Aventuri în Micul Paris - Duelurile dâmboviţene

- Pe la sfârşitul secolului 19, onoarea se bucura de mare cinste printre români şi era apărată, la o adică, prin dueluri purtate cu sabia şi pistolul care, atunci când nu erau "aranjate", se terminau adesea mortal. O modă anacronică astăzi, când onoarea a ieşit complet din dicţionar -

"Halt!", strigă tare unul dintre martori, iar vocea îi bubuie ca un tunet, în mica sală de sport de pe cheiul Dâmboviţei. Cei doi duelişti revin "la loc comanda", fără să se privească în ochi. Îşi arcuiesc spadele cu gesturi febrile, câştigând, astfel, timp ca să-şi regleze res­pi­raţia pentru încă o încăierare pe viaţă şi pe moarte. Afară ninge, şi în sala încăl­zită vag de o sobă de teracotă, combatanţii luptă dezbrăcaţi până la brâu, în vreme ce mar­torii lor stau încotoşmăniţi în paltoane, cu jobenurile îndesate peste urechi. Spec­tacolul e de o bizarerie absolută; luptătorii sunt de o solemnitate totală, înţepenită, în timp ce se lovesc, fără milă, cu spadele. Lup­ta e cumva inegală. Cel mai tânăr, "ofensatul", provocatorul duelului, e lim­pe­de mai versat, celălalt, puţin trecut de 40 de ani, e mai precaut, defensiv, dar trage cu mâna stângă, iar ăsta e un avantaj care oricând poate conta în lupta cu spada.
"Allez!", urlă din nou unul dintre mar­tori, iar provocatorul duelului se repede asupra adversarului său, gata să-l lichideze pe loc. Toată tensiunea momentului e ţin­tuită într-o privire de "tigru la ora la care se hrănesc fiarele în menajerii", după cum îl descria, ulterior, unul dintre contem­po­rani. În faţa furiei asaltului, bărbatul atacat face repede câţiva paşi în spate, ca să se replieze. Nu are însă prea mult spaţiu până la perete şi încearcă, disperat, să împungă pe contraatac. "Tigrul" parează şi loveşte pe lângă garda desprinsă de corp. O lovi­tură scurtă, apăsată, apoi un pas în spate. Dar nu mai e cazul de precauţii, căci ad­versarul face doi paşi şi cade în braţele mar­torilor săi. O rouă de sânge fierbinte zvâcneşte din abdomen. Toată asistenţa se repede asupra învinsului, vocea tunătoare urlă acum repetat, agitat, să vină valetul, să fie chemat doctorul, să fie aduse aparatele salvatoare de la Spitalul Brâncovenesc. Poliţia, care urmărise întreaga scenă de afară, ascunsă după un geam, apare şi ea, ca din senin, la "locul faptei".
În hărmălaia generală, un singur om pare stăpân pe gesturile sale. Îşi pune pe el cămaşa scrobită, îmbracă tacticos sacoul, îşi potriveşte fularul şi mănuşile, verifică, într-o doară, ceasul de la veston - e 11 şi 10 minute fix - şi îşi trage deasupra mantaua de catifea nea­gră. Odată ajuns pe cheiul Dâmboviţei, îşi pune pălăria pe cap şi se pierde în ceaţa argintie a amie­zii, cu pasul sigur, băţos, al omului a cărui onoare tocmai fusese "repa­rată"... Suntem în Bucureştii sfârşitului de secol 19, şi tocmai se comisese "un duel de onoare", o practică la care aristocraţia ro­mână se deda adesea.

