nu vedeam pe unde trec. M-a cuprins grija doar după ce mi-am dat seama că nu sunt dus la sediul Miliției, care se afla în centrul urbei, ci eram transportat mult mai departe. O frână bruscă mi-a dat semn c-am ajuns. Mă aflam în fața unei porți grele, de fier, blocată de un grup de femei, după aparență țărănci, purtând coșuri mari, acoperite cu ștergare. Una mai în vârstă mi-a strigat, fără să țină seama de prezența ofițerilor care mă însoțeau: "Rogu-te frumos, spune-i părintelui Arsenie, de-l vei întâlni, că așteptăm la poartă să ne trimită binecuvântarea!".
Eram în fața vilei dr. Mihai Popovici, colaboratorul și prietenul cel mai apropiat al lui Iuliu Maniu, doctrinar înțelept și unul dintre conducătorii cei mai de seamă ai Partidului Național Țărănesc din Ardeal. Vizitasem în câteva rânduri vila aceea cochetă, tupilată în dosul Liceului "Andrei Șaguna" din Brașov, și ceea ce m-a izbit la început a fost lipsa porții de la intrare, care fusese o adevărată bijuterie, făurită din fier forjat, după un desen al faimoasei porți de la Castelul Brandemburg din Viena. Poarta ce s-a deschis în mod automat în fața mea era o lucrare masivă, oribilă și temută ca aspect, croită din tablă groasă de fier și întărită cu țevi sudate în cruciș, vopsită în culoarea ruginii. S-a închis în spatele meu, cu un zgomot sinistru. Neliniștea începuse să-și pună gheara pe gândurile până atunci limpezi și încrezătoare și mi-a trecut brusc prin minte că mă aflu în fața porții Infernului lui Dante Alighieri, din "Divina Comedie", pe care era scrijelit deznădăjduitul vers: "Lăsați orice speranță voi, cei ce intrați". De altfel, amabilitatea afișată cu atâta solemnitate de către ofițerii de Securitate a rămas și ea dincolo de poartă. Abia trecut de ea, o mână transformată în copită m-a izbit în spate, împingându-mă să grăbesc pasul, ceea ce am și făcut. Nu mai descopeream nimic din ceea ce văzusem în vila Popovici, pe vremea când un grup de cărturari ne întâlneam acolo, spre a-i asculta distinsele prelegeri din Istoria Artelor. Frumoasa vilă fusese transformată în sediul Securității din Brașov.
Călugărul de la "Neagra"
Am fost dus în fostul "prânzitor", acum o cameră goală, mobilată doar cu două mese de scânduri, un dulap și câteva scaune. Un individ posac, care privea pe fereastră, mi-a poruncit: "Scoate șireturile de la pantofi, centura și tot ce ai prin buzunare". Nedumerit de ceea ce mi se cerea, l-am privit îndelung și am îndrăznit să-i reamintesc cum că am fost invitat doar pentru o simplă declarație. Mi-a tăiat-o scurt, strivind între dinți și o înjurătură: "O simplă declarație? Om vedea noi. Deocamdată grăbește-te și fă ceea ce ți-am spus, că nu am timp de pierdut în discuții cu dușmanii poporului". Făceam parte, așadar, din grupul faimoșilor "dușmani ai poporului", care erau trași pe rând în fața tribunalului poporului și osândiți pe viață, unii chiar și la moarte. Cu aceeași brutalitate, am fost condus apoi pe un lung coridor din care se deschidea o ușă spre o scărișoară ce cobora în pivniță. Gardianul m-a împins într-o încăpere rudimentară, construită grosolan din scânduri și bârne, un fel de "NEAGRA" de la închisori, în care se aliniau, una lângă cealaltă, celulele improvizate cu repeziciune pentru mulțimea de arestați. Un bec de 25 W împrăștia o lumină oarbă în spelunca aceea rece, sporind, parcă, și mai mult întunericul. Într-un târziu, după ce ușa de la capătul coridorului pe unde ieșise călăuza mea în Infern a fost trântită, am auzit o voce domoală, dar fermă, parcă aducătoare de liniște, dar mai cu seamă de îmbărbătare, de care aveam mare nevoie în clipele acelea. "Bună ziua, creștine! Înlătură-ți pe cât poți teama, fiindcă aici nu ești chiar singur. Eu sunt părintele monah Arsenie de la Mânăstirea Sâmbăta, adus aici ca și dumneata, bănuiesc, pentru fapte pe care nu le cunosc și nici nu le-am săvârșit. Vom împărți, deocamdată, noi doi, spațiul acestei intrări în iad, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom rezista și ne vom izbăvi. Vor mai sosi și alții. Să nu schimbăm între noi nicio vorbă atunci când se află prin preajmă vreun nelegiuit din cei de sus, pentru că riscăm să fim amestecați în cine știe ce complot. Ăștia de-abia așteaptă o astfel de ocazie. Vor cu tot dinadinsul să ne scoată vinovați de dezastrul țării".