Tigrul

Nicolae Filipescu! Un nume ce nu spune nimic bucureşteanului de azi, dar care îl reprezintă pe unul dintre cei mai importanţi primari din istoria Capitalei, un om politic foarte temut şi respectat în anii tulburi de după venirea lui Carol, un veritabil patriot, unul dintre marii vizionari ai luptei pentru cucerirea Ardealului şi pentru întregirea României, în Primul Război Mondial.
Din neamul roseteştilor, după mamă, Nicolae Filipescu are studii serioase la Geneva şi Paris. Revenit în ţară, îşi înfiinţase propriul ziar, "Epoca", unde avea să facă carieră prin reportajele sale politice, ziar în jurul căruia strânge tinerimea con­servatoare, în opoziţie faţă de lunga guvernare liberală a Brătienilor, dar şi faţă de letargia bătrâ­nilor conservatori. La 26 de ani, ajunge deja parla­mentar, iar verbul său de gazetar îl face infailibil la tribuna Senatului şi a Camerei Deputaţilor. Din anii aceia i se trage renumele de "Tigrul", cum nu se putea mai potrivit temperamentului său de om care iese întotdeauna la atac, la baio­netă, fără să facă diferenţa dintre persoana cu care intră în conflict şi ideile pe care aceasta le apără.
Dar nu era numai gura de Nicolae Fili­pes­cu, cum se întâmplă cu politicienii şi ga­ze­tarii noştri de azi. Ajuns primar al Capi­talei în 1893, la numai 31 de ani, Fili­pescu lasă în urma sa, în numai doi ani, o Şcoală Comer­cială de gradul I, piaţa Hala Traian şi câteva mari antrepozite, Obser­va­torul Astronomic, Gara Obor, mai multe băi popu­lare şi proiec­tul finalizat pentru adân­cirea Dâmboviţei, de la Grozăveşti în sus. Ca să nu mai pomenim că, tot pe vre­mea lui Nico­lae Filipescu, în iarna lui 1894, pe "Ma­rele Bulevard" circulă, pentru prima oară, tram­vaiul electric, sim­bolul moder­nităţii în "Mi­cul Paris". Trei ani mai târziu, acum con­silier al Capitalei, tână­rul Fili­pes­cu are în spate nu doar o carieră impre­sio­nantă, ci şi o onoare pe care, în faţa ina­mi­cilor de presă şi de politică, şi-o apărase cu pieptul gol, în numeroase dueluri pre­cum cel în urma căruia tocmai îl lăsase într-o baltă de sânge pe distinsul George Em. Lahovary.

Cocoşii politici

Totul începuse cu cinci zile în urmă. În­tr-un articol de fond apărut în ziarul "L'In­dé­pendence Roumaine", ziar pe care îl pa­trona, George Em. Lahovary, carismatic jurist, poli­tician şi jurnalist cu vederi con­servatoare, îl acuză pe colegul său de partid că face o poli­tică duplicitară, necinstită, în favoarea libera­lilor, şi pomeneşte şi despre ceva "socoteli de regulat". Filipescu nici nu stă pe gânduri: consideră că articolul "con­curenţei" îi pune în discuţie onoarea perso­nală. Îşi cheamă, conform cutumelor due­lului, doi martori, pe care îi trimite la Lahovary, ca să ceară sa­tis­facţie, considerându-se ofensat "de tonul arti­colu­lui" şi de faptul că textul era "iscălit, ceea ce nu se obişnuieşte în ziarul numit mai sus, de unde am văzut intenţia de a mă provoca".
Născut şi educat la Paris, provenit dintr-o fami­lie cu foarte bună reputaţie, Lahovary, care deţi­nuse până la 1897 câteva funcţii publice foarte importante în diplomaţia şi în finanţele româneşti, avea o imagine foarte departe de impetuozitatea celui pe care tocmai îl criticase în ziar. Conştient că Filipescu este un maestru al duelului, pe când el unul nu mai pusese de nişte ani mâna pe o spadă, Lahovary încearcă o împăcare. Îi scrie personal fos­tului primar, argumentând că totul a fost o sim­plă polemică de presă, fără intenţii ofensatoare. Martorii săi compun şi ei o scrisoare, în care susţin că nu există limitele unui "duel inevitabil". Dar Filipescu rămâne împietrit. Soluţia e duelul. Şi nu orice fel de duel, ci unul pe viaţă şi pe moarte, date fiind condiţiile agreate în procesul verbal încropit de cei patru martori: arma duelului - spada, locul ales - sala de gimnastică şi scrimă a Societăţii "Bukarester Turnverein", mică, total inadecvată unei dispute corecte, care cere un spaţiu mare de retragere pentru combatanţi, dar, mai cu seamă, menţiunea ca lupta să continue şi după "prima picătură de sânge", până când unul dintre duelişti ajunge în imposibilitatea de a mai lupta.
Şi Filipescu, şi Lahovary, ştiu bine în ce se bagă. Ambii trecuseră prin dueluri, iar dacă al doi­lea ieşise mai bine din ele, norocos şi prudent, com­bativul Filipescu avea la activ destule lupte soldate cu răni serioase. De altfel, duelul cu şeful de la "L'Indépendence Roumaine" e doar unul dintr-o lun­gă serie, în care Filipescu i-a provocat, pe rând, ba pe directorul "Telegrafului", ba pe redactorul-şef de la "L'Étoile", ba pe directorul "Adevărului" sau pe mai mulţi redactori de la "Voinţa Naţională". Erau vremurile în care jurnaliştii schimbau, adesea, peniţa cu spada, ca armă de luptă pentru principiile lor... Aşa cum obişnuia de fiecare dată, fostul pri­mar îşi depune şi acum, în dimineaţa duelului cu Lahovary, testamentul în mâinile unuia dintre verii săi. La rândul său, şeful de la "L'Indépendence Rou­maine", care ascunsese familiei acceptarea pro­vocării la duel, poartă asupră-i scrisori cu dispoziţii testamentare pentru fratele şi tatăl său vitreg.

O chestiune de onoare

Mulţi ar putea vedea, în întâmplarea sângeroasă petrecută lângă Piaţa Naţiunilor Unite din Bucu­reştiul de azi, o reglare de conturi de cea mai joasă speţă. Numai că în epocă, înainte de 1900, dar şi mai încoace, până în perioada interbelică, duelul de onoare era o practică curentă pentru lumea bună din Ţările Române. Nu orice pungaş putea parti­cipa la duel, pentru că, prin însăşi regulile şi stan­dardele sale, duelul cerea imperativ onorabilitatea celor doi adversari. Fiind în primul rând o chestiu­ne de onoare, nici nu se urmărea decât rareori lichi­darea adversarului: se dorea doar obţinerea unei victorii care să ofere satisfacţia apărării reputaţiei şi a bunului renume al celui jignit. Au fost şi cazuri de dueluri absolut formale, în care "adversarii" erau înţeleşi să tragă în aer, consumând actul de onoare doar de ochii lumii, căci refuzul provocării era considerat un gest de laşitate, un stigmat impo­sibil de acceptat de către societate. În cazul în care primea un refuz de participare la duel, "ofensatul" era liber să scrie un aşa-numit "proces verbal de carenţă", prin care semnaliza "carenţa" de caracter a "laşului". "Laşul" era, practic, exclus astfel din cercul "onorabililor". Publicate în ziare, în spaţii plătite ca nişte reclame, procesele verbale sunt, de obicei, întărite de o scrisoare sau de un articol, adresate opiniei publice de către provocatorul la duel. Dată fiind rata ridicată de refuz a duelurilor, procesele-verbale de carenţă reprezintă o formă de umilire publică, combinată cu o dojană morali­za­toare. "Scumpii mei prieteni, după cum vedeţi, m-am înşelat. Numitul C.A. Ionescu, care înjură, dar nu se bate - pentru că ţine prea mult la pielea sa -, este un om descalificat, nevrednic de o corec­ţiune cu spada. Ca neruşinaţii de soiul lui, dânsul nu merită decât bastonul", scria prinţul George Bibescu, un maestru al duelului, despre un ziarist de la "L'Étoile", care îl insultase într-o broşură, dar care refuzase să se bată pentru onoarea sa. Un anunţ scurt şi clar, destul de tipic pentru un pro­ces verbal de carenţă în acea epocă. Mai puţin versat cu spada decât prinţul Bibescu, cunoscu­tul ziarist şi scriitor Barbu Ştefănescu-Dela­vran­cea era însă maestru în a-şi umili adversarii fricoşi, în procese verbale devenite adevărate opere de artă ale genului: "Sunt oameni care acuză pe alţii de infamia lor şi, făcând dintr-un lucru de nimic o vină, din vină un păcat, din păcat o crimă, nu se opresc decât când soco­tesc că au adus pe adversarul lor tocmai în halul în care i-au adus nesimţirea şi ignoranţa lor. Mă adresez către cel care a scris acel arti­col injurios: ai avut laşitatea de-a insulta fără a subscrie (fără a te semna, n.r.); ai avut laşi­tatea de-a nu mărturisi insulta; ai avut laşita­tea de-a primi ca să se bată altul în locul tău. Trebuia, cel puţin, să nu iei asupră-ţi şi ruşinea de a trimite în locu-ţi cavaleri care se ostenesc. Ştiu că necinstea merge mână în mână cu laşitatea. Poltronia dumitale e un nou caz pe lume. În tot cazul, în ziua când îţi voi afla nu­mele, vei primi neapărat ce ţi se cuvine dintre cele drepte plăţi", tuna Delavrancea.