După ce i-am spus cine sunt, m-am grăbit să-i aduc la cunoștință dorința femeii aceleia bătrâne, care mă întâmpinase la intrarea în clădirea Securității, cu rugămintea de a le trimite binecuvântarea sa. "Cum puteți să le binecuvântați, preacuvioase părinte, în situațiunea în care vă aflați?", l-am întrebat cu nedumerire. "Tocmai cu ajutorul nelegiuiților. Femeile care mă așteaptă la poartă zile la rând, unele sosite tocmai din Țara Făgărașului, vin încărcate cu cele mai alese bucate și băuturi. Ele știu prea bine de ce fac acest efort. Bunătățile pe care mi le trimit să le binecuvântez, dar mai cu seamă băuturile, sunt sechestrate de flămânzii aceia din birouri, așa că nu-ți va fi de mirare dacă spre seară ai să auzi bătăi din picioare și chiar cântec de voie bună. În schimb, pâinea și o parte din vin le sunt întoarse femeilor. Printre ele se află și multe bolnave, încredințate că, gustând din bucatele binecuvântate de mine, se vindecă. Sunt atât de credincioase, încât tăria credinței lor chiar le vindecă. Prin lumea noastră cea îngustă, unii necredincioși au răspândit zvonuri cum că aș fi un șarlatan, iar vindecările celor suferinzi s-ar fi produs oricum, chiar și fără de ajutorul meu. Niciodată nu mi-am asumat puterea de vindecare, fiind convins că cel care-i ajută să scape de dureri este unul singur, Dumnezeu. Eu nu fac altceva decât să le insuflu încrederea în izbăvire, cu ajutorul Celui de Sus."
Universitatea din celulă
În dialogurile purtate ulterior, părintele Arsenie mi-a mărturisit că studiase medicina, astfel că multe dintre sfaturile și îndrumările sale către cei bolnavi se bazau și pe știință, nu numai pe credință. L-a surprins plăcut știrea că studiasem și eu aceeași profesie. Dornic de cunoaștere și fără să se rușineze de faptul că se instruia (deși îl consideram un erudit), m-a rugat să-i țin o adevărată prelegere din specialitatea pe care o practicasem la clinicile universitare din Cluj, și anume, bolile venerice. Câteva zile la rând, aflând că discuția noastră pe teme de medicină - mai cu seamă pe aceea a bolilor venerice, care bântuiau întocmai ca o epidemie - este ascultată și de câțiva securiști, strecurați în vârful picioarelor pe scărița de la intrarea în pivniță, părintele Arsenie mi-a sugerat o prelungire sine diae a subiectului. Sifilisul nu prezenta niciun pericol politic.
Cât am stat în beciul Securității, nu am avut niciodată prilejul să stau de vorbă cu părintele Arsenie Boca de aproape, unul în fața celuilalt. Îl întrezăream prin întunericul umed, în partea cealaltă a încăperii și în rarele cazuri când era dus în birourile de sus pentru vreo confruntare cu un arestat. De aceea, în memoria mea nu a rămas zugrăvită decât o umbră încovoiată, purtând o barbă stufoasă. Avea statură mijlocie, iar capul - acoperit cu un soi de tichie neagră, și-l ținea puțin aplecat înspre piept. Era îmbrăcat în rasă călugărească, dar nu purta nelipsita lui cruce de lemn, cioplită chiar de dânsul, pe care călăii i-o confiscaseră, odată cu Evanghelia și o sticluță cu mir sfințit, de care nu se despărțea niciodată. Spre surprinderea noastră, deși discuțiile pe care le aveam se purtau pe teme de știință, securiștii se înlocuiau unul pe celălalt din zece în zece minute, pentru a izbuti să aștearnă pe hârtie conținutul acelor convorbiri, doar-doar se va strecura cumva printre subiecte vreunul pe care să-l apuce de coadă și să-l transforme în acuză. Am răsfoit, apoi, din memorie, ca și când ne-am fi aflat într-o bibliotecă, pe marii autori italieni, germani și francezi, care s-au ocupat, unii din simplă curiozitate, alții, precum Giovanni Papini, din profundă credință, de viața și mai cu seamă de minunile pe care le săvârșise Iisus Hristos. Părintele Arsenie era un erudit cu lecturi bogate și alese, convins că Dumnezeu le încredințase multor aleși dintre oamenii înzestrați cu darul credinței acea putere de a vindeca bolnavii. Nu mi-a mărturisit-o răspicat, dar am înțeles cât este de preocupat de înalta putere cu care Dumnezeu îl înzestrase și pe care aveam s-o descopăr nemijlocit.