Grandioasa înmormântare a lui Lahovary

Astfel de cuvinte de ocară l-ar fi aşteptat şi pe George Em. Lahovary, dacă ar fi refuzat să iasă "pe câmpul de onoare". Cunoştea bine stilul înfierător al lui Filipescu, căci mulţi refuzaseră să se bată cu el, de frică. Or, pentru un om ca el, cu o reputaţie atât de solidă în înalta societate bucureşteană, să refuze duelul era pur şi simplu imposibil. Martorii săi încercaseră tot posibilul să evite lupta. Iar vale­tul său francez, singurul din casă care ştia despre duelul programat la ora 11, încercase în zadar să-i atragă atenţia, cu cuvinte meşteşugite, ca să nu-şi supere stăpânul, că arată foarte slăbit în acea dimi­neaţă şi că n-ar fi bine să se dueleze. Dar pentru un Lahovary, onoarea e mai presus de orice. Chiar şi decât viaţa. "Un singur lucru îţi cer, în caz că Doamne fereşte... Să nu o părăseşti pe soţia mea, să rămâi să o ajuţi în casă în caz că nu mă mai întorc", a fost singurul răspuns al lui George către valet, înainte să urce în trăsura ce-l aştepta în poarta casei, în dimineaţa luptei. La o oră de la această replică, George Em. Lahovary agoniza între viaţă şi moarte, în ciuda eforturilor doctorilor de a-l re­sus­cita. "M-au asasinat!", scriu, melodramatic, ziarele epocii, că ar fi fost ultimele sale cuvinte, şoptite valetului francez, înainte de a-şi da duhul.
Moartea în duel a lui George Em. Lahovary face imediat înconjurul lumii bu­ne a Capitalei. Filipescu e arestat, iar el şi cei patru mar­­tori ai duelului mortal devin personajele unui pro­ces cele­bru în epocă, în care e che­mat ca expert în mânui­rea armelor chiar prinţul George Bibescu. Practica due­lului era, formal, inter­zisă în epo­că, însă miniştrii şi judecă­torii erau în mod frecvent im­plicaţi în astfel de dueluri, tolerate şi de Ale­xan­dru-Ioan Cuza, el însuşi un celebru duelist, şi de Carol I. Însă în faţa tragicului destin al lui Lahovary, socie­tatea bucu­reş­teană se împarte în două. Unii, mai conser­vatori, apără instituţia duelu­lui, alţii învinuiesc cei patru martori pentru proasta orga­nizare de la sala de arme de pe cheiul Dâmboviţei, alţii, înfocaţi, tratează duelul ca pe o crimă cu premeditare şi cer pedepse aspre pentru toţi cei implicaţi.
În timp ce ziarele vuiesc cu detalii şi picanterii despre depoziţiile martorilor la duel, Capitala se pregăteşte pentru cea mai impresio­nantă în­mor­mântare din istoria sa de peste 400 de ani. Am­ploarea evenimentului o depăşeşte pe cea a unor funeralii naţionale. "Un întreg popor a vrut să-l conducă pe Lahovary pe ultimul drum, să fie ală­turi de cel ce nu a provocat vărsarea vreunei la­crimi până la cele cauzate de decesul său. Nicio­dată nu au fost atâţia oameni prezenţi la funeralii. De la suverani, care şi-au trimis reprezentanţii şi care de la ferestrele palatului lor au transmis un ultim gest de rămas bun, până la cei mai modeşti şi umili cetăţeni, toţi au fost reuniţi de o nenorocire comună. Trotuarele sunt «înnegrite» de oameni. Carul se opreşte în faţa sediului «Independenţei Române», pe faţada căruia sunt întinse draperii negre imense. Femeile şi copiii plâng atunci când procesiunea trece pe lângă ei. Lumea de pe tro­tuare se alătură convoiului şi ajunge să formeze o imensă masă umană, întinsă pe o suprafaţă de peste un kilometru. În tot oraşul nu se vorbeşte decât despre îndrăgitul defunct şi despre gran­di­oasa înmormântare pe care i-a oferit-o capi­tala", scrie "Almanach du High Life".

Ucigaşul ajuns ministru

Procesul lui Nicu Filipescu durează un an, în mijlocul con­tro­verselor legate de tolerarea duelului de către auto­rităţile române. Instanţa îl con­damnă, simbolic, la doar 6 luni de în­chisoare, pe care fostul primar nici măcar nu le execută, căci Re­gele Carol I intervine prompt şi îi acordă o generoasă gra­ţiere, pe care toată lumea o tratează ca pe o acceptare tacită a duelului de către monarh.
La 6 ani de la duel, în 1903, sora lui George Lahovary, Prin­ci­pesa Zoe Şuţu, ridică pe locul tra­gediei, după dispariţia sălii de sport, un monument discret, cu­nos­cut ca "Fântâna Lahovary", ope­ră a sculptorului german Karl Storck. Monumentul poate fi ad­mirat şi azi, în apropierea Tribu­nalului dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Naţiunilor Unite.
În timp ce Karl Storck lucra de zor la bustul bietului Laho­vary, Nicolae Filipescu continua să pună cărămidă peste cără­midă la soclul unei cariere politice presti­gioase. Incidentul de la "Bu­ka­rester Turnverein" nu-i afec­tează în nici un fel ascen­siunea. Chiar cel care îl graţiase, Carol I, îl numeşte, imediat, la 1900, mi­nistru al Domeniilor. Filipescu revine în guvern în 1911, ca ministru de război, pen­tru ca apoi să devină portdrapelul mişcării pentru intrarea Bucu­reştiului în Primul Război Mon­dial, de partea forţelor Antantei, pentru cucerirea Ardealului şi formarea României Mari. În faţa marii pro­vo­cări, "Tigrul" e în ele­mentul lui, activ şi im­pulsiv, cum îl ştia o ţară întreagă. Mai mult decât Take Ionescu, Delavrancea sau Titu­lescu, Ni­colae Filipescu e cel mai con­vingător dintre politi­cienii ro­mâni în discuţiile cu Ca­rol I şi, mai apoi, cu Ferdinand. "Sire, să mori pe câmpia de la Turda sau să te încoronezi la Alba Iulia!". Pentru Nicolae Fili­pes­cu, o chestiune de onoare e o ches­tiune de viaţă şi de moarte. Marele duelist avea să câştige şi această bătălie. Visul României Mari s-a hrănit, ani de zile, îna­inte de 1916, din ambiţia şi or­goliul celui mai teribilist dintre "duelgii" Bucureş­tiului...


Flirtul fatal al domniţei Ghyka

Multe dintre duelurile timpului au pornit de la chestiuni amoroase. Un caz tragic este cel al lui Costache Balş, prefectul poliţiei din Moldova, pe vremea domnului Grigore Ghyka. Soţia lui Costache, nimeni alta decât fiica dom­nului, domniţa Natalia, a insistat prea mult, la o recepţie, în atenţia galantă acordată unui maior al trupelor austriece, contele von Stol­berg. În joc era mai mult decât gelozia soţului: era însăşi onoarea familiei domnitoare. La capătul unei reuniuni de familie, la care par­ticipă chiar ministrul justiţiei, se ia decizia rezolvării prin duel a chestiunii de onoare. Soldat de elită, von Stolberg îl nimereşte direct în inimă pe bietul Costache. Scandalul care ur­mează se soldează doar cu demiterea oficialilor implicaţi în duel, fără nici un proces penal. Con­tele austriac e chemat în ţara sa, iar fru­moa­sa Natalia e trimisă la Mânăstirea Agapia.