Miracolul
Într-o zi, către seară, discuțiile noastre au fost întrerupte de niște zgomote neobișnuite până atunci, izbituri și înjurături care traversau podeaua ce ne despărțea de prânzitorul de deasupra, transformat acum în cameră de tortură. După ce totul s-a potolit, vreo patru gealați din aceia cu puteri animalice au coborât pe brațe un trup de om, și acela, din câte am putut vedea, de statură uriașă. L-au așezat într-o celulă de lângă cea în care se afla părintele Arsenie și au plecat. A rămas întins pe prici vreo câteva ore. Părea leșinat. Gemea. Așa am putut constata că trăiește. Întocmai cum procedase cu mine, atunci când am fost coborât în pivnița securității, părintele călugăr l-a întrebat cine este."Sonea", a reușit să silabisească cel întrebat. Era o cunoștință comună! Eruditul om de știință, doctorul Octav Sonea, șeful Laboratorului de Analize Medicale din Brașov. A reușit să mai pronunțe: "O, Doamne!", apoi a tăcut din nou. Târziu, în noapte, s-a trezit, și astfel părintele a izbutit să-l întrebe ce i se întâmplase.
Octav Sonea fusese, în timpul studenției, campion național la aruncarea greutății și a discului. Rămăsese suplu și puternic, impunând respect nu numai prin știința sa, ci și prin aspectul său maiestuos. Fusese arestat întocmai cum ne luaseră și pe noi, pentru o "mică declarație". Nu am putut stabili ce anume l-a provocat pe falnicul medic - pesemne o palmă a unui călău, căreia i-a răspuns cu o lovitură de pumn. Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem în camera torturilor. Doctorul a fost legat cu mâinile și cu picioarele, așa cum sunt cărați urșii doborâți de vânători, și-apoi bătut cu sălbăticie la tălpi, cu ranga de fier. I-au fost zdrobite toate vinișoarele și arterele de pe extremitățile trupului și-apoi a fost coborât de pe masă și silit să danseze Conga (un dans la modă pe vremea aceea, inspirat din folclorul negrilor africani). Numai că victima leșinase și a fost cărată în acea stare până în celula din pivniță. Dându-și seama, pesemne, de gravitatea cazului (pe vremea aceea, regimul mai păstra oarece relații cu Occidentul și-i păsa de comentariile aspre ale Europei Libere), comandamentul Securității i-a îngăduit părintelui călugăr Arsenie să doctoricească victima, reputația sa de vindecător fiind cunoscută și de superiorii gradați. Torționarii erau conștienți, de altminteri, că, dacă ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu prea puțini sorți de salvare a vieții.
Fusese tocmai ziua în care, cu aceeași "amabilitate", cei doi ofițeri care m-au adus în beciul vilei Popovici m-au invitat să-mi strâng degrabă lucrurile, întrucât urma să plec. Oribila poartă de fier s-a închis cu zgomot în spatele meu și, cu aceeași dubiță albă, care vâra spaima în oasele celor care o zăreau oprită la colț de stradă, în loc să mă ducă acasă - așa cum îmi fulgerase o clipă prin minte - m-am trezit în fața altei porți, de data aceasta cioplită dintr-un lemn dur. Era poarta prin care treceai într-o altă instituție de supliciu, aceea a Închisorii Tribunalului din Brașov.
După o lună de zile, în noua celulă unde mă instalaseră, a fost adus de la Securitate și doctorul Octav Sonea. Era slab, șchiopăta, dar piciorul rănit era vindecat. Ca medic, mi se părea incredibil și l-am întrebat ce s-a întâmplat. Fusese tămăduit de părintele Arsenie, care îl obligase să-și țină piciorul zdrobit, zi și noapte, în firul de apă ce curgea printr-o latură a temniței. În vremea asta, duhovnicul de la Sâmbăta se rugase necontenit, sfătuindu-și pacientul să facă la fel:"Dacă te rogi și crezi, Dumnezeu te va ajuta să te vindeci. Roagă-te!" Ceea ce bolnavul a și făcut. Într-o lună, talpa piciorului a început să fie din nou sensibilă, culoarea neagră, care definește apariția cangrenei, s-a transformat, încetul cu încetul, mai întâi într-un roșu aprins, apoi a luat culoarea pielii, rămânând doar tendoanele încă dureroase, iar articulațiile, umflate și anchilozate. Dar trăia și pășea, înfiorat de minunea care se întâmplase cu el.
NICOLAE CRĂIUȚ