"Pata" lui Dimitrie Bolintineanu

Înmulţirea duelurilor în Ţările Române i se datorează generaţiei paşoptise, care, educată în străinătate, a revenit aici cu obiceiurile occi­dentale. Revoluţionarii Nicolae Bălcescu, Chris­tian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Costache Rolla, fraţii Goleşti participă, toţi, la "afaceri de onoare". Numiţi "duelgii", cu ironie, de vechea boerime, tinerii se iau foarte în serios. Tovarăşi de arme în timpul Revoluţiei de la 1848 şi apoi fraţi de suferinţă în exil, revoluţionarii ajung, adesea, inamici pe câmpul de onoare. Vasile Mălinescu şi Dimitrie Bolintineanu se duelează la Paris, în 1850, pe motiv că Bolinti­neanu ar fi deconspirat un angajament secret. Nicolae Bălcescu povesteşte episodul: "Bolinti­nea­nu n-a nemerit şi Mălinescu a slobozit în vânt, zicându-i Bolinti­nea­nului că numai o purtare cinstită va şterge acea pată ce şi-a făcut".

Cuza şi Kogălniceanu, tovarăşi de duel

Iniţiat în arta scrimei de un fost ofiţer al marelui Napoleon, Ale­xandru Ioan Cuza era un avid practicant al duelului. De altfel, în cadrul unei expoziţii care poate fi vizitată la Palatul Şuţu, la Muzeul Municipiului Bucureşti, având ca temă duelul la români, se poate admira superba trusă de duel pe care Cuza a primit-o de la împăratul Napoleon al III-lea. Istoricul Mi­hai Chiper citează o scri­soare în care viitorul domn îi cere bunului său prieten, Mihail Kogălniceanu, să îi fie mar­tor la un duel cu Costache Rolla. Cuza spune că nu acceptă nici un refuz dar odată duelul rezol­vat avea să se lege o mare prietenie între el şi Rolla, care-i va servi drept ministru de interne, de externe şi de jus­tiţie, în timpul domniei sale. Tot în timpul dom­niei lui Cu­za sunt numeroase situaţii în care Vodă asistă la due­luri între militarii din sub­ordinea sa, câ­teva soldate cu moar­tea unora dintre duelişti.

Onoarea românilor ardeleni, apărată cu sabia

Nici Transilvania nu e ocolită de febra duelurilor, în anii de după Revoluţia de la 1848. Extrem de dese printre maghiari şi foarte violente, cu o rată mare de decese, duelurile sunt acceptate de români doar când au la bază o miză naţională. Celebru este cazul studentului la Drept, Ioan Giurgiu, care îl apără pe jurnalistul Septimiu Albini, acuzat că ar fi iniţiat deschiderea unui fond pentru realizarea unei statui a lui Avram Iancu la Cluj. Procurorul maghiar Lazar Arpad cere confiscarea banilor, pentru că "Avram Iancu a fost şef de bandiţi şi nu merită eternizat într-un monument". Ten­siunile care urmează acestui episod duc la duelul dintre Ioan Giurgiu şi redactorul maghiar Lehel Hedervari, de la "Ujsag", care scrie despre stu­dentul român că e "guralivul conducător al universitarilor români şi ne­spălatul valah". Chiar dacă îşi retrage afirmaţiile şi scrie despre Giurgiu că ar fi, de fapt, un adevărat patriot, Hedervari nu poate evita duelul. Con­diţiile luptei sunt foarte dure: cu sabia până la incapacitatea adversarului. Iese un duel senzaţional, despre care se scriu pagini întregi în gazetele de la Pesta şi Cluj. Hedervari se alege cu nasul tăiat şi cu o rană la mână, în vreme ce bravul Giurgiu e rănit la cap după ce se oprise regulamentar la comanda martorilor, în vreme ce maghiarul, a profitat, tăbărând asupra lui. "Apărătorul onoarei româneşti" este binemeritatul renume pe care şi-l câştigă Ioan Giurgiu printre ardeleni.

Surse de informare: lucrările "Scurtă istorie a revanşei. Duel sau crimă?", de Adrian Ma­juru, Elena Olariu, Octa­vian Buda şi "Pe câmpul de onoare", de Mihai Chi­per